Adrian Popovici [episod anterior si alte articole din rubrica Historia Universalis]

“Raspunzand, Iisus le-a zis: Vedeti sa nu va amageasca cineva.
Caci multi vor veni in numele Meu, zicand: Eu sunt Hristos, si pe multi ii vor amagi.
Si veti auzi de razboaie si de zvonuri de razboaie; luati seama sa nu va speriati, caci trebuie sa fie toate, dar inca nu este sfarsitul.
Caci se va ridica neam peste neam si imparatie peste imparatie si va fi foamete si ciuma si cutremure pe alocuri.” (Mat. Cap. XXIV, vers.4-7)

“Tot asa cum, strabatand necuprinsele pamanturi ale lumii sau calatorind pe intinsele ape, fiecare se intoarce spre crestele muntilor sau varfurile arborilor, indreptandu-si privirile spre ele pentru ca aceste repere, usor de recunoscut de departe, sa-l ajute sa-si atinga tinta, fara sa se rataceasca-la fel si noi, in ambitia noastra de a face trecutul cunoscut posteritatii, cuvantul si atentia noastra se vor referi adesea, in cursul povestirii, la personalitatea oamenilor mari pentru ca, datorita lor, chiar povestirea sa castige in claritate si sa prezinte mai multa siguranta.” -Raoul Glaber, Historia

Anul 1000 – O viziune monastica

Anul 1000 este profund religios. Oamenii cred in minuni si semne prevestitoare ale mileniului. Superstitia si vrajitoria sunt la moda. Eclipsele de soare, luna, cutremurele si monstri marini, par a confirma scrierile apocrife iudeo-crestine. Chiar si prelatii Bisericii sunt corupti, alaturi de regi, principi, nobili sau oameni de rand. Normanzii si sarazinii ataca teritoriile acelei Romagna occidentale. Aceste aspecte le regasim consemnate in operele scrise ajunse pana la noi si care isi au obarsia in renasterea carolingiana (800-814), epoca tarzie de afirmare a liberalismului de la Aachen, cea care incheie in fapt tenebrele Evului Intunecat. Marii scriitori proveneau din randul clericilor, deoarece episcopatul, catedrala si scolile erau asociate curentului occidental romanic tarziu, revigorat la Aachen de invatatul palatin Alcquin. Renasterii carolingiene si monahismului de la Cluny, marea abatie a Frantei, ii apartine Raoul, de ceea ce triumfa, in timp ce Richer este incadrat in tipologia episcopala de la Reims, care stralucise aici in secolul al IX-lea, adica de ceea ce moare.

Dar iata ca, spre Anul 1000, lucrurile evolueaza diferit. Realitatile secolului al X-lea se estompeaza si lasa locul scrierilor laice, dar care apartin tot invatatilor Bisericii. Istoria ecclesiastica moare. Supravietuiesc episcopii care s-au stabilit sub protectia unui rege, la curtea acestuia. Vor scrie pentru si din indemnul lui. Ei sunt prelatii regali. Thietmar este legat de regii din Est sau imparatii saxoni, in timp ce Adalberon apartine regelui din Vest, Robert de Franta. Imperiul se prabusise, iar noile formatiuni teritoriale, aparute dupa Tratatul de la Verdun din 843, reflecta o tendinta nationalista, de regasire a unor valori culturale perene, specifice noului context.

Se remarca o fractionare a Imperiului Carolingian, a Occidentului insusi. Familiile ilustre din Galia, care primisera feude de la Carol cel Mare si inaintasii sai, obligate, conform legilor scrise si a celor nescrise, sa se adune in jurul unui singur sef, stapanul Imperiului Franc, vor sa se regaseasca consemnata istoria lor particulara. Cronicarii regali scriu pentru un monarh, dar in aceeasi masura, nobilii vor inaugura o istoriografie locala, in intregime consacrata celebrarii familiilor lor care conduc cate un principat teritorial. In paralel cu delimitarea teritoriala sau fragmentarea post-verdunica, constatam si o delimitare istoriografica stricta, obiectiva. Fiecare cronicar in parte este interesat de realitatile din tara sa, astfel precum este cazul aceluiasi Thietmar (25 Iulie 975 – +1 Decembrie 1018), care, in opera sa trateaza exclusiv Saxonia, vecinatatea ei cu triburile slavilor de Apus, cat despre imparatii germani, doar daca acestia au o origina saxona. Autorii cauta sa fie cat mai originali si sa nu se inspire din operele altora, asa cum este cazul lui Ademar de Chabannes (989-1034). Limitarea curiozitatii, inseamna de fapt nasterea Europei Occidentale, in structurile ei feudale, incepand cu Anul 1000.

Istoriografia primului mileniu

Istoriografia reprezinta istoria orala scrisa, nuantata de la caz la caz. Ce transmiteau cronicarii Anului 1000? Aspecte ale vietii materiale cotidiena, asa cum poate ne-am fi asteptat? Aceste caracteristici nu-i interesau catusi de putin pe istoricii, analistii (a se intelege autorii de Anale, N. A.) si cronicarii acelei perioade. Isi indreptau atentia catre exceptional, insolit, ceea ce de fapt rupe, fragmenteaza, ordinea cosmica a naturii, supuse lui Dumnezeu, a oamenilor din jur, regi, printi, nobili. Dupa modelele oferite de autorii antici latini, de glorificare a Imparatului, cronicarii Anului 1000 scot in evidenta figurile regilor franci, urmasii lui Carol cel Mare, restauratorul Caesarilor Romani, iar peste Rhin, in Saxonia, a imparatilor germani, intr-o viziune monastica, de salvatori ai lumii. Spre exemplificare, redam mai jos un scurt fragment, atribuit lui Ademar de Chabannes, in care acesta il descrie harismatic pe Wilhelm cel Mare, duce de Aquitania (vezi harta de mai sus).

“Duce de Aquitania si conte de Poitiers, gloriosul si puternicul Wilhelm se arata placut tuturor, bun sfatuitor, de o uimitoare intelepciune, de o larga generozitate, aparator al saracilor, ocrotitor al calugarilor, constructor si prieten al bisericilor si, mai ales, prieten al Sfintei Biserici Romane…”

Anul 1000, un timp de speranta, temeri si inceritudini sau doar de exagerari istoriografice izolate si inflorite? Sa lasam mai departe textele sa graiasca si sa aruncam putina lumina intr-o analiza rationala.

“In anul 1000 de la Intrupare, violente cutremure de pamant au zguduit intreaga Europa, distrugand pretutindeni marete si solide edificii. In acelasi an, a aparut pe cer o cometa infricosatoare. multi dintre cei care au vazut-o crezura ca aceasta anunta ziua din urma.”

Textul redat este un veritabil fals, autorul inspirandu-se, la inceputul secolului al XII-lea, din Annales Leodienses, de unde a luat mentiunea seismului…Adevaratul cronicar este Sigebert de Gembloux, in Cronografia, a carui legenda orala avea mare cautare in secolul al XVI-lea. Un fel de Evanghelia lui Iuda, de astazi, mediatizata in epoca, dar fara un continut real. Ele s-au numit Analele de la Hirsau. Pentru alti autori, Anul 1000 trece aproape neobservat, pastrandu-se tacerea in Analele din Benevent, de la Verdun si in textele lui Raoul Glaber. Abia spre anul 1003, Analele de la Saint-Benoit-sur-Loire, consemneaza cateva inundatii sau nasterea unui monstru, inecat de parinti, ultimul aspect referindu-se fie la un avort sau poate la un copil nascut cu malformatii genetice. In ceea ce priveste oglindirea credintelor populare apocaliptice si milenariste, ea este ceva redata mai explicit, intr-un alt document, al abatelui Abbon de la Saint-Benoit-sur-Loire si reflecta o neliniste latenta a poporului crestin, fara o pregatire teologica corespunzatoare. Aducandu-si aminte de o astfel de intamplare din tineretile sale, cca. 975, prelatul citat incearca sa limpezeasca apele tulburi ale psihologiei si psihozei maselor din vremea sa, datorate unor falsi predicatori populari, indoctrinati cu idei hiliaste, dar nu foarte grave, astfel ca aduce putine argumente in sprijinul tezei sale, redactata pe la anul 998.

“Cu privire la Sfarsitul Lumii, am auzit predicandu-se poporului, intr-o biserica din Paris, ca Antihristul va veni la sfarsitul Anului 1000 si ca, la putin timp dupa aceea, vom fi cu totii supusi judecatii generale. Am combatut cu asprime aceasta parere, bazandu-ma pe Evanghelii, pe Apocalipsa si pe Cartea lui Daniel”

Pentru Crestinism, Istoria este temporala, e prezenta, vizibila. Lumea a fost creata intr-un anumit moment de Dumnezeu, care indruma pasii poporului Sau aici, pe pamant, spre a-l pregati pentru Imparatia de Sus. Aceasta era perceptia Anului 1000. Dezordinele cosmice, naturale, induceau o fobie a maselor, afectati fiind si prelatii Bisericii, chiar cei mai cititi oameni, cum este cazul lui Raoul Glaber, cleric el insusi. Glaber periodizeaza Istoria lumii in functie de evenimentele marcante ale mantuirii, pe cadente temporale regulate. Iata ce crede acest cleric, care a adunat faptele de la anul 900, pentru a sa Istorie.

“Dar dupa numeroasele semne si minuni care, fie inainte, fie dupa, si totusi in jurul Anului 1000 al Domnului Iisus, s-au petrecut in lume, nu au lipsit oameni ingeniosi si de spirit patrunzator care sa prezica altele nu mai putin considerabile, in apropierea unui mileniu de la Patimile Domnului; ceea ce, intr-adevar, s-a si intamplat, in mod evident.”

In perioada acestor cronicari de secol XI, Pastele avea mai multa importanta decat Craciunul. De ce? Moartea unui om inseamna nasterea cea de Sus, mai presus de intelegerea noastra. In calendarele Ortodoxe si cele Romano-Catolice, sfintii se celebreaza in ziua mortii lor. In jurul Pastelui se organiza ciclul liturgic, desi Istoria si implicit era Crestina incepe cu Intruparea. Aceasta etapizare a calugarului savant Raoul Glaber, porneste de la misticismul numerologic asociat Anului 1000, caci, o data trecuti cei o mie de ani, raul va invada lumea si va incepe inceputul sfarsitului, un temei al milenarismului.

“Si cum aceluiasi Creator, cand a pus in miscare toate partile masinii lumii, i-au trebuit sase zile pentru a-si desavarsi opera, si, acestea o data facute, S-a odihnit in a saptea zi, tot asa, timp de sapte mii de ani, el s-a ostenit sa-i invete pe oameni inmultind pentru ochii lor minunile semnificative. Astfel, in secolele anterioare, nici o epoca nu a trecut fara sa vada aceste semne miraculoase ce-l dezvaluie pe Dumnezeul etern, pana la aceea in care marele principiu al tuturor lucrurilor a aparut pe acest pamant sub forma umana si care este a sasea din istoria Universului. Si se crede ca intr-a saptea vor lua sfarsit diversele incercari ale lumii de aici, in scopul, fara indoiala, ca tot ceea ce a avut un inceput sa gaseasca in autorul fiintei lui sfarsitul cel mai placut pentru odihna sufletului sau.”

Nu conta pentru oamenii Anului 1000 evenimentele ca atare, ci semnificatia lor ascunsa in semne si minuni prevestitoare asociate, care aveau rolul de a intretine constiinta religioasa a credinciosilor romani.

“Cu cat sfarsitul lumii e mai aproape, cu atat vedem inmultindu-se lucrurile despre care vorbesc oamenii.”

Nelinisti, temeri ascunse si toate aceste intrebari aveau un raspuns in oamenii culti si rafinati, calugarii si clericii Bisericii Romane. Ca sa descifreze mesajul ascuns al Istoriei, ei isi foloseau resursele spiritului…

(Va urma)