Adrian Popovici [alte articole din rubrica Historia Universalis]

“Frica are multi ochi si poate vedea lucruri sub pamant.” - Miguel de Cervantes

“Nici un pesimist nu a descoperit vreodata secretul astrelor, nici nu a navigat spre un taram nedescoperit inca, sau a deschis vreo usa pentru spiritul uman.” – Hellen Keller

“Si apropiindu-se fariseii si saducheii si ispitindu-L, I-au cerut sa le arate semn din cer.
Iar El, raspunzand, le-a zis: Cand se face seara, ziceti: Maine va fi timp frumos, pentru ca e cerul rosu.
Iar dimineata ziceti: Astazi va fi furtuna, pentru ca cerul este rosu-posomorat. Fatarnicilor, fata cerului stiti s-o judecati, dar semnele vremilor nu puteti!” - Matei 16, vers. 1-3

Paradigmele milenariste ale Anului 1000

Anul 1000 capteaza atentia prin teama colectiva a unui iminent sfarsit al lumii vazute, tema pe care o regasim peste veacuri, in zilele noastre, astfel dupa cum avea sa remarce, pe buna dreptate, istoricul francez Georges Duby, cu privire la acest aspect, in cartea sa L’An Mil (1980), din care, va redam un fragment: Dovada ca paradigmele milenariste nu si-au pierdut de tot, in constiinta colectiva a epocii noastre, puterea de seductie. Se apropie sfarsitul celui de-al doilea mileniu al Erei Crestine (autorul a scris in anii ‘80 ai secolului trecut, N. A.). Au iesit la iveala cei ce cauta printre saradele lui Nostradamus semnele timpului ce vrea sa vina. Cu adevarat sunt ingrijorati! Foamea, frigul nu mai constituie astazi apanajul lumii a treia: si copiii Varsoviei sufera de foame. In plus, exista inca razboi, bombe, rachete. Apocalipsa. Implinirea mileniului si Apocalipsa calauzesc, in mod natural, spiritul catre “spaimele Anului 1000.”

La concluziile de mai sus am ajuns la randu-mi, prin august 1999, o data cu eclipsa totala de soare, ultima din cel de-al doilea mileniu al Erei Crestine. Am vazut oameni cu ceva pregatire, care, in urma acestui fenomen cosmic banal, au inceput sa-l interpreteze ca pe un semn al unui sfarsit inevitabil al creatiei. Dar unde era Creatorul? Poate un artist desavarsit sa-si distruga opera? Sfantul Ioan Gura de Aur spunea ca anatema sa fie acela care gandeste ca sfarsitul celor vazute va fi o distrugere a celor existente de la inceput… Ori daca omul, avand in sine chipul si asemanarea lui Dumnezeu, cugeta astfel dupa doua milenii de Crestinism, inseamna ca nu suntem departe de spusele Parintelui nostru Sfantul Ioan Gura de Aur si de mentalitatile timorate si ignorante ale primului mileniu, a acelui The Dark Age sau Veacul Intunecat, o perioada cuprinsa in linii mari intre anii 476-1000.

Sfarsitul lumii vazute il regasim la mai toate popoarele, crestine si necrestine, reliefat in religie, arta, cultura, ciocnirea civilizatiilor. Un subiect mereu actual, care se grefeaza pe unele interpretari teologico-dogmatice gresite sau un fel de a gandi omeneste despre cele viitoare.

Sfantul Ioan Evanghelistul, exilat in ostrovul Patmos, din ordinul imparatului Diocletian, scrie ultima carte a Noului Testament, Apocalipsa sau descoperirea celor viitoare. Multi exegeti crestini si ne-crestini s-au straduit sa inteleaga sensurile adanci ale acestei scrieri unice ca valoare si simbol, dar au cazut in extreme nedorite, care au dus la perpetuarea ereziilor, dintre care una ne retine in mod deosebit atentia, nefiind combatuta in totalitate: hiliasmul sau Imparatia celor 1000 de ani. Despre ce este vorba? O traducere gresita care transpune in mod eronat, in perceptia omului obisnuit, mia de ani temporala sau mileniul, in limba elina fiind expresia mii de ani. Asteptarea Celei de-a Doua Veniri a lui Hristos a cauzat multe dispute si controverse doctrinare, care s-au adancit intr-o confuzie teologica deplina in Apus, o data cu Reforma Protestanta din secolul al XVI-lea si cu mult inainte de aceasta. S-a cautat intotdeauna sa se infatiseze sfarsitul ca pe unul deplin, fizic, violent si nu ca pe o instaurare a armoniei divine de la inceput. Diversele miscari separatiste, un flagel al zilelor noastre, cultiva prin diverse mijloace tema si teama Zilei de Apoi, fara un argument riguros sau fara o justificare reala, incercand sa creeze o fobie in subconstientul colectiv al celor naivi sau ceea ce spune proverbul: acei oameni care nu sunt dusi de multe ori la Biserica. Dar cum se face ca ideile lor prind uneori? Aici voi lasa raspunsul fiecarui credincios in parte.

Interpretarea ad-literam a unor simbolisme a dus la deformarea perceptiilor senzoriale si extra-senzoriale a mintii umane, limitata biologic, nu si spiritual; bolile spirituale pot crea stari confuze de idei. Intr-o zi, un oarecare preot de mir, merge in pustie la un mare duhovnic, dorind sa afle despre sfarsitul lumii, dar duhovnicul tace si preotul pleaca dezamagit in sine…caci, mai intai trebuie sa-L gasim pe Hristos si cele viitoare se vor revela de la sine.

Evul Mediu este o epoca plina de convulsiuni, de transformari launtrice, insa pentru renascentisti, ca si pentru iluminatii veacului al XVIII-lea, ea se prezinta ca o prapastie barbara, peste care acestia priveau spre Antichitatea aleasa ca model. Spaimele Anului 1000 reinvie pentru posteritate si o data cu ele dorinta de a le aprofunda. In texte gasim indicii despre inceputul secolului al XI-lea, dar pe baza lor istoricul poate contura mentalul colectiv al epocii in cauza. Europa iesea dintr-o profunda depresie, cauzata de incursiunile neamurilor barbare care vor recontura geopolitica lumii romane, in timp ce cultura se refugiaza in bibliotecile si scriptoriile manastirilor, singurele focare de inflorire spirituala. Catre anul 860, maltratarea cercurilor intelectuale duce involuntar la pierderea aproape in intregime a scrisului.

Dar iata ca in preajma anilor care preced primul mileniu al Erei Crestine se produce o revigorare a culturii si a scrisului din mediile ecclesiastice spre cele temporale. Care a fost cauza? Marile pericole trecusera, Europa se reaseza intre granitele-i firesti. Uneori, ultimele rabufniri normande isi mai faceau loc in Aquitania, o provincie franca din sud, in timp ce sarazinii asediau cetatea Narbonne (vezi foto)

Poate ca dorinta de a iesi din inedit i-a determinat pe cronicarii Anului 1000 sa scrie. Ce spune arheologia? In Europa de Est predomina constructiile din pamant si lemn. Casele si locuintele sunt sufocante, lipite una de alta, inconjurand palatul seniorului, alaturi de mandra catedrala si de burgul meseriasilor. In Vest, situatia este similara, doar ca incintele sunt din piatra si s-au pastrat pana in zilele noastre. Zguduirile premergatoare Anului 1000 vor cauza un interes aparte pentru tema sfarsitului lumii vizibila la toate sferele societatii europene apusene. Aria geografica a textelor este restransa la urmatoarele teritorii, desprinse dupa Tratatul de la Verdun (843) din trunchiul Imperiului Carolingian, Franta, Italia si Germania. Deducem insa ca mentalul epocii este destul de vast, desi in alte colturi ale lumii crestine cronicarii nu par prea preocupati de acest subiect sensibil. Ceea ce ne retine in mod special atentia este faptul ca toate realizarile si esecurile societatii feudale se leaga nemijlocit de pronia divina care le arata semne in astre, in cer, pe pamant, in ape si sub mari. In cele ce urmeaza va vom infatisa cateva fragmente de texte din diverse etape istorice care insotesc anul 1000, incercand ca pe marginea lor sa efectuam comentariile cuvenite. Ne vom referi la Charte, cronici, opere literare, decrete ecclesiastice sau consemnarea in scris a unor fenomene astrale “iesite din comun” care insoteau realitatile cotidiene, exagerandu-le. Asemenea texte abunda in preajma anului 1000 si in perioada imediat urmatoare de 33 de ani. Scrierile pot fi categorisite spre a fi mai usor aprofundate, atat de critici, cat si de persoanele interesate sa le afle sensul.

Analele, in care se notau an de an principalele evenimente cunoscute. Era un gen literar practicat cu precadere in manastirile carolingiene. Din acestea se vor naste Cronicile, elaborate de un autor, care realizeaza astfel o opera literara. Cartile istorice s-au compus initial in principalele lacasuri de pelerinaj, foarte cautate intr-o epoca a efervescentei religioase. Gasim consemnate in ele minunile care se petreceau la relicvariile cu moastele sfintilor. In acest fel, se dezvolta cronologia, foarte importanta in Apus. Istoriile, in adevaratul sens al definitiei, putine la numar, doar trei, tin de gandirea teologilor de seama. In general perioada este dominata de Biserica, mai putin de mediile laice, acestea din urma motaind inca in ignoranta.

(Va urma)