Dr. Aurel Kareţki *

DESPRE MAREA ridicare a ţărănimii de acum un secol s-au scris numeroase articole, studii, monografii, au fost editate corpusuri de documente, s-au organizat sesiuni ştiinţifice, simpozioane, adunări festive sau comemorative cu un pronunţat caracter politic. Cu toate acestea încă se impune o cercetare şi o reconsiderare de fond a acestui moment de mare semnificaţie a istoriei naţionale, care să conducă la reflectări istorice pe măsura caracterului, efectelor şi semnificaţiilor ce-i sunt proprii. Demersul devine tot mai necesar cu cât un număr crescând de istorici postdecembrişti bagatelizează cauzele, desfăşurarea şi, mai cu seamă, reprimarea sângeroasă – soldată cu câteva zeci sau sute de morţi, spun ei – a celei mai mari răscoale din Europa începutului de veac trecut. Prin metode străine spiritului ştiinţific aceştia se descalifică ca profesionişti, transformându-se în susţinători şi promotori ai doctrinei partidului în slujba căruia şi-au pus condeiele şi redusa lor pricepere. Dacă medicii, magistraţii ş.a. la începutul carierei depun un jurământ de credinţă şi se obligă să-l respecte, istoricilor nu li se interzice să emită elucubraţii şi minciuni, deşi menirea lor este de a forma conştiinţa, de a sădi în inimile tinerilor respectul şi adevărul despre trecut, şi a-l prezenta aşa cum el a fost. Unii istorici ai zilelor noastre, lipsiţi de orice probitate ştiinţifică, nu mai ţin seama, sau poate că nici nu cunosc îndemnurile înaintaşilor acestei nobile ştiinţe.

Astfel, Lucian de Samsota (120-180 e.n), un adevărat „Voltaire al antichităţii”, cum îl definea Fr. Engels, cerea istoricilor „să spuie adevărul fără slăbiciune şi fără amărâre, să fie drept fără asprime…, să n-aibă nici duh de partidă”. Aceste îndemnuri au fost preluate de Mihail Kogălniceanu în al său „Cuvânt pentru deschiderea cursului de istorie naţională” (1843).

Nu cu multă vreme în urmă, răspunzând comenzii politice bine bine remunerate, un grup de „istorici” şi oameni politici, au elaborat un amplu rechizitoriu al crimelor comunismului (documentul a fost denumit pompos „Procesul Comunismului”). Nu doresc să discut aici şi acum despre legitimitatea sau oportunitatea acestui act. Dar nimeni nu mă poate opri de a mă întreba, de ce nu s-ar iniţia şi un „Proces al crimelor Capitalismului din România”, în care să fie judecate crimele din 1907 – înfăptuite în timpul guvernării liberale-, cele din anul 1918, în Bucureşti (tot guvern liberal) sau cele de la Lupeni (1929), sau Griviţa (1933), comise în timpul guvernării ţărăniştilor?

Dacă printr-o minune urmaşii victimelor ar iniţia un asemenea „Proces” cu certitudine că demersul lor ar fi respins, astfel încât nu ar avea dreptul la reparaţii morale, cu atât mai mult materiale, şi ar fi lipsiţi de pensii substanţiale, diverse gratuităţi şi facilităţi de care beneficiază, - astăzi!- victimele regimului comunist, precum şi urmaşii lor. Istoria nu este însă lipsită de paradoxuri, de genul: comuniştii au fost nişte demoni, noi, cei aflaţi astăzi la putere, suntem îngeri!

Într-o virtuală boxă a acuzaţilor ar trebui trimis însuşi marele rege Carol I, implicat în monstruoasele crime din primăvară până în toamna nenorocitului an 1907, pentru că a numit guvernul liberal condus de D. Sturdza şi i-a dat mână liberă pentru reprimare şi faţă de care şi-a exprimat recunoştinţa: „guvernul a venit la putere în împrejurări foarte grele, el şi-a făcut datoria pe deplin şi atunci şi în cursul guvernării, spre deplina satisfacţie a Coroanei”. Urmaşii regelui Carol I, inclusiv prinţul Duda, căpătuit cu titlul de Alteţă Regală, în urma unei căsătorii „dezinteresate”, pot sta liniştiţi; „Persoana regelui este neviolabilă. Miniştrii săi sunt răspunzători” (Constituţia din 1866, art. 92). Prin urmare regele poate să-şi doarmă somnul de veci liniştit, nimeni, nici chiar Istoria, supremul Judecător al faptelor conducătorilor, nu-l poate condamna.

Totuşi arhitectul care-i pregăteşte statuia, comandată de potentaţii zilelor noastre, ar face act de dreptate istorică, dacă ar sugera, prin mijloace artistice, sângeroasele reprimări din 1907, la un an după ce regele şi-a sărbătorit patru decenii de domnie…

[...]Îmi îngădui să pun în discuţie câteva idei asupra caracterului răscoalei.

Discuţii contradictorii s-au purtat în jurul caracterului antisemit al răscoalei. Generalul Al. Averescu scria într-un raport: „Răscoala a început în nordul Moldovei, având un caracter antisemit. Cu cât se întindea spre sud, cu atât pierdea acest caracter şi lua pe cel agrar”. Aprecierea generalului trebuie luată serios în considerare, ţinând seama de situaţia terenurilor arendate. Astfel în Moldova din moşiile ce depăşeau 800 ha, 44% erau arendate „creştinilor”, 43% erau date arendaşilor evrei, restul unor străini. Menţionăm că în această provincie funcţionau adevărate trusturi de arendaşi, dintre care cel mai cunoscut era al lui Moehi Fischer, cu 236.000 ha în 10 judeţe; era un adevărat „Fischerland” (Fl. Constantiniu). În Muntenia şi Oltenia lumea satelor era populată cu puţini evrei sau chiar de loc. De aici şi concluzia că răscoala a avut un caracter predominant social-agrar, dar nu poate fi neglijat că, în subsidiar, a avut un caracter antievreiesc, căci pe lângă arendaşi şi oamenii lor „creştini” şi evrei, lumea satelor moldovene era împânzită de cârciumari, negustori, cămătari, într-o proporţie apreciabilă evrei, care se îmbogăţeau pe spinarea oropsiţilor ţărani. Cred că la acest ultim aspect se referea N. Iorga, care, în sublimul său articol „Dumnezeu să-i ierte”, scria: „Să-i ierte pentru clipa de disperare când s-au ridicat vărsând pe stradă nu sânge omenesc, ci rachiul cu care erau otrăviţi” (sublinierea noastră).

În istoriografia marxistă se acredita ideea că răscoala a izbucnit şi s-a desfăşurat spontan şi că ţărănimea a fost reprimată, deoarece ea nu s-a desfăşurat sub conducerea şi în alianţă cu clasa muncitoare. O asemenea concepţie mi se pare simplistă şi minimalizatoare a potenţialului revoluţionar al ţărănimii. Pe un fond social inflamant a fost suficientă doar o scânteie care să genereze pârjolul. Scânteia a intrat în istorie în comuna Flămânzi, nume predestinat pentru caracterizarea stării economice şi sociale a ţărănimii începutului de secol XX.

Orice ridicare socială majoră îşi are începutul într-un anumit loc, de unde se răspândeşte cu o virulenţă nimicitoare într-un spaţiu mai mult sau mai puţin larg (Bastilia 1789, Petersburg 1917, Timişoara 1989 etc.) Spontaneitatea se limitează doar la un spaţiu redus. Faptul că răscoala din 1907 a izbucnit în întreaga Românie dovedea existenţa aceloraşi probleme, care au acumulat grave nemulţumiri. Lipsa unor programe explicite, a unei conduceri nu au nimic comun cu profunzimea răscoalei, reală, nimicitoare şi înspăimântătoare pentru vârfurile politice ale societăţii de atunci, I.L. Caragiale, citat de acad. Răzvan Theodorescu, aprecia că răscoalele maselor ţărăneşti au luat proporţiile unei hotărâte „revoluţiuni teroriste”, „aproape un crunt război civil”, concluzionând că „aşa de-a surda nu se ridică un popor tam-nisam” (I.L. Caragiale, „Din primăvară până în toamnă”).

A avut răscoala din 1907 numai un caracter social-agrar sau a căpătat pe parcursul desfăşurării ei un pronunţat caracter politic? Documentele existente ne oferă date extrem de grăitoare cu privire la acţiunile ţărănimii revoltate. În numeroase locuri răsculaţii nu s-au limitat la arderea registrelor agricole, asedierea primăriilor sau incendierea conacelor boiereşti, ci au asediat oraşe reşedinţă de judeţ (Botoşani), au ocupat localităţi – târguri (Bucecea, Tg. Frumos, Podu Iloaiei), s-au pregătit să pătrundă în oraşe, creând o adevărată panică (Iaşi, Bucureşti). Lesne de înţeles că intenţiile lor erau de a se răfui cu mai marii puterii, şi nu numai cu cei care se înfruntau în satele şi cătunele lor. Pericolul pentru regim era evident. Spaima faţă de puterea răsculaţilor a cuprins straturile avute ale societăţii, inclusiv pe politicienii vremii, deoarece era ameninţat fundamentul regimului: proprietatea sacră şi inviolabilă. Consecinţa caracterului politic a fost demisia guvernului conservator şi revenirea la cârma ţării a liberalilor, cei mai aprigi apărători ai proprietăţii (25 martie 1907). Măsurile represive, luate direct proporţional cu extinderea răscoalei, au fost atât de barbare, încât un exemplu similar nu a mai fost în întreaga istorie modernă a României. Introducerea stării de asediu a fost luată datorită caracterului politic al răscoalei.

Un fapt istoric trebuie judecat nu numai prin desfăşurarea lui, ci şi prin consecinţele sale. Pentru a nu se mai confrunta cu un fenomen asemănător, liberalii au propus, în anii 1913-1914, o reformă agrară radicală şi votul universal. Dacă răscoala din 1907 nu ar fi avut şi un caracter politic, de ce nu au fost iniţiate, şi mai târziu înfăptuite, asemenea reforme cu caracter politic?!

Vorbind despre răscoala din 1907, nu putem trece cu vederea numărul mare de victime. Stabilirea numărului celor ucişi s-a dovedit în decursul timpului o operaţiune extrem de dificilă datorată fie politicienilor interesaţi să minimalizeze sau să exagereze numărul morţilor, dar şi istoricilor, cercetători ai diverselor fonduri locale sau centrale, fără să-şi extindă seria investigaţiilor în arhivele de stare civilă, în fondurile bisericeşti sau în cimitirele săteşti (Un exemplu asemănător este stabilirea numărului evreilor morţi în iunie 1941, în acele zile însângerate de la Iaşi, când se vehiculează cifre incredibile, de la 500 la 13.000 de morţi).

Un lucru este cert: politicieni, istorici de bună credinţă, dar şi pseudoistoricii admit că au fost numeroşi morţi. Istoricul de o înaltă ţinută ştiinţifică, exemplu de obiectivitate şi responsabilitate I. Scurtu, în articolul „Câţi ţărani au fost ucişi în 1907?”, („Dosarele istoriei”, Nr. 2/126, 2007, pg. 18-22) face un studiu remarcabil în legătură cu această problemă.

C. Mille în 1907, în Ziarul „Adevărul”, estima la 11.000 numărul morţilor, în timp ce N. D. Cocea, în gazeta „Facla”, avansa cifra de 12.000 de morţi. Deşi cifra lansată de C. Mille a fost însuşită şi colportată în articole, studii şi monografii, ea ridică anumite suspiciuni; în primul rând, ea a fost pusă în circulaţie imediat după înfrângerea răscoalei şi conţine o mare încărcătură emoţională şi. În al doilea rând, nu se precizează ce metodă a fost folosită pentru numărarea celor ucişi. A fost oare cineva care a numărat morţii? Ne îndoim de acest lucru. Desigur, nu putem a-i reproşa unui ziarist, ori cât de talentat ar fi, să stăpânească metodologia istoricilor. În ceea ce priveşte cifra lansată de N.D. Cocea rămânem cu impresia că înşişi contemporanii au socotit-o exagerată.

Cert este că cifra de 11.000 de morţi a circulat în multe lucrări, dar şi susţinută de oameni politici, partide, aflate în opoziţie cu liberalii. Liberalii au fost învinuiţi că au ucis 11.000 de ţărani de: Al. Averescu (1920), dr. N. Lupu (1929), Armand Călinescu (1932), I. Mihalache (1933). Şi în sfârşit Partidul Comunist Român a preluat această cifră cu scopul de a învinui regimul burghezo-moşieresc, dar comuniştilor nu li se poate reproşa nicidecum că au falsificat cu bună ştiinţă numărul morţilor.

Au fost puse în circulaţie şi alte cifre: D.A. Sturdza, primul-ministru al guvernului libeal din 1907, estimează numărul morţilor la 421, în timp ce generalul Al. Averescu vorbeşte de 2500 morţi; N. Iorga vorbeşte de „mii de ţărani împuşcaţi”, Acad. Fl. Constantiniu afirmă la rândul său „Numărul exact al victimelor a rămas necunoscut; el este, probabil, de ordinul miilor” („O istorie sinceră a poporului român, 1997, pg.257). Acad. Ion Scurtu în articolul menţionat se alătură punctului de vedere expus în „Tratatul de istorie a României”: „Rezultatul general al represiunii s-a soldat cu mii de victime, la care s-au adăugat zecile de mii de arestaţi, urmăriţi şi judecaţi pentru participare directă sau adeziune la răscoală”.

Urmaşii morţilor marii ridicări din 1907, deşi nu şi-au găsit dreptatea, nu s-au răzbunat, ci, în tăcere, cu lacrimi vărsate pe mormintele semenilor şi suferinţe moştenite de veacuri, ca de atâtea ori pe parcursul vremurilor, au pus mai presus de orice interesele sacre ale patriei. Şi a venit acea chemare, la numai un deceniu de la însângeratul 1907, pentru făurirea măreţului ideal de făurire a unei noi Românii. Obidiţii ţărani au fost primii chemaţi, şi au fost primii care s-au jertfit.

Şi pentru că, printr-o fericită coincidenţă în acest an se împlinesc 90 de ani de la luptele şi victoria de la Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz voi cita cuvintele pline de căldură ale lui Octavian Goga: „Binecuvântaţi să fie încă odată vitejii ţărani de la Mărăşeşti”.

Dacă pe bună dreptate, îi cinstim pe eroii căzuţi în războaie, ar trebui să-i venerăm şi pe martirii din 1907, care prin sângele lor nevinovat, vărsat pe brazdele ţării, au cerut pământ şi o viaţă demnă, şi-au adus contribuţia la făurirea şi propăşirea României Mari.

Dr. Aurel Kareţki este vicepresedintele Fundatiei de Cultura Patriotica "Marasesti - Marasti - Oituz"