Stefan Bocioaca*

O BUNA PARTE a observatorilor si teoreticienilor globalizarii contemporane se concentreaza cvasi unanim pe aspectul competitiei inter-statale sau inter-firme, si mai putin pe conceptul de razboi economic, considerat exagerat, si deci inadecvat actualei conjuncturi.

Observind ca globalizarea nu are un caracter pasnic, si ca efectele ei sint nefaste pentru unele tari si regiuni, unii autori considera ca ne aflam de fapt in faza unui razboi economic condus la diferite nivele, de firme si tari in cautarea suprematiei.

Razboiul economic este rareori tratat in mod serios, chiar in mass-media, unde titluri ca “razboiul textilelor”, “razboiul pantofilor”, au mai mult scopul de a atrage atentia decit pentru a-l explica. Partizanii ideii ca circulatia libera de capital si marfuri este un mijloc de pacificare a statelor, sint la rindul lor reticenti, competitia este dupa parerea lor, chestiunea centrala, unii dintre acestia, precum Elie Cohen, chiar minimalizind aspectul competitional al sferei globalizarii: “…Incepind cu Paul Krugman se stie ca problema natiunilor nu este competitivitatea, adica sa faci mai bine decit vecinul, sa cistigi segmente de piata. Problema principala este productivitatea sau capacitatea unei tari de a produce mai bine si mai ieftin folosind capitalul sau uman si fizic, mobilizind resursele tehnologice si stiintifice.”

Scoaterea din context a razboiului economic pentru a-l singulariza si a-i analiza implicatiile in contextul globalizarii, poate parea inadecvata tinind cont ca, de cele mai multe ori, razboaiele pe care le-a cunoscut omenirea au avut constant o componenta economica. Ultimul razboi mondial face parte dintr-o lunga serie de conflicte majore marcate de distrugeri de vieti omenesti si bunuri materiale, in care interesele economice au jucat un rol central.

Razboiul implica o actiune violenta, de aici si reticenta in a extinde intelesurile lui catre spatiul economic inter-national actual, unde conceptul de competitie, chiar daca subintelege existenta de invingatori si invinsi, se indeparteaza de efectele distrugatoare ale unui “real” razboi. Faptul ca razboaiele economice s-au intretesut cu actiunile militare, a lasat sa se creada ca ele vor dispare in perioadele de pace, dar interesele statelor nu s-au armonizat automat prin schimburile comerciale pe scara larga propulsate de globalizare, asa cum sustine discursul neoliberal centrat pe ideea pietii pacificatoare.

Privit prin prisma nationalului, razboiul economic incepe sa capete un sens ocultat nu doar de liberalism, dar si de marxism, observa Christian Harbulot, un specialist al raboiului economic. In timp ce se concentra asupra imperialismului ca stadiu suprem al capitalismului, marxismul pierdea din vedere “analiza ne-ideologica a confruntarilor intre economiile nationale. Disparitia razboiului ideologiilor nu a dus deocamdata la disparitia confruntarilor economice. Globalizarea, prin rivalitatile pe care le induce in rindul actorilor internationali, duce la conflicte economice care, in anumite conditii, pot pune in pericol siguranta nationala.Tocmai de aceea, avertiza Harbulot ” este urgent sa stabilim distinctii foarte clare intre interesul national si interesul supranational, intre obiectivele competitive ale firmelor si acelea ale economiilor nationale”.

In teorie, competitia economica mondiala presupune angajarea de catre state si firme in cursa pentru obtinerea de beneficii maxime pentru consumatori si actionari, astfel incit nu s-ar putea spune ca scopul principal urmarit de acesti actori ai globalizarii este distrugerea adversarilor.

O asemenea viziune nu ia totusi in considerare existenta unor raporturi complexe geo-politico-economice intre statele lumii. Interesele si rivalitatile dintre marile puteri continua sa existe chiar in conditiile in care ideologiile nu mai divid cele doua tabere. China, un caz special de hibrid “capitalism-comunist”, nu este unanim vazuta ca un potential “inamic” violent de politicieni si oameni de afaceri.

In acelasi timp, distributia puterilor la scara globala in perioada post-comunista a cunoscut modificari importante, materializate in accentuarea alunecarii de la multilateralism spre unilateralismul american ale carui motivatii sint impregnate in mode evident nu doar de dorinta de a asigura securitatea planetei. Ceea ce globalizarea si interesele geo-politice creeaza astazi, nu este un razboi usor de definit. Mai curind este vorba de o complexa folosire de arme economice la diferite nivele in care politicul se implica sau nu, actioneaza din umbra, sau relativ deschis.

Dupa cum remarca Christian Harbulot, “contrar razboiului traditional, loviturile date in razboiul economic sint deseori invizibile si decisive”. Din motive diplomatice, sau care tin de secretul operatiunilor, asemenea “lovituri” sint rareori raportate, astfel incit se poate crede ca ele nu ar exista.

Cine se afla in spatele razboiului economic

Charles-Albert Michalet scria in “Ce este globalizarea?”: “Dupa cum in spatele statului exista oameni, grupuri, organizatii, interese, adica intr-un cuvint: putere, in spatele pietelor, este probabil ca exista de asemenea operatori, factori de decizie privati sau publici, interese, putere.”

La fel de probabil insa este ca acesti operatori din spatele statului si al pietelor sa conlucreze pentru a-si atinge interesele prin aliante, intelegeri temporare sau pe termen lung, in detrimentul altor state sau entitati economice.

Omenirea are de parcurs un drum lung pina la acel perfect “joc” mondial in care toti participantii vor fi cistigatori. Tocmai de aceea o chestiune care merita a fi analizata pentru a clarifica ambiguitatile, este definirea rolul statului in economia de piata si a raporturilor sale cu firmele private nationale.

Dinamica raporturilor dintre statul national si firme, a cunoscut o evolutie istorica, impregnata de cultura locala, influentata de grupari de interese, ideologii si evenimente externe, ceea ce face ca astazi sa fim martorii nu al unui capitalism unic planetar, ci a unei serii intregi de variatiuni pe aceeasi tema distribuite pe tot mapamondul.

Convergenta traditionala dintre interesele de stat si private in cazul Japoniei sau al Coreei de Sud, au o dimensiune istorica, vizibila la diverse nivele pina astazi. Si totusi asa zisa lipsa de identitate a marilor firme Occidentale este contrazisa de realitate; multi-nationalismul lor nu le-a desprins total de matca nationala, in ciuda aparentelor.

Istoria e martora unor razboaie de factura politico-economica, in care puterile coloniale nu au ezitat sa foloseasca deschis arma militara pentru protectia intereselor economice private in atingerea unor scopuri.

Razboaiele opiului de la jumatatea secolului al XIX lea, prin care fortele armate engleze au deschis calea importurilor de opiu in China pentru puternica firma British East India Company, sint doar un exemplu printre altele. De fapt, intreaga epoca mercantilista este presarata de interventii militare prin care marile puteri isi asigurau dominatia asupra unui spatiu economic exploatat ulterior de firme nationale.

Astazi globalizarea, prin interdependentele create intre tari si economii, defavorizeaza asemenea actiuni violente dar fara a le elimina. Formele de conflict se pot disimula sub interventii pasnice: bariere netarifare la importuri, subventii mascate acordate firmelor si sectoarelor”strategice”, patriotisme economice, dar si confruntari in cadrul organismelor internationale: OMC, UNESCO, etc.

In alte ocazii, statul participa din umbra la “promovarea” sau “apararea” firmelor nationale prin mijloace mai putin ortodoxe precum culegerea de informatii, contraspionajul. Masurile mai mult sau mai putin discrete impregnate de patriotism economic aplicate de guvernele Japoniei, Chinei, SUA, Canadei sau Frantei, readuc pe scena centrala statul ca promotor al intereselor nationale.

Dar a impaca astazi patriotismul cu globalismul, sau cu integrationismul regional, este o echilibristica greu de intreprins(dar nu imposibila), dupa ce insasi statul deschisese calea liberalizarilor financiare in anii 80. Relatiile dintre multinationale si statele de origine au imbracat o mare varietate de forme, in care interesele geo-politico-economice, ca si cultura locala au jucat rolul central.

Astazi aceste relatii nu au disparut ci doar au devenit mai complexe. Interdependentele create de fuziuni, achizitii si aliante intre firme neapartinind aceluiasi teritoriu national, contribuie in mare masura la redefinirea sferei de interese comune definita in 1953 de fostul presedinte al lui General Motors prin faimoasa fraza: ” Ce este bun pentru America este bun pentru General Motors si reciproc.”

In acelasi timp, obligatiile luate de state in cadrul tratatelor si organizatiilor economice internationale, complica si mai mult capacitatea statelor de a se implica direct in economie. Cel putin la prima vedere. In realitate insa noile strategii de interventie sint “modernizate”, redenumite sau convertite in diverse programe vizibile sau mai discrete dar aplicate pe toate continentele.

Din 1992, guvernele europene au investit in Airbus aproape 3,7 miliarde de dolari, pe care firma ii returneaza cu dobinda pe masura ce avioanele produse de ea se vind. O asemenea “afacere” este insa denuntata de SUA, al carei Boeing este principalul competitor al lui Airbus. Dar cum Boeing este beneficiarul unor costisitoare contracte militare din partea guvernului american, conflictul dintre cei doi giganti ai aeronauticii este in mare parte si conflictul dintre UE si SUA. Mai mult, faptul ca firmele japoneze vor contribui cu 35% la producerea superavionului Boeing Dreamliner 787, a introdus in ecuatie Japonia, acuzata de UE ca “finanteaza” nu tocmai onest firma americana.

Ar fi gresit sa se inteleaga ca interesele dintre state si firme au fost totdeauna convergente. Globalizarea introduce bruiaje si disonante care transcend granitele. Incurajarile fiscale oferite de statul francez, nu au readus acasa firme precum Renault sau Thomson, care isi delocalizasera productia inca din anii 80.

Dar efectele competitiei?

In noua economie, competitia dintre tari pune inevitabil in chestiune politica lor economica interna, inclusiv politicile sociale. Este adevarat ca de exemplu, China atrage ca un magnet firmele straine in cautare de o forta de munca abundenta si ieftina, dar nu trebuie uitata “atractivitatea” oferita invetitorilor straini de avantajele fiscale acordate de stat, stabilitatea monetara, o forta de munca disciplinata, lipsa de constringeri sindicale, costul scazut al energiei, legi permisive de protectie a mediului. Este vorba deci de un intreg “pachet” de avantaje la care alte tari incearca sa se alinieze la rindul lor, pentru a obtine “favorurile capitalurilor” la nivel regional sau global.

Competitia a devenit cuvintul de ordine in economia globalizata in care coexista tari si popoare “fruntase” si deopotriva “codase”, carora li se da ca exemplu “flexibilitatea” conducatorilor de pluton. In acest fel, valori sociale, natiuni, culturi diferite, sint puse pe cintar si masurate cu aceeasi greutate: eficienta economica.

Iata ce spunea un sef de firma european: “In China, nimeni nu discuta saptamana de lucru de 35 de ore, oamenii doresc sa munceasca si sa castige. Muncitorii chinezi sunt mai ieftini decat cei din Statele Unite, Europa sau chiar si Mexic, dar acesta nu este singurul factor care influenteaza firmele. Forta de munca disponibila, dar si dorinta chinezilor de a se specializa in noi meserii fac din China nu doar o sursa de munca necalificata pentru companii. Europa are capacitatea de a inova, dar este afectata de legislatia inflexibila care impiedica producatorii sa raspunda rapid la schimbari. “(Adevarul 12 iulie, 2005)

Globalizarea adinceste competitia pina la nivel intranational. Orase, regiuni sau provincii competitioneaza pentru a atrage si a retine investitorii gata sa paraseasca teritoriul in cautarea unor conditii si mai favorabile. Ilustrativ in acest sens este “profesiunea de credinta” a primariei unui oras german: “Duseldorful este hotarit sa adopte principiul competitiei. Succesul oraselor este decis de competitia interna si externa. Dusseldorful vrea sa fie mai bun. Competitia este forta conducatoare a sistemului nostru social. Intr-o Europa care devine mai integrata, aceasta se aplica din ce in ce mai mult la relatiile intre regiuni. Ele competitioneaza intre ele pentru investitii, atragerea de rezidenti, si din punct de vedere cultural. Dorim sa intram in acesta competitie activ si structural. Intr-o lume a competitiei, doar cei buni pot supravietui. Dusseldorful vrea sa concureze! In numele milioanelor de oameni din regiunea noastra economica si rezidentiala: Dusseldorful vrea sa fie cel mai bun!”

Particularitatile culturale, sistemul de valori al unei tari, istoria, au un cuvint greu de spus in competitia globala. Valori individuale, colective, legaturile sociale, sint cele care forjeaza identitatea unui popor asigurindu-i succesul. Daca aceste legaturi se deterioreaza, ele se vor reflecta nu doar in decaderea economica dar si intr-o erodare a natiunii insasi.

Competitivitatea statelor lumii este masurata anual de diverse institutii, care coreleaza date macro si microeconomice din majoritatea tarilor lumii. Ea este definita ca fiind o colectie de factori, politici si institutii care determina nivelul de productivitate al unei tari si care astfel determina nivelul de prosperitate ce poate fi atins de o economie.

Unul din aceste indexuri este publicat de scoala de afaceri elvetiana IMD International sub forma unui anuar al competitivitatii. In 2005 primele locuri erau ocupate de SUA, Hong Kong, Singapore, Islanda, Canada, Finlanda, Danemarca si Elvetia. Romania aflindu-se pe locul 55 din cele 60 de tari analizate. Clasificarea ia in considerare performantele economice, eficienta guvernului, eficienta firmelor si eficienta infrastructurii. Un alt index al competitivitatii este publicat de The World Economic Forum, care in clasamentul din 2005 situa pe primele locuri Finlanda, SUA, Suedia, Danemarca, Taiwanul, Singapore, Islanda, Elvetia si Norvegia. In acest index Romania ocupa locul 67 din totalul de 107 tari listate.

Ceea ce aceste studii remarcau, era prezenta disparitatilor dintre dezvoltarea economica a marilor zone economice ale lumii, existente in egala masura la nivel regional. Rezultatul acestor inegalitati continua sa creeze tensiuni economice si politice.

Un rol important este jucat de diferentele dintre culturi: daca lumea Anglo-Saxona este orientata spre consum, populatiile Europei si Asiei prefera economiile. In ceea ce priveste fenomenul delocalizarii productiei, studiile aratau ca diferentele dintre costurile cu forta de munca reprezenta cel mai important factor in relocalizarea activitatilor firmelor multinationale.

Distinctia intre competitie, razboi economic si arma economica, nu este intotdeauna clara. Interesele statelor lumii ramin inca in centrul politicilor promovate de acestea chiar atunci cind semneaza tratate de integrare, ceea ce duce la ambiguitati si confuzii precum asa-zisul “patriotism economic”. Pe termen lung, efectele competitiei economice accelerate dintre firme si tari, pot fi devastatoare pentru mediu si resursele naturale neinlocuibile, astfel incit, “invinsii”, ar putea fi intr-o prima faza, acele teritorii saracite in resurse, ajunse astfel dependente de “ratiile” acordate de “protectori”.

Albert Hirschman nota ca nu se poate vorbi de echitate in schimburile comerciale dintre o tara puternica si una slaba, astfel ca intotdeauna cel tare va impune conditiile comerciale cele mai avantajoase pentru el. Este usor de dedus ca, atunci cind este cazul, o mare putere ar putea bloca importul unor marfuri provenind din tari pe care doreste sa le submineze economic si politic.

Privind in istorie, de remarcat ca dominatia economica a Germaniei in Europa centrala si de est intre cele doua razboaie mondiale i-a asigurat acesteia capacitatea economica si militara slabita de masurile protectioniste ale Frantei si Angliei.

Dar chiar politicile de dumping, bariere comerciale, administrare a patentelor, migratia creierelor si a fortei de munca, cresterea pretului petrolului, crize financiare, pot in anumite conditii, sa produca subminarea unei economii nationale.

Un caz particular de efect secundar al competitiei, de data acesta militara, este implozia blocului comunist, invins relativ “pasnic” de o cursa a inarmarilor care, transpusa in plan financiar si economic, a generat prabusirea unui sistem deja ros pe dinauntru.

Cine sint inamicii economici?

In 1995 Francois Mitterrand spunea intr-un interviu ca, fara sa stie, Franta se afla intr-un razboi permanent si vital cu America. La 11 ani dupa acel interviu, Europa este inca divizata asupra identitatii “inamicului”.

Firme din China, India si chiar Rusia au inceput, deocamdata timid, sa achizitioneze firme europene(ultimul caz fiind al firmei indiene Mittal)
Pentru unii nationalisti din SUA, dupa Japonia in anii 70, acum inamicul pare a fi Europa, acuzata de Peter Drucker ca “doreste sa-si exporte regulamentele, si sa impuna costurile implicate de acestea Americii, prin acorduri internationale, reinterpretarea regulilor OMC, si crescinda acceptare a standardelor UE in terte piete.

Dar peisajul este departe de a fi clar: interconexiunile dintre economiile Europei si Americii sint la rindul lor o realitate indiscutabila. Prin activitatile de fuziune si achizitie desfasurate de marile firme europene in Europa de Est si Centrala, SUA si Asia, Europa este in acelasi timp globalizata si globalizatoare, astfel incit postura de victima absoluta a unui razboi economic nu corespunde cu realitatea. Totusi trebuie amintit ca efectele competitiei japoneze, americane si chineze a dus in ultimile decenii la disparitia unor industrii intregi din Europa.

Daca luam in considerare recentele “emotii” europene cauzate de manipularile strategic-energetice provocate de Rusia, devine si mai clar ca amenintarile economice nu au disparut odata cu prabusirea blocului comunist.

—
* Stefan Bocioaca, roman stabilit in America de Nord, este editorul si realizatorul www.globalizarea.com, una din cele mai complete resurse de informare de pe web, in limba romana, asupra problematicii mondializarii