Florin Popescu [alte articole din rubrica Romania pe marea "tabla de sah"]

ENCLAVA NAGORNO-KARABAGH este o entitate politică, nerecunoscută de nici un alt stat, care, alături de Armenia, se manifestă ca un tot unitar, acest fapt fiind rezultatul sângerosului război cu Azerbaidjanul din perioada 1989-1994.

Deşi un stat de proporţii reduse, Armenia beneficiază de un puternic lobby la nivelul cancelariilor occidentale, fiind din acest punct de vedere un Israel în miniatură. Asemănarea merge şi mai departe, poporul armean fiind considerat, alături de cel evreu, ca fiind o victimă a istoriei, condamnat să trăiască împrăştiat prin lume în timp ce ţara sa de origine se menţine într-o perpetuă stare de război.

În fine, cele două naţiuni se mai aseamănă şi prin aceea că se folosesc de această percepţie pentru a obţine avantaje politice ori de câte ori este posibil, reprezentanţii lor devenind extrem de vocali împotriva acelora care îşi exprimă îndoielile la adresa acestei opinii instaurate la nivelul publicului.

Aceste consideraţii sunt importante în economia articolului de faţă întrucât reprezintă elemente de susţinere a ideii că acest statu-quo, odată cu trecerea anilor, îşi sporeşte şansele pentru o recunoaştere de jure (dezideratul armean) spre deosebire de un restitutio in integrum (obiectivul azer de reinstaurare, chiar şi numai formală, a jurisdicţiei sale asupra teritoriului enclavei).

Argumentele care susţin această aserţiune vor fi legate de perspectiva armeană, întrucât de aici provine dificultatea soluţionării paşnice şi satisfăcătoare pentru ambele părţi a conflictului. Acestea ar fi următoarele:

1. o soluţionare definitivă a conflictului ar însemna fără îndoială cedări substanţiale din partea armenilor, fapt care, aşa cum vom arăta, este puţin probabil întrucât aceştia au ceea ce americanii numesc „the upper hand” (se află în avantaj);

2. timpul lucrează în favoarea armenilor, întrucât curgerea anilor înrădăcinează din ce în ce mai mult în conştiinţa publică ideea că acel teritoriu le aparţine, fapt de care liderii acestora sunt perfect conştienţi;

3. contextul geopolitic regional favorizează menţinerea stării actuale.

De altfel, pericolul cel mai des întâlnit în cazul perpetuării unor atare stare de fapt, chiar create în mod artificial, este că acestea tind să devină un fapt firesc, iar încercările ulterioare de readucere a situaţiei la starea iniţială pot fi la fel de dureroase şi de pline de nedreptate ca şi acţiunile care au stat la baza instaurării sale.

Acest aspect este favorizat de faptul că, spre deosebire de perioadele anterioare (ex. evul mediu sau epoca modernă), în prezent procesele sociale derulându-se mult mai rapid, determină o instaurare relativ rapidă în conştiinţa populară a percepţiei că o atare „stare de fapt” este una de „normalitate”, bineînţeles, cu condiţia ca situaţia economică să nu fie potrivnică.

În contrast cu situaţiile similare din fostul spaţiu sovietic, în Karabaghul de Munte, aşa cum mai este denumită regiunea, nu avem de a face cu un simplu conflict de natură politică sau generat/alimentat artificial de interesele unei anumite foste superputeri mondiale aşa cum s-a întâmplat în cazul Transnistriei, Abhaziei şi Osetiei de Sud.

Nagorno-Karabagh reprezintă o regiune aflată în zona de falie dintre creştinătate şi islam, fapt care implică o componentă identitară manifestată la nivelul individului, sporindu-se astfel gradul de dificultate a reglementării conflictului prin retrocedarea enclavei sub jurisdicţia azeră, condiţie sine qua non impusă de autorităţile de la Baku pentru soluţionarea conflictului.

Astfel, dacă Transnistria este o creaţie eminamente politică, fondată în perioada interbelică pentru a da o aparenţă de legitimitate revendicărilor sovietice asupra Basarabiei, fiind denumită RSS Moldovenească chiar înaintea realizării acestui deziderat, Abhazia şi Osetia de Sud sunt predominant creştine, au o istorie comună cu cea a Georgiei, fiind părţi ale acesteia încă din vremea Georgiei Mari a regelui David al IV-lea (1089-1125) şi a reginei Tamar (1184-1213) şi probabil că nu ar fi devenit regiuni secesioniste fără intervenţia Rusiei, Nagorno-Karabagh se află într-o zonă profund marcată de contraste culturale şi religioase, fiind disputată sute de ani între diferite entităţi politice aflate de o parte sau de alta a „faliei”, situaţie care, de altfel, este menţinută şi în prezent.

În lumina celor consideraţiilor avute în vedere în debutul articolului, dificultatea în a soluţiona în mod paşnic situaţia din Nagorno-Karabagh este amplificată, din perspectiva armeană, de alţi doi factori.

Primul este reprezentat de o conştiinţă naţională puternică menţinută în rândul populaţiei şi alimentată de istoria milenară a acestui popor, fapt care face puţin probabilă cedarea de bunăvoie a teritoriilor obţinute în urma războiului cu Azerbaidjanul chiar dacă unele dintre acesta nu au făcut parte niciodată din enclavă.

Cel de al doilea factor este reprezentat de puternicul lobby armean care îşi face simţită prezenţa la nivelul administraţiei americane şi a altor cancelarii occidentale şi care ar putea interveni, aşa cu deja a făcut-o, în sprijinul unei Armenii ameninţate cu pierderea de teritorii.

Ca o dovadă a influenţei de care dispune Diaspora Armeană este şi faptul că aceasta a reuşit în anul 1992 să promoveze la nivelul Congresului American secţiunea 907 din cadrul legii „Freedom Support Act”, care obliga guvernul american să nu acorde anumite tipuri de ajutor economic Azerbaidjanului, pe timpul menţinerii blocadei pe care această ţară a instituit-o împotriva Armeniei.

De asemenea, recent, ca urmare a iniţiativei lobby-ului armean, Comitetul Bancar din cadrul Senatului Statelor Unite a acceptat propunerea de blocare a finanţării de către American Eximbank a proiectului de construire a unei căi ferate care ar fi legat Turcia, Georgia şi Azerbaidjanul.

Aceeaşi Diasporă duce în prezent o campanie de lobby la nivelul cancelariilor occidentale pentru recunoaşterea oficială a genocidului armean din perioada primului război mondial, fiind notată deja o primă reuşită în Franţa (această ţară a adoptat o lege care condamnă genocidul asupra populaţiei armene, instituind pedepse cu închisoarea de până la 3 ani şi amendă de până la 45.000 de euro pentru cei care neagă existenţa masacrului).

Se pune, aşadar, problema în ce măsură statu-quo-ul actual, susţinut de instrumentele politice de care dispune partea armeană, ar mai putea fi reversibil după trecerea unei perioade atât de îndelungate de timp (12 ani de la încheierea războiului până în prezent, însă cu menţiunea că nu se întrevăd schimbări în viitorul apropiat) fără un nou conflict militar.

Practic, statu-quo-ul actual constă în existenţa de facto a unei republici nerecunoscute pe plan internaţional, dar care se manifestă asemenea uneia care beneficiază de această recunoaştere.

În primul rând, în Nagorno-Karabagh avem de a face cu un regim care are multe dintre atributele unei democraţii, fapt menţionat în cadrul unei rezoluţii adoptate pe 13 nov. 2004 de către organul legislativ al statului american Massachusetts în al cărui preambul, Arkady Ghoukasian este numit oficial Preşedinte al republicii Nagorno-Karabagh, iar poporul din Arstsakh este felicitat pentru succesul în construirea democraţiei.

Acest aspect devine relevant prin contrast cu situaţia din Azerbaidjan, ţară în care democraţia se află într-o stare incipientă de dezvoltare, context în care devine puţin probabil sprijinul occidentului pentru trecerea teritoriului enclavei sub jurisdicţia azeră.

O altă manifestare a atributelor de stat independent este şi faptul că Nagorno-Karabagh-ul menţine un birou de reprezentare la Washington care, prin activităţile pe care în mod oficial recunoaşte că le desfăşoară, ţine loc de ambasadă.

Mai mult, parte a statu-quo-ului este şi faptul că Nagorno-Karabagh şi Armenia sunt strâns interconectate din punct de vedere politic, economic şi militar. Există un număr de politicieni care au activat în cadrul autorităţilor enclavei şi ulterior au devenit figuri marcante ale Armeniei, aşa cum este cazul lui Robert Kocharian, preşedinte al Nagorno-Karabagh-ului şi, apoi, prim-ministru al Armeniei (1997-1998) şi ulterior preşedinte al aceleiaşi ţări (1998-prezent). Cele două entităţi politice folosesc aceeaşi monedă, dram-ul, iar activitatea bancară din Karabagh este reglementată de Banca Centrală a Armeniei.

De asemenea, graniţele enclavei sunt păzite de trupe regulate armene care, potrivit Human Rights Watch ar fi participat chiar din 1993 la războiul armeano-azer.

Toate aceste aspecte pledează în favoarea faptului că, treptat, populaţia va percepe din ce în ce mai mult situaţia actuală ca fiind firească, iar eventuala soluţie a retrocedării teritoriului către Azerbaidjan va fi profund nepopulară putând genera un conflict similar cu cel de la sfârşitul erei sovietice.

În economia situaţiei, nu trebuie uitată, însă, atitudinea pasivă a marilor puteri care nu se grăbesc să exercite suficiente presiuni asupra actorilor direct implicaţi pentru a-i determina să se aşeze la masa negocierilor. Acest fapt, în mod evident, este dictat de către interesele pe care mai-marii lumii le au în regiune, din nou poziţia armeană fiind favorizată datorită modului de împletire a acestor interese.

Aşa cum ne-a obişnuit, Rusia a acţionat atât pe parcursul războiului cât şi ulterior de o manieră ambiguă sprijinind într-o anumită măsură ambele părţi şi amplificând, astfel, starea conflictuală. Moscova are interesul să continue să îşi menţină un cuvânt hotărâtor în această regiune, obiectiv servit de perpetuarea situaţiei neclare actuale, care justifică prezenţa sa militară pe teritoriul Armeniei la Gyumri.

S.U.A. duce, de asemenea, o politică prin care deşi sprijină din punct de vedere economic Armenia, este, în acelaşi timp interesată de exploatarea, prin intermediul companiilor sale petroliere, a enormelor resurse aparţinând Azerbaidjanului.

În acest sens, interesele americane sunt cel mai bine servite de menţinerea sub orice condiţii a stabilităţii în zonă.

Iranul este în aceeaşi măsură duplicitar în politica sa, oferind asistenţă pentru taberele de refugiaţi azeri în acelaşi timp cu stabilirea de relaţii economice cu Armenia şi Karabagh-ul.

Deşi azerii au aceeaşi religie cu iranienii, se pare ca guvernul de la Teheran prefera un stat slăbit la frontierele sale nordice, motivaţia fiind dată de teama unor lideri ai săi ca un Azerbaidjan independent, bogat în petrol ar putea ar putea sa influenţeze în mod negativ minoritatea azera din Iran care reprezintă în jur de un sfert din întreaga sa populaţie şi că naţionalismul azer ar putea pune în discuţie, pe termen lung, chiar integritatea statala a Iranului.

Turcia, deşi doreşte să-şi întărească legăturile cu naţiunile de limba turcică din spaţiul ex-sovietic: Azerbaidjan, Turkmenistan, Kazahstan, Uzbekistan, Kîrgâztan, susţinând, în acelaşi timp, blocada economică împotriva Armeniei nu poate să nu ţină cont de relaţiile sale comerciale cu Rusia, fapt care îi limitează în mare măsură opţiunile.

De asemenea, statul turc, în cadrul poziţiei pe care o adoptă, este nevoit să nu se distanţeze de Statele Unite, de la care primeşte un sprijin militar substanţial, trebuind să ţină cont în acelaşi timp şi de puterile europene, în contextul intenţiei sale de a deveni membru al Uniunii Europene.

Întregul context geopolitic prezentat, marcat de un echilibru aproape total generat de modul în care interesele Rusiei, Statelor Unite şi ale puterilor regionale se contrabalansează, precum şi faptul că partea armeană beneficiază de suficiente pârghii pentru menţine pe termen nedeterminat situaţia de fapt din teren, susţine concluzia că o recunoaştere de jure ar putea deveni o opţiune, în timp ce opusul acesteia, restitutio in integrum, îşi pierde din ce în ce mai mult din substanţă odată cu trecerea anilor.

La ora actuală, singura posibilitate a Azerbaidjanului de a îşi recâştiga autoritatea asupra teritoriilor pierdute, este calea războiului, soluţie care este cea mai puţin de dorit.