Darius George Stan *

DE-A LUNGUL TIMPULUI, societatea umană a cunoscut disocieri şi asocieri la nivelul intereselor, în funcţie de necesităţile grupurilor. Aceste fenomene au marcat istoria prin formarea unor poli de interes, capabili să atragă sau să respingă comunităţile statale. Formarea acestor poli a fost într-o continuă mişcare pe întregul pământ. Având un caracter temporar, aceste schimbări au fost o permanentă sursă de adaptare a popoarelor, expuse la influenţele exercitate de dominatori. Dominarea îşi are rădăcina în caracterul uman de a-şi exprima supremaţia prin orice formă posibilă, chiar prin demonstraţii de forţă.

dăinui prea mult. Spiritul universalist, moralist al sfârşitului de secol XX nu mai admitea dăinuirea unui sistem bazat pe raţiunea forţei.

Dispariţia tentaţiei imperiale

A doua jumătate a secolului XX a asistat nu doar la sfârşitul filosofiei echilibrului de forţe, ci şi la dispariţia tentaţiei imperiale. Lumea, care începuse secolul împărţită între imperiile europene, l-a încheiat fără niciunul sau aproape fără niciunul. Imperiile otoman, german, austriac, francez, britanic şi sovietic nu mai există decât în cărţile de istorie.

Trebuie remarcată dimensiunea extraordinară a schimbărilor, care au determinat căutări şi concepte noi. Statele Unite şi-au asumat rolul de „unică putere mondială“, încercând să-şi exercite acest rol într-o viziune proprie, după dorinţele şi interesele liderilor politici de la Washington. Astfel, şi-au asumat cuvântul hotărâtor în problemele politice, economice, militare ale lumii, vizând locul şi rolul principal pe arena mondială. Dar există o naţiune atât de dezvoltată încât să poată coordona, dintr-o poziţie superioară, ceilalţi semeni? Toleranţa celorlalte naţiuni se explică prin demonstraţiile de forţă ale unicei superputeri?

La sfârşitul secolului XX a fost lansat un nou concept, potrivit căruia statele lumii sunt împărţite în două categorii: cele democratice, care alcătuiesc „clubul democraţilor“, şi celelalte state, care ar urma să fie incluse în acel club, dacă vor îndeplini condiţiile impuse de prima categorie. „Clubul democraţilor“ ar putea recurge „la toate mijloacele“ pentru determinarea progresului democratic în lume, fiind în măsură să decidă inclusiv asupra constrângerilor, astfel încât „democraţia să fie instaurată“. Cine şi mai ales de ce îşi promovează aceste state propria formă politică, impunând prin forţă un standard a cărui perfecţionare se află încă în derulare?

Globalizarea, un ideal de anvergură

Globalismul face parte din clasa noţională a imperialismului, ca formulă de forţă girată de principiul adversităţii. El este totuşi o haină de lux, academică, pentru reprezentările internaţionaliste, deviate în cele din urmă în ambiţiile mondialismului şi hegemonismului, cu varianta sa actuală, ce convinge cu seducţia modelului productiv, de succes, ca şi a modelului de viaţă, de tipizare culturală şi comportamentală.

Autoorganizarea sistemelor deschise devine trăsătura funcţională a societăţii globale. Globalizarea apropie lumea de umanitatea sa specifică, anulând traseele posibile anterior ei, prin care s-ar putea ajunge în lumea „postumană“, scria, în 2004, Fukuyama. Tot el arată că globalizarea, prin paternul său uman, este un ideal de anvergură, o nouă deschidere a traseului lumii către ea însăşi, cea care ne mântuieşte de nevroze alimentate ideologic şi ne lecuieşte de spaime de genul celor provocate de iminenţa sfârşitului istoriei.

Georg Wilhelm Friedrich Hegel arăta că „dreptul politic extern derivă din raporturile între state independente“. Statele - în raporturile lor unele cu altele - stabilesc „între ele stipulaţii“ prin care se consacră că un stat se află „faţă de un altul în independenţă suverană“. „A fi independent în relaţia cu celălalt - observa marele gânditor – este prima îndreptăţire absolută a fiecărui stat, condiţia necesară că se află în deplină securitate.“

Nicolae Titulescu se pronunţă pentru promovarea legalităţii internaţionale, ca premisă a unei ordini juridice europene şi mondiale care să garanteze pacea şi securitatea popoarelor. În concepţia eminentului diplomat, „legea internaţională apare nu drept o lege de «subordonare», ci drept o lege de «coordonare»“.

Pacea şi securitatea pe continent – atrăgea atenţia Nicolae Titulescu - nu pot fi asigurate prin reînfiinţarea „concernului marilor puteri“, care „să soluţioneze problemele europene“. Într-un domeniu atât de important, cum este cel teritorial - observa marele gânditor -, orice măsură trebuie aplicată numai în temeiul unei decizii luate cu unanimitatea voturilor celor în cauză şi cu consimţă mântul părţii interesate.

Forţa n-a dus niciodată la o soluţie trainică

În lucrarea sa monumentală „Dreptul războiului şi al păcii“, Hugo Van Grott atrăgea atenţia că forţa n-a dus niciodată la o soluţie trainică. Impunerea prin forţa armelor a unei decizii „a provocat în toate cazurile dureri şi suferinţe“, iar oamenii, chiar dacă de nevoie s-au supus pentru moment, abia au aşteptat prilejul să o conteste, respingând-o. Experienţa istorică, mileniile de încordare şi confruntare armată, războaiele nesfârşite, suportate de omenire, demonstrează convingător că renunţarea la forţă şi la ameninţarea cu forţa, obligaţia statelor de a se abţine - în relaţiile lor internaţionale - de a recurge la ameninţarea cu forţa sau la folosirea forţei reprezintă norma indispensabilă a garantării desfăşurării unor relaţii normale, civilizate între popoare. Este indiscutabil că „renunţarea la folosirea forţei şi la ameninţarea cu forţa, consacrarea, aplicarea şi generalizarea principiilor dreptului internaţional în relaţiile dintre toate statele constituie fundamentul trainic, indispensabil al noii ordini“.

Respectul personalităţii şi demnităţii popoarelor

Singurele fundamente trainice ale ordinii mondiale sunt principiile şi normele dreptului, în măsură să garanteze respectul personalităţii şi demnităţii tuturor popoarelor. Titus Livius observa că intervenţia (amestecul) în treburile interne ale altui stat „este o atitudine de stăpân faţă de supus“, iar Herodot o califica drept un act „de dominaţie şi putere“. Amestecul din afară anulează libertatea de decizie a statului respectiv, violează independenţa naţională, determină o stare de puternică încordare între statele respective.

Este de domeniul evidenţei faptul că nu numai treburile interne, ci şi cele externe ţin de atributul suveran al statului independent, în exercitarea lor nefiind admisă intervenţia altor state. Situând neintervenţia (neamestecul) între principiile fundamentale ale dreptului şi relaţiilor internaţionale, Carta ONU stipulează expres interzicerea amestecului în chestiuni „care aparţin esenţial competenţei interne a unui stat“, precizând că un stat suveran nu poate fi obligat să supună asemenea chestiuni unei rezolvări internaţionale. Eforturile laborioase de peste 350 de ani ale celor mai luminaţi gânditori ai omenirii, negocierile celor mai pricepuţi politicieni şi diplomaţi au dus la concluzia că ordinea mondială, relaţiile dintre statele lumii - mari, mici şi mijlocii - nu se pot baza pe dreptul forţei, ci numai pe forţa dreptului, pe acele principii şi norme care să garanteze respectul personalităţii şi demnităţii tuturor popoarelor.

Menţinerea păcii prin echilibrul de forţe

Un rol important în întărirea şi susţinerea dezvoltării militaro-economice l-a avut înfiinţarea de noi organisme - NATO şi UE -, prin care s-a dorit obţinerea unui echilibru de forţe vizând menţinerea păcii. Cea mai importantă contribuţie a NATO a fost deschiderea pe care a creat-o. Organizaţia a fost şi este în continuare o masivă structură panvest- europeană de creare a încrederii reciproce. Datorită NATO şi UE a existat cadrul în care Germania a putut fi reunificată fără a mai ameninţa restul Europei, cum s-a întâmplat la prima reunificare, în 1871. Ambele instituţii au format cadrul a mii de întâlniri oficiale, unde cei care luau deciziile de care depindeau pacea sau războiul s-au putut cunoaşte reciproc. În comparaţie cu trecutul, în prezent calitatea şi stabilitatea relaţiilor politice sunt fără precedent.

UE face dovada unui sistem postmodern dezvoltat. Uniunea reprezintă securitate prin transparenţă şi transparenţă prin interdependenţă. Este, totodată, un sistem mai mult transnaţional decât supranaţional, o asociaţie voluntară de state şi nu presupune subordonarea acestora faţă de o putere centrală. Visul unei unice forme de guvernământ, al unui suprastat care să domine fără rival provine din alte epoci şi se bazează pe prezumţia că statele sunt inerent periculoase şi că unica metodă de a calma anarhia naţiunilor este de a impune asupra lor o hegemonie. Dar dacă statulnaţ iune este o problemă, suprastatul nu este în niciun caz o soluţie.

Scena politică internaţională a fost împărţită tradiţional în state care se află într-o zonă a „polisului modern“ (deţin monopolul) şi state în curs de integrare, de accedere la acel monopol. Tendinţa de curs politic ce face diferenţa între statul „Opinia“ şi statul „Barbar“ împarte omenirea în „lumea postmodernă“, adică acea entitate ce a depăşit un anumit prag de dezvoltare, „lumea modernă“ - state ce urmează a fi înrolate în cercul lumii dezvoltate i „lumea premodernă“ - state ce nu au asimilat noile valori şi se conduc într-un mod tradiţional.

Lupta pentru ocuparea poziţiilor de monopol dominante dă naştere unor noi forme de manifestare a oprimaţilor. Într-un asemenea climat, hoţia/pirateria, ilicitul se propagă mult mai uşor. Aşa se explică faptul că ilicitul nu există doar pentru că există barbari care nu respectă regulile şi legile civilizaţiei. Aceste ilicituri au tendinţa de a apărea în momentul în care o putere hegemonică se afirmă prin stabilirea unui monopol. Monopolul, prin natura sa, elimină competiţia reprezentată de ceilalţi comercianţi tradiţionali şi distruge mijloacele de schimb existente. Oamenii deposedaţi de modul lor tradiţional de câştigare a traiului se dedau la activităţi criminale. Puterea hegemonică, care nu e străină de folosirea forţei pentru a-i obliga pe ceilalţi să se supună, se consideră „legea“ şi defineşte activitatea celorlalţi ca fiind „în afara legii“.

Consecinţele terorii

Terorismul poate fi definit ca o tactică de luptă neconvenţională, folosită pentru atingerea unor scopuri strict politice, care se bazează pe acte de violenţă, sabotaj sau ameninţare, executate împotriva unui stat, organizaţii, categorii sociale sau împotriva unui grup de persoane civile, având ca scop precis producerea unui efect psihologic generalizat de frică şi intimidare. Obiectivul final este aplicarea de presiune asupra entităţii respective, pentru a o determina să acţioneze în conformitate cu dorinţele teroriştilor, în cazul în care acest obiectiv nu poate fi îndeplinit prin mijloace convenţionale. Însă pentru a întelege terorismul, trebuie înlăturată viziunea care îl caracterizează în mod arbitrar drept „actul de a recurge la violenţă sau la ameninţare cu violenţa din partea unui grup ce caută să realizeze un scop, în ciuda opoziţiei autorităţii legal constituite“ (Adler, Mueller & Laufer).

O astfel de noţiune este predicată din perspectiva accidentalistă a istoriei. Ea transferă terorismul, care este produsul unui efort şi al unui plan conştient, în sfera spontaneităţii întâmplătoare. În noiembrie 1989, părintele Ignacio Martín-Baró, un sociopsiholog, a ţinut un discurs în California despre „Consecinţele psihologice ale terorii politice“, în care a dat o definiţie mult mai precisă a terorismului. Martín-Baró a accentuat câteva idei relevante. Mai întâi, cea mai semnificativă formă de terorism este terorismul statal - adică „terorizarea întregii populaţii prin acţiuni sistematice, întreprinse de forţele statului“. Apoi, un astfel de terorism este o parte esenţială a „proiectului sociopolitic impus de guvern, pentru a satisface nevoile celor privilegiaţi“.

Chiar dacă poate fi deranjantă, definiţia lui Martín-Baró este validată de istorie. Majoritatea actelor de terorism care au avut loc de-a lungul istoriei şi-au găsit sponsorii în entitatea guvernamentală. Terorismul este un surogat de război, o criză artificială, destinată inducerii de schimbări sociale. Combatanţii săi, în mod conştient sau inconştient, poartă războiul în numele unor puteri mai mari, ce urmăresc nişte planuri superioare. Indiferent dacă partizanii săi sunt conştienţi sau nu de aceasta, terorismul serveşte întotdeauna ambiţiilor altora.

Ideea de dublu standard

În articolul „Falsa teroare: drumul către dictatură“, Michael Rivero afirmă că „acesta este cel mai vechi truc din lume, încă din vremearomanilor: crearea inamicilor de care ai nevoie“. Strategia este destul de simplă: indivizi care creează o criză, astfel încât guvernul să-şi poată introduce soluţia dorită. În lumea postmodernă nu există ameninţări „tradiţionale“ la adresa securităţii; mai precis, naţiunile postmoderne nu iau în considerare posibilitatea invadării unui vecin.

Dacă în lumea modernă, conform dictonului lui Clausewitz, „războiul este un instrument politic“, în lumea postmodernă războiul este un semn al eşecului politicii.

Chiar dacă membrii marcanţi ai lumii postmoderne nu sunt un pericol unii pentru alţii, pentru ei zonele moderne şi premoderne ale lumii reprezintă încă ameninţări.

Ameninţarea din lumea modernă este cea mai familiară. Aici, sistemul clasic de stat, din care lumea postmodernă abia a ieşit, rămâne intact şi continuă să opereze pe principiile adaptării la climatul imperiului supremaţiei şi interesului naţional. Stabilitatea, câtă este, va apărea dintr-un echilibru al forţelor agresive. Merită observat cât de rare sunt situaţiile în care un asemenea echilibru chiar există şi cât de mare este riscul ca, în unele zone, să apară în curând în ecuaţie elementul nuclear. Provocarea pentru postmoderni va fi obişnuirea cu ideea de dublu standard: pe de o parte, se acţionează în baza legilor şi a securităţii deschise şi cooperative; dar în relaţiile cu state de modă veche se revine la metodele tradiţionale ale vremurilor trecute - forţa, atacul preventiv, disimularea, orice este necesar pentru a câştiga în faţa celor care trăiesc încă în secolul XIX, secolul când „fiecare stat acţionează pentru sine însuşi“. Cu alte cuvinte, între noi vom păstra legea noastră; dar în junglă, vom urma legea junglei.

În aceasta prelungită perioadă de pace din ultima perioadă a existat o puternică tentaţie de a neglija apărarea atât în plan fizic, cât şi în plan psihologic. Acesta este unul dintre punctele vulnerabile ale statului postmodern. Provocarea lansată de lumea premodernă este una nouă, deoarece această lume este un spaţiu al statelor prăbuşite. Aici statul nu mai are funcţia descrisă de Max Weber, de exercitare a monopolului asupra uzului legitim al forţei. Statul fie şi-a pierdut legitimitatea, fie şi-a pierdut monopolul - şi de cele mai multe ori ambele au dispărut. Exemplele de colaps total sunt relativ rare, dar numărul ţărilor cu risc ridicat sporeşte în permanenţă. Printre altele, e vorba de unele zone ale fostei URSS, inclusiv Cecenia.

Toată lumea e vecină cu toată lumea

Imperialismul voluntar al economiei globale operează prin intermediul unui consorţiu internaţional de instituţii financiare, caracteristica lor fiind multilateralitatea. Aceste instituţii furnizează sprijin financiar statelor care doresc să îşi regăsească echilibrul şi stabilitatea şi să reintre în circuitul investiţiilor şi prosperităţii. În schimb, aceste instituţii solicită repararea defecţiunilor politice şi economice care au provocat nevoia de ajutor. Ideologia ajutorului sporeşte semnificativ guvernabilitatea. Dacă statele doresc să beneficieze de ajutor, trebuie să se deschidă pentru interacţiunea cu organizaţiile internaţionale şi cu statele străine, exact aşa cum, din motive diferite, şi lumea postmodernă s-a deschis pentru interacţiune.

O altă formă de imperialism postmodern ar putea fi definită ca imperialismul vecinilor. Instabilitatea în regiunea proprie constituie o ameninţare imposibil de ignorat pentru orice stat. Politicile abuzive, violenţa etnică şi criminalitatea ameninţă încă mapamondul. În Europa, luând cazul ex-statului vecin, Iugoslavia, răspunsul a constat în crearea de cvasiprotectorate ONU. Europa s-a implicat punând la dispoziţie cea mai mare parte a resurselor pentru ajutorarea Bosniei şi a Kosovo şi, de asemenea, cei mai mulţi soldaţi, deşi SUA au o prezenţă stabilizantă incontestabilă. Mai mult, într-o măsură fără precedent, UE a oferit, unilateral, acces liber pe piaţa sa produselor tuturor ţărilor din fosta Iugoslavie. Iar comunitatea internaţională nu aduce doar soldaţi. Dezvoltă organe noi de control, poliţie, justiţie, gardieni pentru închisori, bancheri şi alte categorii de birocraţi. Alegerile sunt organizate şi monitorizate de OSCE. Poliţia locală e organizată şi pregătită de ONU. Şi sute de ONG-uri împânzesc zona.

Azi, când toată lumea e vecină cu toată lumea, e periculos când un stat vecin cade pradă anarhiei şi crimei organizate - simptome comune ale colapsului statelor. În trecut, imperiile îşi impuneau propriile legi şi forme de guvernare. În prezent, nimeni nu impune nimic. Impunerii, i-a luat locul autoimpunerea. Necesarul este forma de creare a dependenţei şi, implicit, noua formă ce a luat locul impunerii. Candidaţii la aderarea la formele mascate ale monopolurilor pe piaţa economică au posibilitatea de a accepta ce li se oferă: un bloc de legi şi reglementări pe care le-au acceptat, la timpul lor. Dar beneficiul este că, odată ce ai intrat în comunitate, primeşti drept de decizie. Au, de asemenea, dreptul de a se menţine în afara structurilor comunitare. Dacă procesul este o formă de imperialism voluntar, finalitatea poate fi descrisă ca un imperiu cooperativ. Commonwealth, definit o ca grupare de naţiuni unite pentru binele comun, ar fi, în cele din urmă, o denumire adecvată.

Postmoderna asociere economică oferă o primă perspectivă asupra viziunii de imperiu cooperativ, libertăţi şi securitate comune, fără dominarea etnică şi absolutismul centralist care au caracterizat toate celelalte imperii şi fără exclusivismul etnic care e trăsătura statului-naţiune – un exclusivism cu totul nepotrivit într-o eră a dispariţiei frontierelor politice. Un imperiu cooperativ ar putea constitui cadrul politic care să consolideze structura slăbită a erei postmodernismului, un cadru în care toţi iau parte în mod egal la dezvoltare, în care nu există un unic stat dominant şi în care principiul de participare este legitimitatea drepturilor.

(Va urma)

—
* Darius George Stan este doctorand în drept, Academia de Poliţie „Al. I. Cuza“. Studiul a aparut in nr. 7/2006 al revistei lunare de politica externa si eveniment international “Lumea”