Ionut Apahideanu [episod anterior si alte articole din rubrica Romania pe marea "tabla de sah"]

LA HUNTINGTON, DEFINIREA din punct de vedere identitar în sens de cultură şi civilizaţie decurge corespunzător manierei de înţelegere a politicii internaţionale actuale. Principiul explicativ al dinamicii interne sistemului internaţional contemporan ar fi acela că factorii de ordin cultural şi civilizaţional, modelaţi istoric, determină configuraţia sferelor politică şi economică a actualelor arii de pe mapamond: „[d]iferenţele majore în dezvoltarea politică şi economică între civilizaţii sunt în mod clar înrădăcinate în diferitele lor culturi”.

Referindu-se concret la Balcani, politologul american consideră că sfârşitul Războiului Rece şi dispariţia fostei „Cortine de Fier” a însemnat reactivarea fostei frontiere a Imperiului German de Răsărit, ca falie civilizaţională manifestă care desparte popoarele creştinătăţii occidentale de popoarele musulmane şi ortodoxe. Mai mult, prin generalizarea la nivel de arie a caracteristicilor definitorii ale naţiunilor/popoarelor, Huntington defineşte identităţi de arie urmărind dihotomia Occident-Balcani de-a lungul următoarelor coordonate: moştenirea clasică; religie; limbi; secularizare; statul de drept (rule of law); pluralismul social şi colectivităţile reprezentative; individualismul. Aceste criterii de analiză permit semnalarea unui decalaj semnificativ, profund înrădăcinat istoric, în ceea ce priveşte dezvoltarea economică şi culturală dintre Balcani şi Occident; începând cu secolele XI-XIII, locuitorii actualelor teritorii ale Ungariei, Poloniei, Cehiei şi Slovaciei şi ai Ţărilor Baltice au fost convertiţi la catolicism, asimilând de la occidentali elementele moştenite ale dreptului roman şi alte aspecte ale civilizaţiei occidentale. Apoi, secolele XV-XVI au oferit momentul de ruptură şi de consolidare a decalajului amintit, într-o perioadă în care renaşterea culturală din Vest a pus bazele pluralismului social, ale expansiunii comerţului şi dezvoltării socio-economice şi ale dezvoltării tehnologice.

De-a lungul dimensiunilor urmărite de Huntigton, opoziţia dintre Balcani şi restul Europei se conturează astfel:

• Moştenirea clasică: civilizaţia ortodoxă şi musulmană din Balcani a moştenit indiscutabil aceeaşi civilizaţie clasică greco-romană, dar nicăieri în acelaşi grad ca Occidentul.
• Religia: versiunea religioasă a dihotomiei este definitorie pentru delimitarea intraeuropeană a celor două subarii, ea confruntând ortodoxismul şi islamismul balcanilor cu catolicismul şi protestantismul occidental. Iniţiat prin Marea Schismă de la 1054, antagonismul dintre ortodoxia greacă şi catolicismul Romei a avut o expresie inconfundabilă şi extremă până aproape de zilele noastre, mai exact la 1965, când Papa şi Patriarhul au încetat să se mai excomunice reciproc, aşa cum făcuseră vreme de un mileniu. Să remarcăm în acest context că rivalitatea s-a desfăşrat strict între catolicism şi ortodoxism, între Roma şi Constantinopol, neimplicând versiunea protestantă şi nici religia islamică, una exportată, cu succes, de către otomani în Balcani. Dihotomia s-a păstrat în timp, în ciuda tentativei Reformei de a-şi alia ortodoxia în lupta împotriva tradiţionalismului catolic rigid. În acelaşi context ar putea surprinde tratarea unitară a Balcanilor inclusiv din punct de vedere religios, ştiută fiind rivalitatea acerbă dintre ortodoxie şi islamism. Tratarea împreună a acestora este de fapt doar o variantă extremă de discurs, escamotând de fapt adevărata natură a rivalităţii şi graniţelor geopolitice. În majoritatea cazurilor, ortodoxia Balcanilor era percepută ca parte integrantă a creştinătăţii, în luptă împotriva islamismului otoman.
• Limbile: şi din punct de vedere lingvistic, Balcanii înfăţişează un caracter eclectic care contrastează puternic cu omologul occidental. Dacă în Vest, limbile pot fi grupate (cu excepţii insignifiante, precum finlandeza de origine finougrică) în cele două subramuri ale trunchiului indo-european – limbi germanice şi respectiv cele de origine latină, în Balcani situaţia este una de eterogenitate extremă: românii vorbesc o limbă de origine latină, albanezii o variantă particulară extrem de specifică cu puternice influenţe slave şi turcice deopotrivă, grecii şi-au păstrat limba greacă, iar restul popoarelor regiunii folosesc limbi şi dialecte slave mai mult sau mai puţin asemănătoare.
• Secularizarea: presupunând delimitarea autorităţii seculare de cea temporală, secularizarea a survenit mult mai precoce în Occident şi mult mai tardiv în Balcani. Reforma şi Contrareforma din Occident au proclamat autonomia deplină a autorităţilor statale laice de Biserică şi au divizat aria într-un nord protestant, bogat, şi un Sud catolic şi mai sărac. Aceasta scindare reprezintă o altă caracteristică distinctivă a Occidentului, absentă în Balcani. Criteriul secularizării furnizează un alt argument în favoarea interpretării Balcanilor ca regiune de tranziţie între două lumi – cea occidentlă şi cea musulmană, ca punte între Europa şi respectiv Orientul Mijlociu, în care secularizarea, potenţială sau concretă, permite de abia în prezent tipologia de regimuri moderate şi respectiv islamiste.
• Rule of law: ca moştenire a Romei antice, respectul pentru supremaţia legii a pus în Occident bazele constituţionalismului şi protecţiei drepturilor omului. În Balcani în mod particular şi în alte arii în general, dreptul civil a reprezentat multă vreme un factor mai puţin importantîn formarea gândirii şi a comportamentului.
• Pluralismul social şi colectivităţile reprezentative: în Occident, dezvoltarea începând chiar cu secolele VI-VII a unor grupuri autonome, nebazate pe legături de sânge sau alianţă familială a condus în mod treptat spre stratificarea societală pe clase: o aristocraţie puternică şi autonomă, o ţărănime substanţială şi respectiv clasa de negustori şi comercianţi. Aceste forme de pluralism social şi de stratificare a societăţii contrastează flagrant cu mizeria societăţii civile şi cu slăbiciunea aristocraţiei din teritoriile Balcanilor dominate vreme de secole de otomani. Sufocarea oricăror forme de dezvoltare civilă autentică a demos-ului în cadrul sistemului de millet-uri asigurate de otomani iluminează cauzalitatea istorică a dezvoltării incomparabil mai slabe a societăţilor civile din Balcani (comparativ cu Europa Centrală) şi subsecvent a rezistenţei mai reduse depuse împotriva dominaţiei comuniste de societăţile est-europene. Astfel, într-un studiu dedicat tranziţiilor spre democraţie din Europa Centrală şi de Est, Bruszt şi Stark au demonstrat că gradul de dezvoltare a societăţii civile (operaţionalizat prin capacitatea de autoorganizare a societăţii în sfere de activitate relativ autonome faţă de stat) varia ilustrativ de la puternic – Polonia, RDG, Ungaria, la slab – România, Bulgaria, Albania. Cu alte cuvinte, o reafirmare particularizată a existenţei aceleiaşi falii civilizaţionale pe care Huntigton o vedea ca delimitând Balcanii de restul Europei.

Într-o clarificare conceptuală care disociază pe bună dreptate între orientalism şi balcanism, Maria Todorova semnalează eroarea (practicată din nefericire chiar şi astăzi de către occidentali) de a trata Balcanii într-un cadru rigid, dihotomic faţă de Occident. Aria balcanică este, din încercarea de a o defini identitar, în primul rând o zonă de diversitate extremă şi de mare complexitate, sub aspect cultural, religios, politic şi social. Balcanii se conturează mai ales ca punte de tranziţie între Europa şi Asia, şi nu ca reflecţie denaturată în oglindă a unui Occident catalogat ca superior cultural mai ales pe baza unor argumente de ordin normativ. Dincolo de etichete atribuite locuitorilor Balcanilor precum „un popor ignorant, sărac şi bolnav” (DuBois, citat de Todorova), sau de analiza constantă a realităţilor regiunii de către specialişti din exterior, fie aceştia americani sau vest-europeni (precum s-a întâmplat în studiul celor trei conflicte din fosta Iugoslavie), abordarea şi înţelegerea din inetrior a evenimentelor din arie ar putea conferi un mai mare grad de exactitate şi corectitudine diferitelor analize şi programor de acţiune politică.

Definirea şi delimitarea după multiple criterii reprezintă etapa incipientă şi indispensabilă oricărui studiu de arie, etapa care furnizează parametri de încadrare a conceptului de „identitate de arie”. Sub acest aspect, Balcanii sunt aşadar delimitaţi relativ identic din punct de vedere geofizic de la un autor la altul, mai problematică rămânând delimitarea geopolitică. Motivele acestor controverse sunt înrădăcinate în determinismul istoric al identităţii ariei, iar cazurile în dispută sunt de obicei Ungaria, Slovenia şi Croaţia, România şi respectiv Turcia. Abordarea stricto sensu consideră un „nucleu balcanic dur” compus din Abania, Bulgaria şi ţările din fosta Iugoslavia. Studiul de faţă a exclus ariei cele două ţări catolice Slovenia şi Croaţia şi i-a integrat în schimb România. De asemenea, din varii motive, au fost excluse din arie Grecia şi Turcia, care după al doilea război mondial, în jocul sferelor de influenţă au fost – se pare – definitiv răpite Balcanilor.

În privinţa conceptului de identitate în general şi identitate de arie în particular, acesta trebuie nunaţat şi înţeles ca variabil în timp, pluricentric şi multidimensional. Într-un cadru de cercuri concentrice, identitate de arie îşi subsumează identitatea naţional-etnică şi se integrează în specificul ei unor supra-identităţi precum cea europeană sau cea de legătură intercontinentală între Europa şi Asia. În variatele sale dimensiuni, identitatea presupune diferite coordonate, utile de luat în calcul în cadrul studiului ariei: istorică, politică, culturală şi civilizaţională, economică, etc. Totodată, conceptul se cuvine abordat nu doar din perspectiva outside-in, ci şi din cea inside-out (autodefinirea), a doua putând furniza progrese nu doar în înţelegerea diverselor evenimente din arie, ci şi în recomandări politice concrete.

Din perspectivă socio-culturală, Balcanii îşi dobândesc identitatea specifică mai ales în baza unor comparaţii dihotomizante cu Europa Centrală, de-a lungul unor coordonate determinate istoric: rule of law, pluralismul social/polarizare societală, religie şi familii lingvistice, colectivism/individualism. Dintr-un alt unghi de vedere, Balcanii sunt consideraţi parte integrantă (chiar dacă în forma unei punţi de legătură) a Europei mai ales în lumina comparaţiei dintre întregul european şi lumea islamică din Orientul Mijlociu şi Asia.

Din perspectivă diacronică, lucrarea de faţă a urmărit cristalizarea şi manifestarea unei identităţi balcanice pe parcursul a trei etape, delimitate prin două momente care au retrasat în mod fundamental configuraţia politică a ariei: al doilea război mondial şi revoluţiile democratizatoare din 1989. Relativ estompată pe parcursul celor 50 de ani de comunism prin uniformizarea Europei Centrale şi a Balcanilor în întregul de „dincoace de Cortina de fier”, identitatea balcanică a renăscut ca manifestare negativă, depreciată („balcanizare”) şi ca acoperire mediatică occidentală după 1989, într-o corespondenţă perfectă cu simptomele de la 1918: fragmentare naţionalistă a entităţilor politice, elite politice etnocentriste şi puţin dispuse spre democratizare autentică, depreciere socio-economică, instabilitate şi conflictualitate. Această diferenţă specifică, reflectată în parcursul diferenţiat al evoluţiei politice de după 1989 în raport cu Mitteleuropa redescoperită este determinată istoric de secolele de dominaţie ţaristă şi otomană în spirit antagonic dominaţiei germane şi habsburgice din Europa Centrală. Jumătatea de secol de dominaţie comunistă nu a reuşit eradicarea specificului ariei, care s-a impregant vreme de secole şi care la începutul anilor 1990 a transpărut în forme de manifestare pe care Occidentul le credea de mult dispărute.

Sfârşit