Ionut Apahideanu [alte articole din rubrica Romania pe marea "tabla de sah"]

UN VERITABIL EXERCIŢIU gramatical de polisemie, utilizarea practică şi abordarea teoretică a termenului Balcani fac trimitere până în secolul al XV-lea, la scriitorul şi diplomatul italian Filippo Buonaccorsi Callimaco, care menţionează într-un memorandum adresat Papei Innocentiu al VIII-lea utilizarea de către locuitorii ariei a denumirii Balkan pentru muntele Haemus. Un secol mai târziu, pastorul german Solomon Schweiger, care a locuit timp de trei ani în capitala Imperiului Otoman, este primul care redă Occidentului termenul Balkan ca denumire turcă a muntelui amintit.

Pe parcursul următoarelor trei secole, denumirile Haemus şi Balkan au fost folosite de istoriografii şi geografii occidentali în mod simultan sau alternativ. În mod constant însă, denumirea acoperea strict muntele, utilizată fiind ca sinonim pentru denumirea Haemus, şi nicidecum ca nume de identificare a întregii peninsule, precum în accepţiunea actuală. Abia în anul 1808, geograful german August Zeune iniţiază termenul „Peninsula Balcanică” (Balkanhalbeiland) în lucrarea sa din acelaşi an Goea. Autorul numit, cel care îşi revendică paternitatea termenului în actuala sa utilizare, a şi delimitat din punct de vedere geofizic întregul ariei:

La nord, această Peninsulă Balcanică este separată de restul Europei de lungul lanţ muntos al Balcanilor sau vechiul Albanus, Scardus, Haemus, care, în partea de nord-vest, ajunge până la Alpi în mica peninsulă Istrian şi la est se pierde în Marea Neagră în două ramuri [1].

Etimologia termenului identifică drept sursă limba turcă, în care înţelesul său este acela de lanţ muntos. În opinia lui Halil Inalcik, otomanii au folosit pentru prima dată termenul Balkan în Rumelia, cu înţelesul său general de munte, urmat de diverse substantive sau adjective pentru a specifica locaţia exactă. Într-o analiză mai precisă, denumirea Balkan provine de fapt din cuvântul din limba turcă balk (noroi), derivat cu sufixul diminutival turcesc –an.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, odată cu subminarea dominaţiei Imperiului Politic în arie, mai întâi în Grecia şi mai apoi în Bulgaria, termenii Balcani şi Peninsula Balcanică sunt lansaţi şi în limbajul politic, luând locul termenului corespondent de până atunci – „Turcia Europeană”. În aceeaşi ordine de idei, principalul sinonim întâlnit alternativ denumirii Balcani este acela propus de William Miller, care la începutul secolului al XX-lea denumea pământurile peninsului „Orientul Apropiat”, deşi în accepţiunea sa se impunea de asemena o subdistincţie între Peninsula Balcanică şi Europa de Sud-Est.

Definirea şi delimitarea ariei balcanici reprezintă un demers mai dificil decât ar putea părea la prima vedere, aceasta în principal din cauza necesităţii de a utiliza o mare varietate de criterii geografice, politice, istorice, culturale, etnice, religioase şi economice, iar în majoritatea cazurilor, o combinaţie în proporţii diferite a acestora.

Prima delimitare de mare precizie a ariei balcanice aparţine şcolii germane de geopolitică, în acest sens germanul Karl Kaser delimitând aria din punct de vedere geofizic prin: Munţii Carpaţi (la nord), Marea Egee (la sud) şi Mările Ionică şi Adriatică (la Vest). În translaţie în plan geopolitic, aria ar cuprinde deci următoarele state: Slovacia, Ungaria, România, ţările fostei Iugoslavia, Albania, Grecia, Bulgaria şi porţiunea europeană (Tracia) a Turciei. În această interpretare şi în cele mai multe de altfel, Balcanii se constituie într-un segment al întregului mai mare reprezentat de Europa de Sud-Est. De obicei, diferenţa între cele două zone de acoperire are în vedere poziţia Ungariei. De regulă, aceasta este inclusă în Europa sud-estică, dar exclusă din Balcani.

Geofizic, majoritatea abordărilor din perioada recentă consideră Balcanii ca bine delimitaţi la est, sud şi vest, controversate fiind limitele de la nord şi nord-vest. Trebuie să observăm în acelaşi timp că există pe de o parte o delimitare fizico-geografică în sens strict şi pe de altă parte una de ordin mult mai pragmatic. Prima statuează ca frontiere indiscutabile mările: Neagră, Marmara, Egee, Mediterană, Ionică şi Adriatică. În plus, la nord, Balcanii se întind până la gurile râului Idria în golful Trieste, apoi până la dealurile de sud-est ale Alpilor Iulieni şi respectiv râurile Sava şi Dunărea. Astfel, din punct de vedere geopolitic, discuţii incită includerea sau excluderea din aria balcanică a: României (din care stricto sensu în Balcani s-ar include doar porţiunea subcarpatică), Turciei (doar cu Tracia, adică 6% din teritoriul său), Ungaria (exclusă la majoritatea cercetătorilor din arie) şi respectiv a ţărilor catolice ale fostei Iugoslavii: Slovenia şi Croaţia, aceasta datorită unor determinisme de ordin istoric, cultural şi religios, care vor fi dezvoltate ulterior, când voi aborda delimitarea cultural-civilizaţională a lui Samuel P. Huntington [2]. Astfel, o definire operaţională a arie balcanice îi include statele România, Bulgaria, Albania, fosta Iugoslavia (mai puţin Slovenia şi Croaţia), Grecia şi respectiv Turcia, ultimele două strict tangenţial, în măsura în care abordarea lor se poate dovedi necesară analizei identităţii de arie.

Cât priveşte definirea identitară a ariei, explicitarea acesteia constituie un demers cel puţin la fel de dificil. A vorbi despre o identitate de arie, oricare ar fi aceasta, dar mai ales dacă este vorba de Balcani, este posibil în cadrul unei preanalize a evoluţiei istorice care a furnizat ariei elementele de înaltă specificitate. În lumina diferitelor abordări ale ariei Balcanici, din perspectiva identităţii de arie sau nu, se conturează două abordări aparent distincte dar în esenţă strâns interrelaţionate.

Prima, definitorie pentru scenariile de grand politics practicate de politologul american Samuel P. Huntington, defineşte identitatea cultural-civilizaţională a Balcanilor prin etalarea opoziţiei faţă de civilizaţia înrudită occidentală [3]. A doua, menţionată de Maria Todorova în lucrarea de referinţă Balcanii şi balcanismul, pune accent pe caracterul Balcanilor de punte de legătură între civilizaţiile occidentală respectiv musulmană, ca etapă intermediară pe un continuum de dezvoltare.

va urma

—
Note:
[1].apud Maria Todorova, Balcanii şi balcanismul, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000, p. 50.
[2] Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, Ed. Antet, Bucureşti, 1998.
[3] Într-o accepţiune care subsumează civilizaţiei occidentale inclusiv SUA, Canada, respectiv Australia şi Noua Zeelandă.