de Hans-Hermann Hoppe
13 Aprilie, 2002
http://www.lewrockwell.com/hoppe/hoppe6.html

Noua carte a lui Patrick Buchanan, The Death of the West [Pieirea Vestului], identifică o problemă socială de prim ordin şi merită a fi citită de cât mai multe persoane.

A identifica o problemă, chiar şi una serioasă, nu este în sine o realizare vrednică de menţionat. Ceea ce face remarcabilă contribuţia lui Buchanan este faptul că el scoate în evidenţă o problemă despre care elitele dominante ne spun că nu ar exista, ori ne spun că nu ar fi o problemă, ci o binecuvântare. În climatul intelectual actual este nevoie de independenţă a cugetului şi chiar curaj pentru a spune aceste lucruri. Iar statutul de “best-seller” al cărţii denotă că încă există suficienţi oameni ce şi-au păstrat simţurile intacte.

Buchanan argumentează că Vestul – tărâmul Creştinătăţii – este condamnat la pieire. Natalitatea a scăzut pretutindeni sub rata de substituţie a populaţiei. În acelaşi timp, mulţimi de imigranţi din lumea a treia s-au infiltrat în Vest unde procreează cu mai multă repeziciune decât populaţiile indigene. În numai câteva decenii Vestul va fi dat în primire împreună cu toate comorile sale, fără luptă, unor oameni străini şi ostili civilizaţiei Vestice. Copiii noştri vor forma minorităţi pe meleaguri străine.

Această dezvoltare sinucigaşă reprezintă apogeul revoluţiei culturale pe care Buchanan o descrie drept descreştinarea Vestului. Promovată din interior de intelectuali de stânga şi asociată unor idei precum umanism secular, feminism, egalitarism, relativism moral, multiculturalism, acţiune afirmativă, eliberare sexuală şi hedonism, revoluţia a erodat voinţa omului de a trăi o viaţă productivă, de a se înmulţi, şi de a-şi afirma şi apăra propria cultură.

Elementele de probă pe care Buchanan le prezintă pentru a-şi susţine teza sunt impresionante. Din păcate, răspunsul său privitor la cauze şi strategie nu este. Pe scurt, contrarevoluţia pe care ne-o propune consistă în a-l instala preşedinte pe el sau pe cineva asemeni lui.

Buchanan recomandă de asemenea o revigorare a partidului republican prin adoptarea unui program al restricţiilor selective privind imigrarea, părăsirea unui număr de organizaţii internaţionale şi stoparea finanţării lor, şi retragerea trupelor americane din majoritatea ţărilor străine. Toate bune până aici. Pe de altă parte, el ar dori să existe o politică guvernamentală orientată spre familie. Sponsorizată în mod neutru din punct de vedere al venitului prin taxe pe consum şi pe diferite importuri, această politică ar elimina impozitul pe moştenire pentru proprietăţile funciare în valoare de mai puţin de cinci milioane de dolari, ar oferi un credit de impozitare în valoare de trei mii de dolari pentru fiecare copil, şi ar institui stimulente de reducere a impozitului antreprenorilor pentru angajarea preferenţială a celor ce sunt părinţi vs. a celor ce nu sunt, şi a celor ce sunt membri ai unei familii cu un singur salariat vs. a celor ai unei familii în care ambii membri beneficiază de soldă. Buchanan ar numi de asemenea la Curtea Supremă judecători ce împărtăşesc aceleaşi valori, şi ar descentraliza sistemul de învăţământ public.

Nu este nevoie să examinăm detaliile acestui program şi multele sale inconsistenţe. Neajunsul său este fundamental şi devine evident imediat ce înţelegem ce nu implică acesta (adică, acel ceva pe care Buchanan nu îl consideră responsabil pentru problemele pe care vrea să le soluţioneze). El crede că această contrarevoluţie poate avea loc în interiorul cadrului instituţional al statului-naţiune modern, centralizat şi organizat democratic, desăvârşit cu instituţiile sale asistenţiale cheie cum ar fi programul de pensii, asigurările medicale, subvenţiile pentru şomaj, şi educaţia publică.

Dar această teză se află în directă contradicţie cu bunul simţ şi teoriile economică şi politică elementare, care identifică statul asistenţial democratic drept cauză principală a problemei.

Democraţia – domnia majorităţii – implică în mod necesar o redistribuţie obligatorie a venitului şi bogăţiei, anume, a lua de la unii – posesorii a ceva – şi a da altora – cei ce duc lipsuri, nevoiaşii. Stimulentul de a face parte din prima categorie este astfel redus, iar cel de a face parte din a doua este sporit. Şi din moment ce acel ceva pe care posesorii îl deţin este “bun”, iar ceea ce suferă nevoiaşii este “rău”, rezultatul oricărei redistribuţii de acest fel este reprimarea producţiei de “bune” şi stimularea producţiei de “rele”.

Mai exact, scutindu-i pe indivizi de obligaţia de a se îngriji de propriul venit, propria sănătate, securitate, vârstă înaintată şi educaţie a copiilor, “asigurarea” guvernamentală obligatorie constituie un atac sistematic asupra responsabilităţii personale şi asupra instituţiilor familiei, relaţiilor de rudenie, comunităţii şi bisericii. Raza de acţiune şi orizontul asigurării şi aprovizionării private sunt astfel reduse, iar valoarea familiei, relaţiilor de rudenie, copiilor, comunităţii şi bisericii este diminuată. Responsabilitatea, prevederea, clarviziunea, buna creştere, sârguinţa, sănătatea şi tradiţionalismul (bune) sunt pedepsite, iar contrariile lor (rele) sunt promovate.

Pentru a revigora Vestul, aceste instituţii debilitante trebuiesc abolite iar securitatea înapoiată domeniilor aprovizionării, asigurării şi carităţii private.

Dar nu numai democraţia se află în culpă. Mult mai important, răul ce zace la rădăcina problemei este instituţia statului, anume, acel monopol teritorial obligator însărcinat cu arbitrajul şi luarea deciziilor ultime, desăvârşit cu puterea de a legisla şi impozita.

Pe de o parte, ne putem întreba cum a fost oare posibil ca aceste idei deplânse de Buchanan, ale secularismului, feminismului, relativismului, multiculturalismului, etc. să poată deveni mai mult decât opiniile personale ale unor indivizi izolaţi? Răspunsul evident este acela că acestea au căpătat aderenţă numai datorită puterii de a legisla, adică puterii de a impune reguli uniforme tuturor locuitorilor şi proprietăţii private a acestora, din interiorul unui anumit teritoriu dat. Dacă aceste idei nu ar fi fost încorporate volumului legislativ, ele ar fi produs doar pagube minore sau nici una. Şi după cum bine este ştiut, numai statul are puterea de a legisla.

Mult mai important însă este faptul că statul nu este doar un simplu instrument ci un agent în toate acestea. Educaţia publică şi asistenţa socială, ideile secularismului, relativismului moral, etc. nu au trebuit să fie impuse statului. Mai degrabă statul are propriul său interes în promovarea unei asemenea agende politice.

Uşor de prevăzut, dacă unei agenţii i se permite să legisleze şi să impoziteze, agenţii săi nu numai că vor folosi aceste puteri, dar vor manifesta o tendinţă în sensul sporirii propriului venit obţinut prin impozitare şi a gamei proprii de intervenţie legislativă. Şi, din moment ce acţionând astfel vor întâmpina rezistenţă în rândul subiecţilor lor, este interesul agenţilor statului să slăbească aceste puteri de rezistenţă. De acest calibru este natura statului, şi a avea orice alte aşteptări din partea lui este o naivitate.

Pe de o parte asta înseamnă dezarmarea cetăţenilor. Dar înseamnă totodată şi erodarea şi în cele din urmă distrugerea tuturor instituţiilor de intermediere precum familia, clanul, tribul, comunitatea, asocierea şi biserica, laolaltă cu ierarhia şi rangurile lor interne de autoritate. Deşi sunt prezente în numai câteva domenii cu o jurisdicţie limitată, aceste instituţii şi autorităţi rivalizează cu pretenţia statului de filtru ultim de decizie teritorială. Pentru a-şi impune revendicarea de judecător suprem, statul trebuie să elimine toate jurisdicţiile şi toţi judecătorii independenţi, şi acest obiectiv necesită erodarea sau chiar distrugerea autorităţii liderilor gospodăriilor, familiilor, comunităţilor şi bisericilor.

Acesta este motivul ce stă la baza majorităţii măsurilor politice ale statului. Educaţia publică şi asistenţa socială servesc acestui scop distructiv, ca, de asemenea, şi promovarea feminismului, non-discriminării, acţiunii afirmative, relativismului, şi multiculturalismului. Toate la un loc subminează familia, comunitatea şi biserica. Îl “eliberează” pe individ de disciplina acestor instituţii, pentru a-l face un “egal”, pentru a-l izola, pentru a-l lipsi de protecţie şi a-l slabi în raport cu statul.

În particular aşa este motivată extinderea agendei multiculturale în domeniul imigraţiei atat de deplorate de Buchanan. După erodarea afiliaţiilor familiale, comunale, regionale şi religioase, o doză serioasă de invazie de imigranţi străini, preferabil veniţi de prin locuri neştiute şi îndepărtate, este luată în calcul de elitele neoconservatoare şi social democrate conducătoare, cu scopul de a distruge ce a mai rămas din identităţile şi loialităţile naţionale în vederea promovării ultra-etatistului ţel al unei “One World Order” călăuzite de Statele Unite.

Mult mai radical chiar, resuscitarea Vestului necesită ca însăşi noţiunea centrală a statului naţiune să fie atenuată, şi ca instituţiile restrictiv-protectoare ale familiei, comunităţii şi bisericii să fie restaurate la poziţia lor iniţială, ca părţi ale unei ordini naturale, compusă dintr-o multitudine de jurisdicţii şi grade de autoritate aflate în competiţie.

Aceste aspecte nu ar trebui să fie străine conservatorilor, însă Buchanan pare a nu fi la curent cu ele. Oferă câteva critici la adresa democraţiei, dar nu prezintă un argument principial. De fapt, el pretinde că “dacă America a încetat să mai fie o ţară creştină, este pentru că a încetat să mai fie o ţară democratică.” Este o declaraţie uimitoare în lumina faptului că nici familia şi nici Biserica Creştină nu sunt instituţii democratice (şi în măsura în care sunt, este grav, sunt în bucluc).

În orice caz, Buchanan nu-şi duce criticismul până la capăt. Nu există nici măcar o aluzie de anti-etatism în cartea sa. Status-quo-ul statului naţional democratic central este acceptat fără crâcnire. Lupta se dă între republicani şi democraţi, soluţia trebuie să vină din Washington DC, iar Richard Nixon şi Ronald Reagan (şi într-o oarecare măsură Robert Bork, John Ashcroft şi George W. Bush) sunt “băieţi de treabă.” Buchanan nu trage concluzia pe care bunul simţ şi reflecţia teoretică o sugerează: aceea că ambele partide, congresul, curtea supremă şi preşedintele (împreună cu toţi băieţii săi de comitet) – sistemul democratic, adică – ar putea avea vreo legătură cu pieirea Vestului.

Dar eşecul lui Buchanan nu este pe de-a-ntregul surprinzător. Ne putem aminti doar atacurile sale la adresa doctrinei clasice a liberului schimb şi a “decedatului economist austriac” Mises, sau îndemnurile sale protecţioniste “buy-American”. Aceaşi ignoranţă economică afişată în aceste situaţii îl împiedică şi de data asta să pătrundă până la esenţa chestiunii curente.

Pe parcursul eşuatelor sale campanii prezidenţiale Buchanan a pozat într-un revoluţionar. De fapt, în calitatea sa de etatist pur şi anexă perpetuă a Washington-ului, el face parte din stabilimentul oficial (cu toate că i-ar putea fi al său enfant terrible). Nu dă semne că va învăţa acum ceea ce nu a priceput încă. În schimb va continua să-şi irosească o mare parte a talentului său în campanii politice şi manevre contraproductive. Cartea sa însă, Death of the West, ar putea deveni catalizatorul creării unei veritabile mişcări contrarevoluţionare de reviriment al Vestului numai dacă cei mai sclipitori şi mai curioşi dintre cititorii săi recunosc şi identifică rolurile pe care statul şi democraţia le-au jucat în pieirea Vestului.

Hans-Hermann Hoppe este membru de onoare al Institutului Ludwig von Mises şi fondatorul şi preşedintele Societăţii Proprietate şi Libertate. Printre cărţile sale se numără Democracy: The God That Failed [Democraţia: Zeul Care A Eşuat] şi The Myth of National Defense [Mitul Apărării Naţionale]. Îi puteţi vizita website-ul.

Copyright 2002 by LewRockwell.com

Publicat cu permisiunea autorului.