Perspectiva Ne-Orwelliană a Istoriei Americane

October 20th, 2009 · Comentati (Nu sunt comentarii)

de Thomas E. Woods, Jr.
http://www.lewrockwell.com/woods/woods117.html

De acelaşi autor pe Altermedia: Stânga şi Dreapta: boabe într-o păstaie

Recent am fost citat rezumativ într-un segment produs pentru postul National Public Radio, segment ce trata schimbările care vor afecta capitalismul American ca rezultat al crizei actuale. Toţi cei intervievaţi au fost de acord că avem nevoie de transformări majore, deşi cele propuse de mine duc într-o direcţie total diferită de cea pe care ar dori-o preopinenţii mei. (Am discutat o jumătate de oră, dar în materialul final au folosit doar câteva propoziţii.)

Segmentul ne oferă o succintă istorie a expansiunii puterii guvernamentale şi diferitele prefaceri ale sistemului economic ce au avut loc în ultimii 150 de ani. De fiecare dată când piaţa liberă dădea greş, se explica acolo, un strălucitor răspuns guvernamental îi urma numaidecât. Spre exemplu: “Când sistemul pieţei libere a permis emergenţa monopolurilor în secolul al nouăsprezecelea, Comisia Comerţului Interstatal a fost creată pentru a le controla.”

Îndrăgesc această propoziţie. Amprenta “învăţător de clasa a patra” poate fi remarcată dintr-o privire. Cam în genul: Vedeţi voi, copii, domnitorii noştri înţelepţi, observând ei că oamenii lacomi profită de pe urma publicului larg, au făcut exact ce trebuia, ca de obicei. Fără ei am trăi cu toţi în locuinţe şubrede cerşind de-ale gurii, şi am fi la mila unor oameni cu mustăţi albe ce cară în spate saci de bani imprimaţi cu emblema dolarului.

Exact demitizarea acestor chestiuni mi-a oferit deosebită plăcere a o trata în The Politically Incorrect Guide to American History (Ghidul Incorect Politic al Istoriei Americane). Iar abordări de acest gen au loc atât de frecvent încât nu pot rezista tentaţiei de a le adresa şi aici.

De dragul argumentului putem trece cu vederea teoria ce prezintă reglementarea ca pe un sistem al prăzii, teorie ce susţine că industriile pe care le vizează aceste regulamente tind să “captureze” chiar agenţiile regulatoare, transformându-le, dincolo de o retorică adeziune faţă de binele public, în motoare ale privilegiului şi protecţiei. Putem fi extrem de amabili şi nu lua în seamă dovezile prezentate de Gabriel Kolko în Railroads and Regulation (Căile Ferate şi Reglementarea) conform cărora companiile implicate în construcţia acestor drumuri sunt cele care au sprijinit crearea Comisiei Comerţului Interstatal. Acestea ar complica extrem de mult scurta variantă “desen animat” a istoriei Americane pe care crainicii regimului trebuie să o răspândească.

Ne vom concentra atenţia doar asupra afirmaţiei că “sistemul pieţei libere” a dus la formarea “monopolurilor”. (În acest scop putem defini “monopolul” în sensul colocvial de unic sau copleşitor furnizor al unui bun sau serviciu, deoarece acesta este cu siguranţă înţelesul pe care cei ce colportează această viziune îl intenţionează.) Cam asta învaţă orice copil în centrele noastre oficiale responsabile cu propangada, şi acelaşi lucru mi s-a servit şi mie la liceu. În tandem cu aceste declaraţii se află şi povestirile lugubre vizându-i pe aşa numiţii baroni ai jafului, care, după cum ni se spune, au exploatat fără scrupule publicul pentru a-şi satisface nepotolita lăcomie – o dispoziţie umană ce nu pare a-i afecta niciodată pe altruiştii noştri servitori publici, aş putea adăga.

Într-adevăr, cei ce au căutat să folosească puterea statului pentru a-şi zdrobi competiţia nu trebuiesc iertaţi. Burt Folsom a făcut o salutară distincţie între antreprenorii politici, care au avansat folosind tactici clandestine de acest fel, şi antreprenorii de piaţă, care au prosperat producând ceea ce publicul cerea, la preţuri pe care oamenii şi le puteau permite.

Andrew Carnegie aproape de unul singur a reuşit să reducă preţul şinelor de oţel de la 160$ tona la jumătatea anilor 1870, la 17$ tona spre sfârşitul anilor 1890. Dată fiind importanţa oţelului într-o economie modernă, acea masivă reducere a preţului a permis fiecăruia mai multă bogăţie şi un îmbunătăţit standard de viaţă. Carnegie a fost atât de eficient încât cei 4.000 de oameni ce munceau la uzina sa Homestead din Pittsburgh produceau de trei ori mai mult oţel decât 15.000 muncitori la oţelăria Krupps din Germania, cea mai modernă şi renumită întreprindere de acest gen a Europei.

Asemenea, John D. Rockefeller a reuşit să reducă preţul kerosenului de la un dolar galonul la zece cenţi. În sfârşit oamenii şi-au putut permite iluminarea locuinţelor. Rockefeller apoi a dezvoltat 300 de produse din reziduurile rămase în urma rafinării petrolului. Afirmaţiile conform cărora Rockefeller a fost un competitor “necinstit” (indiferent ce ar însemna asta), obişnuita lamentaţie a celor ce nu pot oferi un produs la preţuri ce mulţumesc suficient consumatorii, au fost spulberate acum jumătate de secol în studiul lui John S. McGee din Journal of Law and Economics. (John S. McGee, “Reducerea Prădalnică a Preţurilor: Cazul Standard Oil (N.J.),” Journal of Law and Economics 1 [October 1958]: 137–69.)

Îl putem totodată menţiona pe James J. Hill, crescut în sărăcie, ale cărui însuşiri antreprenoriale l-au ajutat să transforme Calea Ferată Great Northern ce se întindea de la St. Paul la Seattle într-un succes remarcabil fără nici un fel de subvenţie guvernamentală. În 1893, când căile ferate subvenţionate de guvern dădeau faliment, cea a lui Hill reuşea să reducă tarifele şi să obţină un profit substanţial.

Un alt aşa zis baron al jafului a fost Cornelius Vanderbilt. În 1798 guvernul New York-ului le-a oferit lui Robert Livingston şi Robert Fulton un monopol pe treizeci de ani asupra transportului cu vase cu aburi. Vanderbilt a fost angajat să conducă un astfel de vas între New Jersey şi Manhattan ca o sfidare a acestui monopol. Vanderbilt a evitat capturarea în timp ce preţurile practicate de el erau un sfert din cele ale monopoliştilor.

După ce litigiul Gibbons vs. Ogden (1824) a pus capăt monopolului în cauză în New York, preţul unei călători de la New York City la Albany a scăzut de la şapte dolari la trei. Călătoria de la New York la Philadelphia, ce costase trei dolari iniţial, a ajuns un dolar. Cei ce călătoreau de la New Brunswick la Manhattan plăteau acum doar şase cenţi şi mâncau pe gratis. Când şi-a mutat operaţiunea pe Râul Hudson, Vanderbilt cerea zece cenţi, spre deosebire de trei dolari cât fusese înainte. Mai târziu a renunţat de tot la acest cost al călătoriei, conducându-şi operaţiunea cu sumele încasate din concesiunile de la bordul vasului.

Chiar şi atunci când competitorii săi se bucurau de avantaje necistite, Vanderbilt a reuşit să-i surclaseze. Edward Collins a primit un subsidiu guvernamental în sprijinul afacerii cu vapoare pe care o conducea, pentru a livra poşta dincolo de Atlantic – sume în jur de 858.000$ anual prin anii 1850. Când Vanderbilt s-a alăturat acestei iniţiative în 1855, l-a depăşit pe Collins atât la capitolul transport al pasagerilor cât şi la cel al livrarii poştei fără nici un fel de subvenţie. Congresul a stopat subvenţionarea lui Collins în 1858 şi nu după mult timp acesta a dat faliment.

Între timp Vanderbilt a surclasat alte două companii subvenţionate ce transportau pasageri şi livrau poşta către California. Cereau fiecărui pasager 600$ pe călătorie. Nesubvenţionatul Vanderbilt pretindea doar 150$ pe pasager şi nimic pentru livrarea poştei.

Scuzaţi-mă, dar trebuie să le duc frica şi să-i dispreţuiesc pe aceşti binefăcători ai omenirii; şi de ce anume, mă rog?

Aceşti oameni au reuşit să acapareze substanţiale porţiuni din industriile în care activau deoarece au produs în mod consistent bunuri la preţuri scăzute. Când au încetat să mai inoveze au pierdut cotă de piaţă. În ciuda a ceea ce pretinde varianta “desen animat” a evenimentelor, competiţia era acerbă. Numai după ce eforturile voluntare – fonduri comune, înţelegeri secrete, fuziuni, şi alte asemenea – au dat greş în a stabiliza acest mediu concureţial plin de vigoare, abia atunci unele firme au început a privi spre guvernul federal şi aparatul său regulator ca metodă de a reduce coercitiv competiţia. “Ironic, contrar consensului istoricilor,” scrie Gabriel Kolko, “nu existenţa monopolului a determinat guvernul să intervină în economie, ci lipsa lui.”

Descriind situaţia căreia Standard Oil a trebuit să-i facă faţă, Kolko scrie:

“În 1899 existau şaizeci-şi-şapte de rafinării de petrol în Statele Unite, numai una dintre ele având oarecare însemnătate. În următorul deceniu numărul a crescut la 147 de rafinării. Până în 1900 singurul competitor al Standard Oil era Pure Oil Company, formată în 1895 de producătorii din Pensylvania cu un capital de 10 milioane de dolari…. În 1906 aceasta sfida controlul Standard Oil construindu-şi propriile conducte petroliere. În 1901 Associated Oil of California a fost formată cu un capital de 40$ milioane, în 1902 Texas Company cu un capital de 30$ milioane, şi în 1907 Gulf Oil Company cu un capital de 60$ milioane. În 1911 investiţia totala a Texas Company, Gulf Company, Tide Water – Associated Oil, Union Oil of California, şi Pure Oil era de 221$ milioane. Din 1911 în 1926 investiţia Texas Company a crescut 572 de procente, cea a Gulf Oil 1.022 procente, Tide Water – Associated 205 procente, Union Oil 159 procente şi Pure Oil 1.534 procente.”

Declinul Stadard Oil a precedat decizia antitrust luată împotriva sa în 1911, şi a fost “în principal cauzat de propriile sale acţiuni – resposabilitate a managementului său conservator şi lipsei de iniţiativă.”

A fost deosebit de dificil pentru firmele de vârf să-şi menţină poziţia în multe industrii la sfârşitul secolului al nouăsprezecelea în Statele Unite. Vorbim de industrii cum ar fi cea a petrolului, oţelului, fierului, automobilelor, maşinilor agricole, cuprului, prelucrării cărnii, serviciilor telefonice. Competiţia era extrem de viguroasă.

Ori de câte ori liderii de afaceri critică piaţa liberă, fiţi siguri că speră să o înlocuiască cu un aranjament ce mai mult ca sigur le va garanta profiturile. Orice retorică am auzi venind din partea lor despre dezavantajele competiţiei la sânge, sau despre nevoia de a pune înteresele personale deoparte de dragul binelui comun, nu este altceva decât o escrocherie pentru distragerea atenţiei naivilor – ce cântă osanale “responsabilităţii sociale” a acestor firme – de la adevăratele lor ţeluri.

Devenise la modă în anii 1920 să sugerezi că laissez faire-ul este depăşit, un sistem prostesc, discreditat, ce trebuia să facă loc regulilor menite a instaura o “competiţie echitabilă” în toate industriile. Un om de afaceri, spre exemplu, s-a plâns că “profiturile noastre sunt absolut neprotejate.” Vai, sărman sugaci. Administratorul unei asociaţii comerciale a blamat orice actor al iniţiativei private ce-şi conduce afacerea “cu totală nepăsare faţă de efectele exercitate asupra competitorului său ori restului industriei.” Asociaţia Americană de Îmbuteliere a Băuturilor Carbo-gazoase a declarat: “Dorinţa noastră nu este să vindem mai ieftin decât competitorii noştri, ci să le fim rivali în lupta pentru locul întâi în clasamentul calităţii produselor şi serviciilor livrate clienţilor noştri.” Astfel de apeluri se puteau citi în toate revistele de afaceri.

În perioada de început a New Deal-ului, acestor conspiraţii împotriva publicului le-a fost conferită puterea forţei legii sub forma National Industrial Recovery Act (Decretul Reconstrucţiei Industriale Naţionale), pe care administratorul său Hugh Johnson l-a numit “cel mai important avans social din zilele lui Iisus Hristos până astazi.” Importantul studiu semnat de Butler Shaffer, In Restraint of Trade: The Business Campaign Against Competition, 1918–1938 (Restricţionarea Comerţului: Campania Business-urilor Împotriva Competiţiei, 1918-1938), furnizează toate detaliile.

Motivul pentru care aceste firme au fost dispuse să întrebuinţeze puterea guvernului în propriul beneficiu este următorul: coerciţia le solidifică poziţiile mult mai eficient decât piaţa liberă – sistemul prin care consumatorii îi ţin zilnic în priză. În condiţiile pieţei libere aceste firme trebuie să servească eficient consumatorul ori să-şi închidă porţile. Punct. Până şi cele mai puternice corporaţii au învăţat această lecţie.

Este guvernul, cu ale sale subvenţii, privilegii speciale şi restricţii asupra competiţiei, fără a mai pomeni spolierea publicului şi răsplătirea intereselor privilegiate asociate complexului militar-industrial, cel ce promovează monopolul în adevăratul sens al cuvântului şi oferă un real avantaj inechitabil unora pe cheltuiala oricui altcuiva.

Ce ţară diferită ar fi aceasta dacă fabricile de trântori ce zăvorăsc judecata copiilor noştri le-ar permite acestora să audă versiunea ne-Orwelliană a istoriei Americane!

25 Iunie, 2009

Thomas E. Woods, Jr. [website] este membru senior al Institutului Ludwig von Mises. Este autorul a nouă cărţi printre care şi două bestseller-uri New York Times: Meltdown: A Free-Market Look at Why the Stock Market Collapsed, the Economy Tanked, and Government Bailouts Will Make Things Worse şi The Politically Incorrect Guide to American History. Citeşte preambulul celei dintâi, semnat de congressman-ul Ron Paul.