Bogdan Mateciuc 

Încă de la începuturile sale în 1951, sub forma Comunitătii Europene a Cărbunelui si Otelului, cu Franta, Germania, Italia, Belgia, Olanda si Luxemburg, Uniunea Europeană era indreptată spre a deveni o putere mondială federală. Asa cum spunea si profesorul german Walter Hallstein odată, „cine nu crede în minuni în afacerile europene nu este realist”.

Robert Schuman, ministrul francez de Externe la acea dată, a condus o echipă care a conceput in mod discret ambitiosul Plan Schuman pentru Uniunea Europeană, în mai 1950. Planul includea idei cu bătaie lungă in domeniul economic, militar si politic, pentru o viitoare Uniune. Se propunea chiar si o armată „europeană”. Totusi, teama de agresiunea si dominarea germană istorică asupra Europei a făcut ca la început să se aleagă calea economică, ca mijloc pentru unificarea Europei. Elementele militar si politic au fost lăsate cu grijă deoparte, pentru un viitor în care amintirile despre ororile nazismului se vor fi estompat. Până spre sfârsitul anilor 1980, Uniunea Europeană a mers inainte pe calea economică.

Odată cu unificarea Germaniei in 1990, politica a fost readusă în actualitate si promovată de initiativa sustinută a cancelarului german Helmut Kohl de introducere a unei monede comune pentru Europa, lucru care a si avut loc în majoritatea tărilor Uniunii In 1992. Amintirile războiului fiind departe acum, a venit vremea ca Uniunea să-si exercite puterea politică.

Războaiele balcanice din anii 1990 au dat Uniunii sansa să aseze apărarea si securitatea mai sus pe lista prioritătilor planului general de actiune. Kosovo a fost punctul de cotitură, Uniunea dominată de Franta si Germania păsind in fată cu declaratia oficială că este nevoie de un sistem de securitate si apărare propriu, separat de NATO.

Negutătorii Europei

„…si negutătorii lumii din multimea desfătărilor ei s-au îmbogătit” (Apoc. 18:3). Se implineste aceasta sub ochii nostri astăzi?

„Vechiul continent aderă la noua economie. Uniunea Europeană elimină toate piedicile si intrece Statele Unite in cursa pentru suprematia economică mondială, in era internetului si a informatiilor”, scria Bruce Barnard în editia din mai 2007 a revistei Europe. Vorbea despre e-commerce. Europenii sunt cu mult înaintea restului lumii in telefoane mobile, prin firme cum ar fi Nokia si Ericsson, în mass media prin gigantul german Bertelsmann, si in suport pentru e-commerce prin SAP, gigantul producător de business software.

Fuziunea Daimler-Chrysler de la sfârsitul anilor 1990 s-a combinat apoi cu gigantul japonez Mitsubishi, aceasta pentru noi aliante in Coreea de Sud. Deutsche Telekom tinteste piata din SUA si stă cu ochii pe Quest Communications. Marile companii de utilităti din Europa, Viag AG si Veba AG din Germania vor să se combine intr-un gigant european, ceea ce le-ar conferi control asupra unei mari părti din furnizarea de energie din UE. Pressaug din Germania cumpără una după alta firme de turism, pentru a deveni lider mondial pe această piată. Siemens AG si Mannesman AG s-au combinat pentru a conduce în domeniul sistemelor electronice high-tech pentru industria auto. Deutsche Post AG a intrat pe piata americană prin achizitia Air Express International Corp. Recenta fuziune dintre belgienii de la SUEZ si francezii de la Gaz de France, fiecare având activităti In numeroase tări din afara Uniunii, nu poate decât să le confere un control si mai mare asupra sectorului energiei si serviciilor de mediu.

Pentru a descătusa acest război economic de anvergură, liderii UE au aprobat si planuri pentru mega-structură economică numită EADS (European Aeronautic, Defense and Space Co.): un conglomerat din domeniul apărării – o combinatie intre sectiunea aerospatială a DaimlerChrysler (DASA), Aerospatiale Matra din Franta si Construcciones Aeronauticas din Spania. Nici nu se uscase bine cerneala pe acordul de constituire, că EADS deja a semnat un acord cu Finmeccanica pentru un joint venture destinat productiei de aeronave militare si civile. Adăugând aceasta la combinatia DaimlerChrysler-Mitsubishi, ne putem face o idee despre mega-structură care se ocupă de apărarea Uniunii.

Criza economică mondială si nevoia unei conduceri unice

Desigur, Uniunea nu are control asupra tuturor aspectelor implicate in această actiune economică si politică globală.

Criza financiară din Statele Unite, care a antrenat după ea toate pietele financiare ale lumii, a condus la anumite probleme pe vechiul continent. Totusi, liderii Uniunii stiu să speculeze si să profite chiar si de momentele mai putin bune.

După ce mari institutii financiare europene, multe dintre ele având ratinguri cât se poate de mari, au intrat in colaps, s-au cumpărat unele pe altele sau au cerut ajutor de la stat pentru a nu intra in faliment, Uniunea a venit cu o propunere salvatoare. „Este nevoie de un guvern economic unic la nivel european”, a declarat mai intâi presedintele francez Nicolas Sarkozy. Propunerea a fost prezentată ca o măsură necesară pentru prevenirea unor viitoare asemenea crize. Desigur, nimeni nu iubeste asemenea crize si toti am vrea să avem instrumentul pentru a le preveni, nu-i asa?

Apoi, în săptămâna 5 ianuarie 2009, cancelarul german Angela Merkel a reafirmat nevoia unui „Consiliu Economic Mondial”. Este evident că există politicieni de frunte care visează cu ochii deschisi la un mega-factor de decizie economică. Si cum economicul nu poate exista independent de politic…

Care ar fi însă sansele ca un guvern economic unic să capete in timp si atributii politice, similare guvernelor nationale, până intr-acolo incât guvernele nationale să-si transfere atributiile către guvernul unic si să-si piardă relevanta? Dacă ne uităm la actuala Uniune, am putea spune că sansele sunt mari.

Nu este greu să facem un exercitiu de imaginatie pentru a descrie orientativ un asemenea guvern economic devenit apoi politic. Trăsăturile definitorii ale politicii lui, impusă la nivel de Uniune cu forta caracteristică unui guvern national, nu ar fi altele decât liniile de politică ale Uniunii de azi: norme economice impuse de la centru (Bruxelles) in favoarea marilor companii si defavoarea micilor producători locali, absolutizarea drepturilor omului (drepturi nelimitate pentru tot felul de „minorităti” = perversi), separarea Bisericii de Stat (ostracizarea actului de credintă la marginea societătii) si altele.