Insecuritatea Securităţii Naţionale (11)

Episoadele 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9 şi 10

6.2. Sinuciderea procurorului Cristian Panait

Cazul sinuciderii procurorului Cristian Panait demască, în mod evident, pentru cine mai avea dubii – în virtutea principiului de drept penal Semper, in dubiis, benigniora praeferenda sunt –, corupţia deplină (nu şi definitivă, sperăm) din Parchetul General de pe lîngă Curtea Supremă de Justiţie. Şi dacă există aici corupţie, de ce nu ar exista la Parchetele Generale mai mici, din provincie, unde, se ştie, mafia locală este mai puternică, „face legea“, adică, de fapt, fărădelegea?! De fapt, organizarea ierarhică a Parchetului reprezintă argumentul logic în susţinerea corupţiei generalizate din cadrul său, fără a mai aduce, în plus, argumente bazate pe cazuistică. După cum s-a arătat în presă, avocaţii corupţi constituie „suveica“ prin care mita circulă de la mafioţii corupători la procurorii şi judecătorii corupţi. Iar de la aceştia din urmă, se fac colecte săptămînale cu banii murdari, care sunt transportaţi cu maşina spre nivelele ierarhice superioare.

Presa a relevat inclusiv faptul că şeful procurorului Cristian Panait este procurorul Ilie Picioruş. Deşi era un ilustru anonim, numele său fusese vehiculat, alături de cel al lui Constantin Son, în timpul pertractării numirii noului procuror general al Parchetul General de pe lîngă Curtea Supremă de Justiţie, pînă la numirea lui Tănase Joiţa. Ca să vedeţi ce frumos ar fi sunat: „Picioruş, procurorul general al României“. Vă imaginaţi cum ar fi scris presa: „De pe Aeroportul Internaţional Otopeni, aflat în fruntea unei delegaţii care va face o vizită de lucru în S.U.A., şi-a luat zborul procurorul general al României, Ilie Aripioară“. După care s-ar fi revenit: „Erată! — Pardon, nu e vorba de Aripioară, ci de Picioruş. Din vina dactilografei“.

Cîţiva ziarişti de la Adevărul induceau ideea că la baza tragediei lui „Cristian, care era un procuror dur“, s-ar fi aflat disensiunile generate de „faptul că, în dosarul inculpatului Alexandru Lele, procuror bihorean, magistratul Cristian Panait ar fi dispus scoaterea de sub urmărire penală a acestuia, soluţie care i-ar fi fost respinsă, însă, de şeful său, procurorul Ilie Picioruş. De precizat că această informaţie a fost obţinută pe căi neoficiale, din mai multe surse avizate, dar nu a fost confirmată oficial pînă în prezent“. Motiv pentru care Violeta Fotache se arată indignată de faptul că „Parchetul General sporeşte secretomania în cazul morţii tragice a procurorului Panait“¹³⁴.

Dacă procurorul Cristian Panait era un tip competent, atunci îşi permitea să fie „dur“, adică să aplice Legea. Şi, fără îndoială că era competent, de vreme ce era doctorand la ministrul Justiţiei. În mod fatal, el trebuia să intre în contradicţie cu procurorul-şef Ilie Picioruş, care, mai mult decît ar fi fost un individ competent, fusese, tot timpul un arivist.

Referitor la acest Ilie Picioruş, am mai arătat contribuţia pe care a avut-o la muşamalizarea unor sesizări penale, făcute pe linie profesională, de către autorul lucrării de faţă pe vremea cînd era sociolog la Centrala Industriei Confecţiilor Bucureşti¹³⁵, şi, implicit, la contribuţia procurorului – de conivenţă cu şeful său, Alexandru Ţuculeanu, procurorul-şef al Procuraturii Sectorului 6 – la concedierea autorului, printr-o înscenare care să fie conformă cu articolul 64, lit. „t“, din Legea nr. 5/1978, republicată în 1982 – adică faimosul articol contra disidenţilor. Dar, din cauza redactării cît mai rezumative, de atunci, nu am mai arătat că Ilie Picioruş fusese o lichea încă din vremea tinereţii sale procuriste.

Consiliat de cîţiva mari jurişti oneşti, precum g-ral de div. (r.) Emil Mihuleac, dădusem în judecată întreprinderea, arătînd că totul fusese o înscenare pentru a scăpa de un sociolog care voia să îşi facă meseria. Totuşi, din cauza lichelismului politic, toate instanţele – inclusiv aceea de la Curtea Supremă de Justiţie – îmi respinseseră acţiunile pe motiv de art. 64, lit „t“. Dar, dacă un biet sociolog îşi permisese să înfrunte regimul, conştient că dacă o mai ţine aşa, atunci o să se prăbuşească, ce îi împiedica pe magistraţii socialişti să facă la fel ca mine, dacă ar fi fost loiali legilor şi poporului, pe seama căruia îşi dobîndiseră diplomele, postul, prestigiul şi averea?! Nu îi împiedica nimic, în afară de lăcomie şi lichelism.

După evenimentele din decembrie 1989, am adresat, printre altele, Parchetului General al Republicii România, sub numărul 43625/07.06.1990, plîngerea de mai jos.

„DOMNULE PROCUROR GENERAL,

Subsemnatul Zărnescu I. Vasile, domiciliat în Bucureşti, (…) vă adresez următoarea

P L Î N G E R E

împotriva tergiversării şi muşamalizării de către Procuratura locală a Sectorului 6 a plîngerii mele nr. 2823/VIII-I/19 dec. 1988 – şi, în subsidiar, a soluţiei de neurmărire penală împotriva lui Florea Vişan – şi de către Procuratura Municipiului Bucureşti a plîngerii nr. 1917/8 mai 1989, în care reveneam asupra primei plîngeri, adăugînd ilegalităţile ulterioare comise contra mea, soldate cu concedierea conform art. 64, lit. t din Legea 5/1978 republicată.

1. Prima a fost repartizată spre rezolvare procurorului Ilie Picioruş. Acesta m-a deconspirat conducerii Centralei Industriei Confecţiilor Bucureşti, unde eram angajat ca sociolog principal, a tergiversat ancheta şi a înmormîntat-o pasînd-o Circumscripţiei 20 Miliţie.

În replică, s-au înteţit represaliile contra mea, practicate de conducerea C.I.C.B. şi, cu ajutorul lui Vasilică-Dragoş Sburlea şi al lui Florea Vişan – doi infractori rămaşi nepedepsiţi –, i-a instigat pe portarii subordonaţi lor să mă agreseze şi să mă sechestreze ilegal două ore, chemînd un echipaj al Circumscripţiei 20 de miliţie, care m-a amendat cu 500 lei prin procesul-verbal seria R, nr. 0593204/14 februarie 1989. Am contestat acest proces-verbal la comandantul miliţiei, dar, evident, a fost ignorat.

În 15 februarie 1989 am vrut să depun o plîngere sub acest aspect către Procuratura Sect. 6, dar procurorul de serviciu Mugur Lazăr a refuzat să o primească, astfel că am trimis-o printr-o scrisoare recomandată pe numele lui Al. Ţuculeanu – procurorul şef de atunci.

Ambele plîngeri au rămas nerezolvate.

Conducerea C.I.C.B., ştiindu-se stăpînă pe situaţie, a trecut la alte înscenări şi ilegalităţi şi mi-a concediat prin dispoziţia nr. 444/17 martie 1989.

Mergînd în audienţă, în aprilie 1989, la procurorul şef Al. Ţuculeanu, acesta, în prezenţa lui Ilie Picioruş, m-a sfătuit „să nu mai fac valuri degeaba“…

2. În consecinţă, m-am adresat Procuraturii Municipiului Bucureşti, cu plîngerea nr. 1917/8 mai 1989. Echipa de anchetatori a fost condusă de procurorul Dan Ioan Mirescu.

Acesta a recunoscut că cele reclamate de mine „s-au confirmat, că au găsit şi alte ilegalităţi mai grave“ – dar a refuzat să-mi comunice în scris acestea, fiind „secrete de serviciu“. Adică „secretele de serviciu“ ale conducerii C.I.C.B. pe care i le comunicasem eu ca escrocherii deveniseră „secrete de serviciu“ ale Procuraturii Municipiului Bucureşti!

În noiembrie 1989 am fost în audienţă la procurorul-adjunct, care era şi secretarul de partid. Eram asistaţi de procurorul de serviciu, căruia i-a dat dispoziţie ca „luni să-mi dea un răspuns scris amănunţit pentru toate aspectele…“. Dar nu mi l-a mai trimis nici azi.

Întrucît acum s-au întrunit condiţiile pentru aplicarea justiţiei, vă rog să soluţionaţi această plîngere în vederea recuperării daunelor materiale şi morale provocate şi pedepsirii vinovaţilor pentru toate ilegalităţile comise.

Vasile I. Zărnescu“.

Evident, Procuratura Generală nu mi-a răspuns nici la această plîngere, fiindcă solidaritatea de tagmă nu permitea instituirea Justiţiei, chiar aşa, otova – mai ales că era implicat un procuror-şef, cum era Alexandru Ţuculeanu. Dar am făcut unele plîngeri mai restrînse, delimitate pe anumite cauze. În consecinţă, la propunerea Ministerului Justiţiei, Procurorul General al României, Gheorghe Robu, a fost nevoit să dispună recurs extraordinar contra sentinţelor şi hotărîrilor judecătoreşti prin care fusesem concediat conform art. 64, lit. t din Legea 5/1978, republicată în 1982. Pentru că pregătesc pentru tipar un Jurnal din anii ciumei roşii, voi reproduce acolo toate documentele respective, spre a rămîne consemnat mai bine, pentru generaţiile viitoare, ceea ce a însemnat, în toată oroarea sa, „Epoca de aur“ a sistemului totalitar.

Dar, de pe acum putem releva că, după Retrovoluţia din Decembrie 1989, oricum, procurorul Ilie Picioruş a căzut, ca pisica, tot în picioruţe, iar, între anii 1992-1996, a fost şef al departamentului de cadre al guvernului Văcăroiu. După care a revenit la meseria sa de bază de procuror, iar din anul 2000 l-am văzut intrînd în sediul Pachetului General de pe lîngă Curtea Supremă de Justiţie, unde lucra. Ca, ulterior, să aflăm că era procuror-şef în cadrul acestui Parchet. Iar din cauza lui s-a sinucis procurorul Cristian Panait, care nu a rezistat marilor presiuni politice la care l-a supus micul Picioruş. Să ne amintim că, din cauza conştiinţei lor, s-a sinucis generalul Vasile Milea, ministrul Apărării Naţionale, s-a sinucis generalul Gică Popa, pentru că l-a condamnat pe Nicolae Ceauşescu printr-un proces ilegal, iar acum, tot din cauza conştiinţei lui şi a insuficienţei rezistenţe psihice la ilegalităţile din Parchetul General, s-a sinucis procurorul Cristian Panait. Dar procurorul Ilie Picioruş nu s-a sinucis, pentru că el, de mic procuror, s-a exersat nu să aibă o conştiinţă imaculată, ci, dimpotrivă, să maculeze Justiţia. Ca, de altfel, şi fostul şi actualul lui şef, procurorul Alexandru Ţuculeanu, care, cu nasul lui de Pinocchio, adulmeca soluţiile de muşamalizare, precum în cazul Armagedon II, cînd a dispus arestarea de pe stradă, fără mandat de arestare, a lui Mugur Ciuvică – motiv pentru care a fost destituit, deşi ar fi trebuit să fie condamnat penal, pentru că a comis o ilegalitate gravă. Dar, cum vedem, în genere, la vremuri noi, tot „ei“. Adică, acei procurori care practicau terorismul psihologic şi ideologic, în loc să se ocupe cu controlarea modului cum judecătorii, ofiţerii Securităţii şi ai Miliţiei respectau legile. Pentru că, aşa cum am mai arătat, după nomenclatura Partidului Comunist Român, ei erau cei mai puternici în ierarhie. Iar acum, după dispariţia P.C.R.-ului, ei, cei din eşalonul doi, au rămas cei mai tari. Ca dovadă că, şi acum, procurorii fac tot ce vor, fără să îi mai controleze nimeni. Procurorul Alexandru Ţuculeanu, pe vremea cînd era şeful Procuraturii Sectorului 6, venea la C.I.C.B., zisă şi APACA, să peroreze despre legile drepte ale Socialismului şi „demonstra“ cum trebuie băgaţi la puşcărie agricultorii care băgau varza sub brazdă, în loc să o culeagă şi să o aducă la oraş, să o mănînce muncitorii orăşeni la îmbelşugata lor masă socialistă. Dar, „omul cu nasul mare“, după cum era poreclit de muncitoare, în infailibilitatea lui de magistrat, „uita“ să mai precizeze că preţul de vînzare la oraş al verzei era aşa de mic încît nu acoperea nici cum cheltuielile de culegere, curăţire, transport, depozitare, regie etc.; dimpotrivă, pentru ţărani era mult mai „ieftin“ să îngroape în pămînt varza decît să o vîndă: adică pierdeau mai puţin. Dar, deşi procurorul-şef Alexandru Ţuculeanu ştia aceste lucruri elementare de economie politică, ştia că are în spate sprijinul ideologic al Partidului şi venea să terorizeze cu puşcăria populaţia. Ca emanat al Revoluţiei, acest terorist socialist, ajuns prim-adjunct al procurorului general de pe lîngă Curtea Supremă de Justiţie, a ajuns să dispună arestarea oamenilor nevinovaţi pe stradă! Mai aveţi mulţi ca el, domnule preşedinte Ion Iliescu?! Domnule prim-ministru sociolog, avocat, prof. univ. dr. Adrian Năstase, mai aveţi mulţi ca el?!

În fond, ca primă măsură de asanare a Justiţiei, aceştia doi, Alexandru Ţuculeanu şi Ilie Picioruş,  trebuie daţi, urgent, afară din Justiţie, ridicîndu-li-se definitiv dreptul de a mai profesa în domeniul juridic, nici ca avocaţi, nici ca notari etc. Să se facă şoferi de taxi. Dar, fostul micuţ procuror, Ilie Picioruş, care făcea găinării cu nomenclaturiştii de la C.I.C.B. (zisă şi APACA), a fost marele şef al Secţiei de Urmărire Penală şi Criminalistică a Parchetul General de pe lîngă Curtea Supremă de Justiţie. De aceea, vom aştepta mult pînă va fi deferit Justiţiei şi anchetat, el însuşi, de către actualii săi subordonaţi, chiar dacă procurorul Alexandru Lele depusese plîngere penală contra procurorului general Tănase Joiţa¹³⁶.

Între timp, procurorii Alexandru Ţuculeanu şi Ilie Picioruş, după ce au fost pitiţi o vreme, pînă s-au liniştit lucrurile, au fost numiţi magistraţi în Consiliul Superior al Magistraturii. În urma protestelor presei, în special ale celor relevate de ziaristul Silviu Alupei, de la România liberă, Ilie Picioruş a fost dat afară şi băgat undeva, pe linie moartă. Dar, după trecerea scandalului, Ilie Picioruş, după cum s-a văzut inclusiv la televizor, face parte tot din  Consiliul Superior al Magistraturii.

Astfel, la puţin timp după ce publicasem, simultan, în revista sibiană Justiţiarul (nr. 41-32, 15 mai 2002, pag. 10-11) şi în România Mare (nr. 616-618/2002), „Scrisoarea deschisă către preşedintele Ion Iliescu, premierul Adrian Năstase, procurorul general Tănase Joiţa şi ministrul Justiţiei Rodica Stănoiu“, sub forma restrînsă Armaghedon 8, ziarul Independent a tipărit Armagedonul judecătoarelor, pe al cărui autor anonim căuta să îl identifice Poliţia Capitalei – după cum relatau ziarele Evenimentul zilei şi România liberă. Ulterior, am republicat „Scrisoarea deschisă către…“, în forma dezvoltată numită Armaghedonul magistraţilor, în revista In Justiţie injustiţie (nr. 2-5/2003). „Scrisoarea deschisă…“ îi incrimina pe unii judecători şi procurori, dar în special pe Alexandru Ţuculeanu şi pe Ilie Picioruş; ea a rămas fără răspunsul aşteptat de mine şi, fireşte, de opinia publică. Mai mult. Despre Alexandru Ţuculeanu, fost nr. 2 în Parchetul General de pe lîngă Curtea Supremă de Justiţie – destituit pentru arestarea ilegală, de pe stradă, a lui Mugur Ciuvică pentru presupusa implicare în „Armaghedon II“ –, relevasem că fusese pitit pe undeva şi pus la păstrare pînă va trece scandalul, pentru a fi reciclat mai tîrziu. Această anticipare s-a adeverit în 9 mai 2003: „Cei 17 magistraţi care compun Consiliul Superior al Magistraturii şi-au ales, ieri, conducerea (…). Surpriza a intervenit la votarea secretarului general adjunct: în această funcţie de mare răspundere pentru destinele Justiţiei, membrii C.S.M. l-au ales, cu majoritate de voturi, pe Alexandru Ţuculeanu, celebrul «procuror Armaghedon». (…) Alegerea sa în această funcţie extrem de importantă este cu atît mai stranie cu cît el a mai fost acuzat că, în cursul mineriadei din iunie 1990, a dispus arestarea ilegală a numeroşi manifestanţi, maltrataţi şi reţinuţi de minerii coordonaţi de serviciul secret al Ministerului de Interne. (…)“ (vezi „«Procuror Armaghedon», nr. 2 în Consiliul Superior al Magistraturii“, în Evenimentul zilei, 10-11 mai 2003, pag. 4). La fel, incompatibilul – denumit, constant, de presă doar „controversatul“ – Ilie Picioruş, procurorul şef al Secţiei de urmărire penală şi criminalistică, va deţine un mandat de patru ani în C.S.M. (vezi Ziua, 13 mai 2003). E-adevărat că, între timp, Ilie Picioruş a fost demis din funcţia de procuror şef al respectivei Secţii şi numit şef-adjunct la „Cadre“, în Direcţia resurse umane a P.G.C.S.J. (cf. Evenimentul zilei, 19 mai 2003); deci a fost pitit şi el o vreme, pentru a fi recuperat mai tîrziu. Despre aceştia doi propusesem, în respectiva „Scrisoare deschisă către preşedintele Ion Iliescu…“, să fie trimişi în minele de uraniu. Dar, chiar dacă „Scrisoarea deschisă…“ fusese publicată, aproape simultan în trei reviste, acest fapt nu a avut nici o influenţă asupra adresanţilor, pentru că presa, deşi era şi încă mai este numită „a patra putere în stat“, nu mai are, în fond, nici o putere, conform zisei „Cîinii latră, caravana trece“. Ca atare, „rămîne cum am stabilit“: ei cu ei împotriva noastră.

6.3.      Autoreproducerea corupţiei

Magistraţii sunt, în ierarhia socială, cei mai sus situaţi controlori ai respectării legilor în societate: sunt controlorii absoluţi. Dar, cum s-a mai remarcat, „cine păzeşte paznicul?!“ Apoi, cînd Magistratura – Paznicul Absolut al Legii, mai ceva ca în Kafka – este cuprinsă de metastaza corupţiei, ca acum, este evident că acest fenomen contaminează în mod grav şi celelalte subsisteme ale sistemului general de apărare a ordinii sociale: în primul rînd corupe sistemul imunitar al Statului, adică Serviciile Secrete – care constituie „Controlorii Generali ai Statului“ –, precum şi Poliţia (care este braţul executor al Magistraturii), ajungîndu-se, prin extindere, nu numai la coruperea cîtorva cadre ale acestora, ci la diminuarea funcţionalităţii lor. Se formează, astfel, o conexiune inversă, un „cerc vicios“, prin care corupţia din Magistratură este acoperită de corupţia din Serviciile Secrete şi din Poliţie, şi invers.

Iată un exemplu de simbioză a corupţiei, descrisă de Adrian Suciu: „(…) Cel mai important obiectiv al S.R.I. Cluj, cel puţin din perspectiva implicaţiilor publice, dar şi financiare, pare a fi, în ultima vreme, deconspirarea unei reţele de corupţie, despre care lucrătorii S.R.I. au indicii că ar funcţiona la nivelul instanţelor de judecată clujene. Din această «combinaţie» fac parte, potrivit datelor care ne-au fost puse la dispoziţie, poliţişti, funcţionari publici, judecători, procurori, avocaţi. În acest fel, cercul este perfect. Un ultim caz (e vorba, în special, despre infracţiuni economico-financiare, litigii comerciale în care sunt în joc sume substanţiale şi despre litigii la Legea 112/1995 privind regimul caselor naţionalizate) ajunge, pe filiera poliţiştilor şi a procurorilor implicaţi, pe mîna unuia dintre judecătorii care acceptă să ia parte la «trucarea» procesului. Sistemul, cel puţin în aparenţă, este perfect, iar sumele consistente care rezultă din această manipulare a Justiţiei se împart echitabil între cei care formează verigile lanţului. Se pare că unul dintre participanţii la «joc» s-a «pocăit» şi a furnizat, din interior, informaţii utile angajaţilor S.R.I., care lucrează la acest caz. (…) Dată fiind «greutatea» numelor în discuţie, este greu de crezut că acest caz se va finaliza cu trimiterea în judecată a celor implicaţi şi cu un scandal public, cea mai plauzibilă şi mai optimistă variantă fiind lichidarea reţelei cu maximă discreţie şi tragerea «pe linie moartă» a vinovaţilor“¹³⁷. Probabil că, pentru a arunca praf în ochii opiniei publice, dintre toţi aceşti vinovaţi, a fost găsit o „verigă slabă“ a reţelei: cel care a fost anchetat pentru că a fost mituit de bulibaşa ţiganilor locali cu nişte vase Zepter.

Dar, „nucleul dur al corupţiei“, de care vorbea Rodica Stănoiu, pe cînd era ministrul Justiţiei, penetrează toate regimurile politice, cotizează cu toate partidele de la Putere sau din Opoziţie, venite la Putere prin „alternanţa democratică“, şi, astfel, îşi menţine existenţa pernicioasă. [Cazul cel mai cunoscut avea să devină cel al lui Dinu Patriciu, care – după modelul său politic, Marc Rich – a recunoscut singur acest fapt, considerat „normal“ de către şeful grupului parlamentar liberal, Crin Antonescu. Probabil că din cauza acestei „normalităţi“ avea să-l aprecieze Octavian Paler pe Crin Antonescu-Vorbete, ca fiind „singurul politician pe care-l admiră“^137a!]. În acest fel, fenomenul corupţiei, scăpat de sub control, se autogenerează, se întreţine singur, provocînd o metastază a întregului organism social, afectînd inclusiv cei doi piloni ai structurii de rezistenţă a poporului, Biserica şi Armata. Aceste instituţii sunt – încă mai sunt – pe primele două locuri în acreditarea dată de opinia publică – şi în mod întemeiat ca instituţii (chiar dacă, prin anumiţi indivizi, sunt şi ele contaminate de corupţie: în aceste vremuri tulburi, ar fi fost de mirare să fi scăpat necontaminate). Dar, tocmai de aceea, agresiunile axiologice contra lor se vor înteţi. În acest sens, al contaminării cu virusul corupţiei, scandalul în serial numit „Armagedon“ este peremptoriu, fiind, din păcate, confirmat, cel puţin parţial, prin cazul celor doi dezertori ucigaşi, iar, în alt plan, dar la fel de elocvent, de scrisoarea deschisă a cpt. (rez.) Costică Iosub¹³⁸ şi aceea a generalului de divizie (rez.) Victor Negulescu.

6.4. Corupţia instituţionalizată

Elocvent ca loc de convergenţă a corupţilor este cazul descris de acest titlu: „Nimic nu contează cînd este vorba de bani: Mafia terenurilor din Băneasa a distrus sistemul strategic de alimentare cu apă în caz de război“¹³⁹. Or, fiind vorba de un obiectiv strategic, păzit de Armată, este evident că fusese tot timpul în atenţia Serviciilor Secrete: Direcţia de Informaţii Militare, Serviciul Român de Informaţii etc. Dacă admitem că acestea nu au ştiut ce se întîmplă, înseamnă că nu mai are rost să vorbim de o nouă „Strategie de Securitate Naţională“, de o nouă „concepţie de muncă“ etc., etc. Dar, fireşte că au ştiut; fireşte că au informat „factorii de decizie în stat“. Atunci, care sunt măsurile luate de aceştia?! Evident, nici una, căci, altfel, nu s-ar fi ajuns în situaţia compromiterii Siguranţei Naţionale, redată de titlul de mai sus.

Acest caz este peremptoriu, totodată, şi ca exemplu de corupţie instituţionalizată, relevat de un alt titlu, cu supratitlu şi subtitlu elocvente: „Alături de Babiuc / Cioflină, consilier al premierului Năstase, a pus umărul la împroprietărirea lui Gigi Becali / Foştii capi ai M.Ap.N. au fost invitaţi ieri la Parchet“, din care este necesar să cităm, pentru a releva caracterul ipocrit al explicaţiilor date presei: „La ieşirea din clădirea Parchetului, deputatul Victor Babiuc a declarat reprezentanţilor mass media că schimbul de terenuri s-ar fi făcut în urma unei hotărîri a C.S.A.T. pentru realizarea unui obiectiv militar şi că ar fi fost respectate toate dispoziţiile legale în materie. Declaraţiile acestuia sunt în contradicţie cu raportul Corpului de Control al M.Ap.N., potrivit căruia terenurile schimbate, deşi aveau o suprafaţă relativ egală, valoarea lor era disproporţionată. Victor Babiuc, în stilul cu care am fost deja obişnuiţi de către mărimile ajunse să dea lămuriri procurorilor, a dat vina pe… politică. «Este o tradiţie ca, în ultimii ani, cu rădăcini puternice în regimul trecut, ca pe adversari să-i tratezi prin intermediul Parchetului. Este păcat că Parchetul, care a fost creat să se rezolve situaţiile în care oamenii au încălcat legea, este folosit tocmai să discute cu oameni care au respectat legea», a declarat Babiuc, acuzînd Parchetul că şi-ar desfăşura activitatea la comandă politică“. (…) Iată şi încheierea: „Afacerea este dubioasă: generalul Cioflină – actualul consilier al premierului Năstase – era, la momentul tranzacţiei, rudă cu Anghel Răbăboc, primarul comunei Ştefăneşti, localitate de unde Gigi Becali a obţinut terenul de dat la schimb cu Armata!“¹⁴⁰.

Precizăm că trebuie să împănăm textul cu aceste trimiteri bibliografice, deşi îngreunează lectura, deoarece, între timp, Adevărul a fost acţionat în judecată de către ministrul Apărării¹⁴¹ tocmai pe problema afacerii oneroase cu George Becali. Or, noi nu avem acces la bugetul M.Ap.N., şi nici banii lui Becali, ca să contribuim la mărirea salariilor magistraţilor, în cazul în care ni s-ar intenta şi nouă un proces de ultraj, de calomnie etc.

Aşadar, corupţi şi coruptibili pe toate nivele politice şi sociale, care, prin selecţie, formează mafia gulerelor albe, „nucleul dur al corupţiei“. Aşa se creează corupţia instituţionalizată şi criminalitatea organizată. Căci, chiar dacă Serviciile Secrete au ştiut şi au informat factorii de decizie în stat, tocmai aceştia erau, după cum se vede din acest exemplu grăitor, cei care comandau manoperele frauduloase „prin telefon“, după cum scrie Adevărul aici despre generalul Dumitru Cioflină. Dar, sub aspect penal, se mai pune problema că Serviciile Secrete au obligaţia să prevină şi să înlăture ameninţările la adresa Securităţii Naţionale. Or, dacă „Mafia terenurilor din Băneasa a distrus sistemul strategic de alimentare cu apă în caz de război“, înseamnă că s-a afectat grav siguranţa naţională şi nu trebuie să aşteptăm – ca americanii, să li se dărîme Turnurile Gemene (WTC) şi să le fie bombardat Pentagonul, spre a fi transformat în Tetragon – să se întîmple, şi la noi, dezastrul, ca apoi, să facem vizite prezidenţiale şi să dăm cîteva găleţi de apă sinistraţilor. Apoi, cînd au văzut că unii „factori de decizie în stat“ se ocupă cu matrapazlîcuri, ca în cazul sus-citat, era cazul ca Serviciile Secrete să îi pună sub urmărire informativă, ca să le documenteze activitatea periculoasă pentru Securitatea Naţională. Dacă nu au făcut-o, se fac vinovate de complicitate cu infractorii. Este interesant de văzut cum se va sesiza pe el – adică se va autosesiza – Parchetul Militar, în cazul analizat aici, al „mafiei terenurilor din Băneasa, care a distrus sistemul strategic de alimentare cu apă în caz de război“. Pentru că, dată fiind mizeria de pe conductele de alimentare cu apă, respectivul sistem ar fi fost util şi acum, căci tot suntem în război economic, psihologic, imagologic, axiologic etc. şi, de curînd, în război cu terorismul; iar contracararea acestor agresiuni costă Ţara.

Cei care, de obicei, ştiu cele mai multe lucruri despre ilegalităţile comise în instituţiile statului sunt, în primul rînd, şefii Corpurilor de Control: al M.Ap.N., S.R.I., M.I., al Guvernului. Deci, Parchetul Militar şi, apoi, Parchetul General de pe lîngă Curtea Supremă de Justiţie, ar trebui să înceapă cu aceştia cercetarea infracţiunilor comise. Sigur că ei au fost timoraţi, pînă acum, văzînd precedentele create prin exemplul celorlalţi şefi, cel mai cunoscut fiind cazul lui Ovidiu Grecea, care ar fi ajuns un element important al unei conspiraţii a celor „care nu vor ca în această ţară să fie ordine“: „Ioan Rus (…) a precizat că Ovidiu Grecea, fostul şef al Corpului de Control al premierului, a fost unul din instrumentele acestui mecanism (al uneltirii)“¹⁴². De aceea, a trebuit să fie pus la izolare“, într-o ambasadă sud-americană, ca să fie cît mai departe de mijloacele de comunicare în masă. Dar, toţi şefii Corpurilor de Control enumerate mai sus au grad de general. Dacă şi ei se simt timoraţi, atunci ce să mai zicem de oamenii obişnuiţi, care nu sunt instruiţi să acţioneze în condiţii de stres, să ia decizii importante pentru comunitatea în care trăiesc şi pe care, uneori, o reprezintă?! Sau, putem face inferenţe şi invers: dacă aceşti generali, şefi ai Corpurilor de Control sau ai marilor unităţi din M.Ap.N., M.I., din Serviciile Secrete, se simt timoraţi cînd este vorba să acţioneze contra actelor de corupţie din interiorul instituţiilor lor, sau pe care le monitorizează respectivele instituţii, ne întrebăm cum vor acţiona în cazurile unor calamităţi mai mari, cum ar fi dezastrele naturale sau războiul civil, pe care vor să îl declanşeze unele minorităţi neorevizioniste?! Cum?! Ca la „Revoluţia“ din decembrie 1989, calificată de către unii ziarişti belgieni, în lucrarea Minciuni mass media, drept cea mai mare minciună mediatică a Secolului XX?!

Şi, apoi, trebuie să reţinem că, dincolo de formele metaforice din mass media, privind „războiul contra corupţiei“, declanşat de o administraţie sau alta, în mod real sau doar demagogic-electoral, trebuie să admitem că, realmente, trăim într-un foarte real război al corupţiei contra noastră, contra valorilor naţionale şi morale creştine, valori care figurează – generic, nu şi explicit – doar pe lista din „Strategia de securitate naţională“, dar nu şi pe lista obiectivelor de apărat realmente. Căci, după cum se vede, unii sunt timoraţi şi stau pe margine, privind cum alţii se luptă sau sunt doar victime inocente. De exemplu, generalul de divizie Victor Negulescu, fost şef al Direcţiei de Contraspionaj Militar, „deşi îi ştie pe toţi cît de corupţi sunt şi cum au promovat fiindcă sunt lichele“, abia cînd pensia primită de la M.Ap.N. l-a adus în pragul extincţiei, s-a gîndit să proteste contra corupţiei şi a lichelismului din M.Ap.N.¹⁴³, dar nu şi pe vremea cînd îndeplinea funcţii de comandă. Or, această atitudine spune multe. Evident, nu îi reproşăm, aici, lipsa de curaj a distinsului general pentru că nu a acţionat, atunci sau mai tîrziu, contra corupţilor din sistem, căci nu este suficient să ai doar curaj: trebuie să mai ai organizarea, logistica şi solidaritatea necesare acestui demers foarte riscant. În fond, este remarcabil şi faptul că l-a tras de urechi pe ministrul Paşcu. Dar se ajunge la un prag dincolo de care trebuie trecut la acţiune pentru a evita ca situaţia să degenereze în ceva mult mai grav. Sau se aşteaptă centenarul Răscoalei din 1907?!

NOTE

134) Violeta Fotache, „Parchetul General sporeşte secretomania în cazul morţii tragice a procurorului Panait“, în Adevărul, nr. 3676, 16 aprilie 2002, pag. 1; vezi şi: Violeta Fotache, Răzvan Popa, Dan Cărbunaru, „Parchetul confirmă sinuciderea, dar motivele riscă să fie îngropate odată cu procurorul Panait“, în Adevărul, nr. 3673, 12 aprilie 2002, pag. 1 şi 14. Vezi şi: Petre Niţeanu, „Groparii lui Panait“, în Ziua, nr. 3606, 21 aprilie 2006, pag. 1 şi 3; Petre Niţeanu, „Asasinarea lui Panait“, în Ziua, nr. 3249, 17 febr. 2005, pag. 1 şi 3.

135) Vasile I. Zărnescu, „Întîlnirea cu Profesorul“, în volumul colectiv Profesorul Emil Mihuleac la 85 de ani. Editura Tempus, Bucureşti, 2000, pag. 129-140.

136) Petre Niţeanu, Adina Anghelescu, „Lele depune plîngere penală împotriva procurorului general“, în Ziua, nr. 2392, 26 aprilie 2002, pag. 3; vezi şi: Roland Cătălin Pena, Adina Anghelescu, „Procurorul politic“, eodem loco.

137) Adrian Suciu, „O sfidare profesională pentru S.R.I. Cluj / Justiţia în vizor“, în Monitorul de Cluj, nr. 7(469), 11 ianuarie 2000, pag. 1.

137a) Vasile I. Zărnescu, „Satanizarea Securităţii: atentat la Siguranţa Naţională“, în SANTINELA, nr. 9, septembrie 2006, pag. 12.

138) Cpt. (r.) Costică Iosub, „Fenomenul infracţional din Armată a scăpat de sub orice control“, în România Mare, nr. 611, 29 martie 2002, pag. 15.

139) Răzvan Popa, „Nimic nu contează cînd este vorba de bani: Mafia terenurilor din Băneasa a distrus sistemul strategic de alimentare cu apă în caz de război“, în Adevărul, nr. 3636, 28 februarie 2002, pag. 9.

140) Violeta Fotache şi Răzvan Popa, „Alături de Babiuc, Cioflină, consilier al premierului Năstase, a pus umărul la împroprietărirea lui Gigi Becali“, în Adevărul, nr. 3635, 27 februarie 2002, pag. 1 şi 12. Vezi şi: Vasile Zărnescu, «Becali la „beci“!», în Justiţiarul, nr. 2(150), 19 aprilie 2009, pag. 3-5.

141) Mihai  Diac, „Ocupat cu intrarea în N.A.T.O. / Ministrul Paşcu nu se luptă cu Becali, dar atacă ziarul Adevărul“, în Adevărul, nr. 3660, 28 martie 2002, pag. 1 şi 13.

142) Ion Novăcescu, „Ioan Rus îl acuză pe Grecea că face parte dintr-un «mecanism al uneltirii» / Teoria conspiraţiei“, în Cotidianul, nr. 76(2934), 2 aprilie 2001, pag. 1 şi 3.

143) General-maior (r) Victor Negulescu, Scrisoare deschisă către I. M. Paşcu, în Observatorul militar, nr. 3(630), 22-28 ianuarie 2002, pag. 2; republicată în România Mare, nr. 612, 5 aprilie 2002, pag. 19.

(Continuare în episodul următor)

Colonel (r.) Vasile I. Zărnescu