IMPOSTURA CATOLICILOR ORIENTALI (3)

Vasile Zarnescu

Episodul al doilea aici

3. Dimensiunea antinaţională a cultului ex-grecocatolic

Principalul aspect antinaţional al înfiinţării cultului greco-catolic l-a constituit maghiarizarea românilor. După ce s-a lămurit că nu va dobândi măcar la nivel individual privilegiile la care sperase prin instituirea uniatismului, clerul greco-catolic a încercat să fructifice dimensiunea politică a cultului – în care rezidă, de fapt, esenţa sa – şi a militat pentru apărarea interesului naţional.

3. 1. Coalizarea ex-greco-catolicilor cu maghiarii

În mod evident, catolicii orientali de rit bizantin au abandonat de mult interesul naţional. Aceasta o demonstrează comunitatea lor de interese cu catolicii maghiari. Paradoxal este faptul că urmărirea ferventă a aplicării principiului restitutio in integrum – care îi uneşte – face să fie ignorate traumele provocate în istoria recentă de către maghiari, fie ei catolici sau protestanţi. Ilustrativă este golgota pe care a trăit-o preotul greco-catolic Francisc Paratei, din Aita Seacă.

După intrarea horthyştilor în Nordul Transilvaniei, acesta, în urma mai multor agresări comise de bandele de horthyşti asupra sa, abia a scăpat să nu fie omorât, în 11 ianuarie 1941 (28), şi a trebuit să plece în altă comună. Ca să îl alunge şi de aici, maghiarii l-au acuzat că ar fi comunist. După eliberarea ţării de hitlerişti şi de horthyşti, Francisc Paratei a devenit un lider al românilor din zonă în lupta contra horthyştilor autohtoni. Aceasta deoarece foştii fascişti maghiari, pentru a-şi menţine dominaţia în cadrul viitoarei Regiuni Autonome Maghiare – pe care, deja, o anticipau, ca urmare a curtării comandanţilor sovietici –, au recurs la aceeaşi stratagemă aplicată faţă de hitlerişti: au deveniţi subit comunişti, ca să se alăture sovieticilor, noua forţă dominantă în geopolitica zonei. Pentru a-l elimina într-un fel, aceiaşi horthyşti care îl acuzaseră de comunism în 1941 l-au acuzat de anticomunism în 1949, înscenându-i-se un proces politic. De fapt, „se încerca eliminarea preotului Francisc Paratei din viaţa spirituală românească, pentru că, într-una din predicile sale, ţinută la Imper, în 1949, se ridicase împotriva catolicismului, care făcea front comun cu revizionismul maghiar“ (29). Târât mulţi ani prin tribunale şi prin celulele Securităţii, când de ungurii din Imper, când de cei din Aita Seacă, preotul greco-catolic român a fost achitat definitiv abia la 31 martie 1955, când Procurorul General al României a hotărât scoaterea lui de sub urmărirea penală (30).

După cum se ştie de către liderii ex-greco-catolici, pentru a veni în apărarea românilor din Aita Seacă, în special, dar şi, în genere, din zonele Transilvaniei proaspăt eliberate de sub ocupaţia horthystă, s-a înfiinţat Batalionul de Voluntari „Iuliu Maniu“, care, pentru acţiunea sa eficientă contra criminalilor maghiari, a fost felicitat de Marele Stat Major. Tocmai pentru că activitatea Batalionului de Voluntari contravenea intereselor iredentiştilor maghiari, aceştia au făcut presiuni, prin intermediul Comandamentului Trupelor de ocupaţie sovietice şi al Comisiei Aliate de Control din România – dominată de sovietici –, pentru desfiinţarea batalionului care purta numele greco-catolicului Iuliu Maniu.

La vremea respectivă, maghiarii vinovaţi de crimele din Ardeal au fost iertaţi în mod discret, sub pretextul că nu mai trebuie înveninate relaţiile cu minorităţile, în special cea maghiară. Între timp, unii dintre horthyştii din Ardeal şi/sau dintre urmaşii acestora – transformaţi subit în comunişti după 23 august 1944 – au ajuns liderii comunişti ai Consiliului Oamenilor Muncii de Naţionalitate Maghiară din România. După 22 decembrie 1989, acest Consiliu (31) şi-a schimbat doar denumirea în Uniunea Democrată a Maghiarilor din România, iar aceiaşi lideri comunişti ai maghiarilor din România şi-au schimbat din nou eticheta de faţadă şi au devenit – tot subit – anticomunişti şi, fireşte, nu puteau să redevină decât ceea ce fuseseră tot timpul, adică horthyşti. „Imediat ce s-a dat semnalul războiului civil, în judeţele Harghita şi Covasna s-au produs atacuri asupra instituţiilor militare şi de stat, asasinate sălbatice asupra reprezentanţilor ordinii publice, făcute de grupuri de unguri şi prezidate de lozinci iredentiste, tipice perioadei lui Horthy. Raportul parlamentar Harghita-Covasna a dat publicităţii aceste fapte“ (32).

Într-adevăr, crimele pe care le-au comis maghiarii în timpul evenimentelor din decembrie 1989 în Transilvania le imită pe cele de la Aita Seacă, Ip, Trăznea, Moisei etc. din timpul ocupaţiei horthyste; ca şi pe cele comise în 1940-1944, sau în alte dăţi, precum în 1848, 1784, 1514, 1437 – pentru a le invoca doar pe cele mai importante. Dar respectivele crime – executarea secuiului Gheorghe Doja prin „încoronare“ cu o coroană de fier înroşită în foc şi ruperea din trupul său a unor părţi cu cleştele, pentru a fi date să le mănânce căpitanilor săi (care voiau să îl urmeze în cruciadă), ruperea pe roată a lui Horia şi Cloşca, asasinarea lui Mihai Viteazul etc., toate represiunile criminale împotriva românilor comise de către unguri, în mileniul de „creştinism“ aniversat recent, au un caracter net anticreştin, în genere, şi antiromânesc, în mod special.

În esenţă, întreaga luptă a ungurilor contra românilor era o luptă contra civilizaţiei, contra Romei, contra a ceea ce s-a numit ordo romana (33), întruchipată de organizarea statală şi spirituală neîntreruptă a românilor în aceste teritorii. În cazul lui Doja: «Carnea sfârtecată a trupului oferită ca hrană silnică tocmai „căpitanilor“ săi (celor ce l-au urmat) este un ritual răsturnat, care aminteşte de „liturghiile întoarse“ ale magiei negre medievale. Acest ritual răsturnat este o batjocorire a tainei euharistice. Barbaria aceasta viza, deci, reprimarea, distrugerea lucrurilor adânci ale ordinii lumii, trădând, totodată, o voinţă de des-fiinţare a unui popor. Pedeapsa avea, deci, sens anticreştin şi etnocratic» (34). În cazul lui Horia: „Ultima pedeapsă menită să utilizeze sfârtecarea corpului ca mijloc de comunicare publică a unei voinţe terifiante (nu civilizatoare, ci înspăimântătoare) a fost aceea aplicată lui Horea, care a fost prins şi frânt pe roată, după ce au fost aduşi să asiste la schingiuire martori din toate satele româneşti. Nefericiţii călăi nu înţelegeau că această tehnică nu putea atinge suveranitatea comunităţilor creştine cărora, dimpotrivă, schingiuirea le aduce întărire, căci grăbeşte cristalizarea conştiinţei comunităţii martirice. Răbufniri de acelaşi tip se vor mai produce (ultima a fost împotriva lui Mihai Cofariu, la Târgu Mureş), dar ele nu vor mai fi susţinute de instrumentul statului ca în cazul pedepsei medievale“ (35). Măcelărirea miliţienilor români în 22-25 decembrie 1989 are – şi aceasta, după cum relevă prof. univ. dr. Ilie Bădescu – „caracter de omor ritualic“, cu trăsături monstruoase, anticreştine, în speţă antiortodoxe, după un mileniu de catolicism etalat de ungurii „apostolici“.

De fapt, toate aceste crime însoţite de o „liturghie răsturnată“, cu caracter anticreştin, sunt de esenţă satanistă, ştiut fiind că sataniştii au ca simbol, printre altele, crucea răsturnată. Şi, probabil, nu este întâmplător că Anton Szandor La Vey, cel care a instituit Biserica satanistă, în 1966, la San Francisco, este ungur, chiar dacă este şi american prin adopţie.

Dar chiar dacă maghiarii nu mai procedează ca în cazul alungării preotului greco-catolic Francisc Paratei, în anii 1940-1949, purificarea etnică pe care o fac ei acum este ilustrată, printre alte modalităţi, de alungarea măicuţelor ex-greco-catolice ale Fundaţiei Inimi Neprihănite, sau de împotrivirea la construirea cazărmii şi la instalarea garnizoanei de jandarmi. Potrivit afirmaţiilor It.-col. loan Roman, comandantul unităţii de jandarmi din Miercurea Ciuc, „autorităţile locale nu s-au împăcat niciodată cu ideea prezenţei jandarmilor în acest oraş. Din 1991, când a fost înfiinţată unitatea de jandarmi, multe cadre au plecat din oraş din cauza şicanelor populaţiei de naţionalitate maghiară şi a lipsei locuinţelor de serviciu. Colonelul Roman ne-a precizat că prin intermediul preoţilor protestanţi se încearcă o nouă modalitate de a-i convinge pe militarii din Miercurea Ciuc să părăsească aceste meleaguri. Astfel, preoţii recomandă enoriaşilor să nu vândă sau să nu închirieze locuinţe militarilor“ (36).

Întrucât U.D.M.R., prin politica „paşilor mărunţi“, duce o acţiune concertată pentru realizarea purificării etnice – care are ca scop final realizarea secesionismului prin politica „faptului împlinit“ –, situaţia a devenit alarmantă, periculoasă şi recunoscută – discret, însă – de către unii membri ai guvernului: «Ministrul de Interne Gavril Dejeu a declarat la Sibiu că „românii din Ardeal cred că U.D.M.R. îşi îndeamnă conaţionalii spre autonomie şi izolare, îndemn care afectează şi relaţiile cu unele instituţii ale statului, între care se află şi M.I.“ Poliţiştii repartizaţi în Ardeal – în special în judeţele Harghita, Covasna şi Mureş – nu reuşesc să îşi închirieze o locuinţă, în cele din mai multe cazuri ei fiind refuzaţi de populaţia din zonă; soţiile lor nu îşi găsesc slujbe, iar copii nu au unde să înveţe în limba română. (…) Deoarece, în ultima vreme, acest gen de sesizări s-au înmulţit, Gavril Dejeu va vizita miercuri şi joi judeţele Harghita şi Covasna. Intenţia sa este de a asigura „derularea unei activităţi în condiţii de normalitate“ pentru angajaţii M.I, repartizaţi în această zonă» (37).

Aşadar, se adevereşte încă o dată că preoţii maghiarilor – încă de la alfabetizarea lor de către catolicism, în secolul al X-lea – sunt vectorul principal în acţiunile antiromâneşti, sunt nelipsiţi, chiar dacă acum nu mai sunt numai catolici, ci şi calvini, lutherani, unitarieni şi alte specii neoprotestante.

De vreme ce ex-greco-catolicii au extins aplicarea principiului restitutio in integrum la toate domeniile, acest proces îi alungă nu numai pe militari şi pe poliţişti, ci şi pe copii, după cum relevă Cora Muntean: „Deoarece primarul din Târgu Mureş vrea restitutio in integrum, sute de copii rămân fără grădiniţe“ (38).

Românilor căzuţi victime Dictatului de la Viena – printre ei figurând şi greco-catolici – nu li s-a acordat măcar o restitutio morală, în schimb, acum, liderii ex-greco-catolici vor în mod nejustificat o restitutio in integrum nu numai a fostului patrimoniu al cultului greco-catolic, ci îl extind şi asupra altor tipuri de patrimoniu şi creează, astfel, un precedent speculat, la fel de nejustificat, de alte minorităţi sau grupuri de presiune.

Pretextul folosit în formularea acestor pretenţii este că principiul sacrosanct al proprietăţii a fost încălcat de „comunişti“, trecând sub tăcere faptul că cei mai fanatici „comunişti“ infiltraţi în conducerea Partidului Comunist Român, în 1944-1945, erau foştii horthyşti şi alţi minoritari – după cum releva, recent, generalul (r.) Neagu Cosma: „…Una din măsurile de a seca oceanul românesc a fost lichidarea cultului greco-catolic şi întemniţarea slujbaşilor lui. Lui Luka Laszlo nu i-a fost greu să obţină aprobarea Biroului Politic, în care se afla doar un singur român. (…) În timpul ocupaţiei horthyste a Ardealului de Nord, episcopul Hossu a reprezentat alinarea şi speranţele românilor umiliţi şi urgisiţi de trufaşul ocupant ungur. (…) Şi, iată că, după 1948, în România, pentru întregirea şi fericirea căreia trudise atât de mult, a fost arestat, băgat la închisoare, supus umilinţelor şi unui regim de exterminare fizică. Desigur, nu Luka Laszlo s-a ocupat nemijlocit de soarta episcopului luliu Hossu, ci ungurii şi evreii unguri aflaţi în funcţiile de comandă şi în cele de execuţie, în organele represive ale regimului instaurat de curând în România“ (39).

După cum se poate remarca şi la o privire sumară asupra titlurilor, începând din primăvara anului 1997 şi până acum, în toate mass media româneşti au dominat sintagmele „şantajul U.D.M.R.“, sau, mai cu adresă, „şantajarea Executivului de către U.D.M.R.“, pentru a-şi impune pretenţiile neorevizioniste.

Obedienţa ex-greco-catolicilor – care dictează politica în P.N.Ţ.C.D. – a ajuns atât de mare, încât, la presiunea continuă a U.D.M.R., Executivul a adoptat – în mod anticonstituţional – ordonanţele de urgenţă pentru satisfacerea pretenţiilor U.D.M.R., ceea ce a scandalizat cea mai mare parte a opiniei publice. Simptomatic este grupajul redacţional cu un titlu de-a dreptul insultător: „Cedând în faţa şantajului U.D.M.R., / Guvernul a adoptat pe şest o ordonanţă de urgenţă privind retrocedarea imobilelor comunităţii maghiare / De ochii lumii, au fost trecute şi imobile aparţinând altor comunităţi“ (40); de asemenea, articolele despre ordonanţa – adoptată în secret – privind înfiinţarea universităţii de STAT maghiare, ceea ce l-a determinat inclusiv pe Anton Uncu, un adept fervent al actualei Puteri, să spună: „Guvernul trebuie să se supună Constituţiei… sau să plece“ (41) [reamintesc, studiul de faţă a fost finalizat în toamna lui 1998 şi publicat, în serial, peste un an, începând din 25 septembrie 1999 – n.n., V.I.Z.].

Periculozitatea politicii de abandonare a interesului naţional pentru a îndeplini comandamentele catolicismului constă în faptul că ex-greco-catolicii orientali s-au dovedit mai catolici decât papa şi au scandalizat instituţiile occidentale, încălcând chiar normele statuate de către catolici occidentali. Deoarece, într-adevăr, în 26 iunie, într-o conferinţă ţinută la Palatul Europei din Strasbourg, europarlamentarul Gunnar Jansson a criticat „pretenţiile U.D.M.R. de a se înfiinţa o universitate de stat în limba maghiară în România. El a fost foarte categoric, spunând că o asemenea universitate nu are echivalent în statele nefederale ale Consiliului Europei. Jansson a spus că forul european din care face parte nu a impus o asemenea condiţie României, normele C.E. cerând doar asigurarea accesului minorităţilor la învăţământul superior şi posibilitatea ca acestea să fie instruite în limba maternă, la toate nivelurile. Acest lucru nu înseamnă, în opinia lui Jansson, înfiinţarea de structuri de învăţământ pe criterii etnice, deoarece acestea duc la segregaţionism“ (42). Alţi ziarişti, cărora propaganda proeuropeană le-a indus un „spirit european“ – şi, din această cauză, au fost cam timizi până acum în apărarea interesului naţional –, au căpătat curaj şi au adoptat un limbaj apropiat de cel al „extremiştilor“ de la revistele Politica şi România Mare, deoarece l-au considerat mai adecvat pentru ceea ce merită U.D.M.R.: „una peste bot“ (43). Această minicampanie pentru apărarea prerogativelor suveranităţii naţionale atestă obedienţa manifestată de către liderii ex-greco-catolici, care, până nu demult, pretindeau că aplicarea principiului restitutio in integrum este impusă de organismele europene pentru a dovedi că România este aptă să se integreze în Europa Occidentală – se înţelege, catolică, aşa cum repetă constant un Viorel Roman (44), Tertulian Langa, Matei Boilă, Ioan Moisin ş.a.

NOTE

28) Arhiva S.R.I., Bucureşti, fond D, dosar 5861, f. 67-69, apud Petre Ţurlea, op. cit., p. 15.

29) Petre Ţurlea, op. cit., pag. 17; vezi şi pag. 31 şi urm.

30) Arhiva S.R.I., Bucureşti, fond D, dosar 5861, f. 49-50; apud Petre Ţurlea, op. cit., p. 17.

31) Similar, vezi Adrian Riza, „Contractul cu U.D.M.R.“, în Timpul, nr. 26(388), 30 iunie-6 iulie 1998, pag. 1-2.

32) Mihai Ungheanu, Un război civil regizat? Editura Romeartexim, Bucureşti, 1997, pag. 68; despre transformarea iredentiştilor horthyşti în comunişti şi invers, vezi şi George Dora, „Tatăl lui Laszlo era separatist cu acte!“, în Atac la persoană, nr. 26 (38), 29 iunie 1998, pag. 7.

33) Ilie Bădescu, Dan Dungaciu, Sandra Cristea, Claudiu Degeratu, Radu Baltasiu, Sociologia şi geopolitica frontierei. Editura Floare Albastră, Bucureşti, 1995, vol. l, pag. 242 şi urm.

34) Idem, pag. 277-278.

35) Idem, pag. 281-282; etc.

36) Articolul redacţional „Ataşatul militar al Ungariei descinde azi în Harghita la aplicaţia «Floare de colt ‘89»“, în Cotidianul, nr. 43(2088), 29 iunie 1998, pag. 8; vezi şi: Lucian Bitai, „Consiliul Local Sfântu Gheorghe…“, în Ziua, 2 septembrie 1998, pag. 7; articolul AM PRESS, „Jandarmii români nu primesc «viza» de Covasna“, în Azi, nr. 1806, 3 septembrie 1998, pag. B/8.

37) L. Grigore, „Gavril Dejeu…“, în Evenimentul zilei, 15 septembrie 1998, pag. 6.

38) Evenimentul zilei, nr. 1824, 27 iunie 1998, pag. 14.

39) Neagu Cosma, Contribuţia unor minorităţi naţionale la bolşevizarea României. Editor: Partidul Dreapta Naţională, 1995, pag. 19-20; vezi şi Silviu Nemfeanu, „Şi evreii ne datorează scuze“, în România Mare, nr. 400, 13 martie 1998, pag. 7.

40) Cotidianul, nr. 41(2086), 26 iunie 1998, pag. 1, 2 şi 4; vezi şi: grupajul redacţional „La capătul unui an şi jumătate de cedări ale Guvernului României / Şedinţă U.D.M.R. la Cluj: «Am obţinut ce-am vrut şi mai mult decât atât!»“, în Cotidianul, nr. 42(2087), 27-28 iunie 1998, pag. 1 şi 3; Cătălin Popa, „Înaintea şedinţei Consiliului Reprezentanţilor, U.D.M.R. şi conducerea Coaliţiei au declanşat / Războiul din umbră“, în Curentul, nr.147(205), 27-28 iunie 1998, pag. 1; Dorin Suciu, Silviu Achim, „Hotărâtă să rămână în coaliţie cu tot cu informatori / U.D.M.R. a bătut în cuie calendarul şantajului“, în Adevărul, nr. 2513, 29 iunie 1998, pag. 1.

41) Anton Uncu, „Guvernul trebuie să se supună Constituţiei… sau să plece“, în Curentul, nr. 147(205), 27-28 iunie 1998, pag. 1; vezi şi: Adrian Cosa, „U.D.M.R. cere universitate de stat maghiară“, în Curentul, nr. 124(182), 1 iunie 1998, pag. 1 şi 7; L. Bejan, M. lamandi, „Guvernul a decis / Universitate de stat în limba maghiară“, în Curentul, nr. 146(204), 26 iunie 1998, pag. 10; S. P. A, „Guvernul va înfiinţa o universitate de stat maghiară“, în Adevărul, nr. 2511, 26 iunie 1998, pag. 2; Mona Stoica, „A fost constituită Comisia de Evaluare pentru înfiinţarea Universităţii
de stat în limba maghiară“, în Curierul Naţional, nr. 2219, 26 iunie 1998, pag. 1; Tereza Dordea, „Guvernul a aprobat cererile U.D.M.R.“, în Naţional, nr. 314, 26 iunie 1998, pag. 1; Grupul parlamentar U.D.M.R., lider Attila Varga, „U.D.M.R. a depus la Parlament o iniţiativă legislativă care riscă să incendieze Coaliţia / Proiectul de lege privind înfiinţarea Universităţii Maghiare de Stat“, în Ziua, nr. 1223, 30 iunie 1998, pag. 2; George Duma, Traian Golea, „Tendinţele hungariste sunt neconforme cu preceptele europene şi internaţionale“, în Timpul, nr. 27(389), 7-13 iulie 1998, pag. 8.

42) Corina Drăgotescu, „Raportorul C.E. pentru România, Gunnar Jansson, le-o taie scurt radicalilor clin U.D.M.R.: / Înfiinţarea universităţii autonome contravine tuturor standardelor europene“, în Adevărul, nr. 2512, 27-28 iunie 1998, pag. 1; Costică Ciurtin, „Împotriva Universităţii Maghiare de Stat“, în România Mare, nr. 416, 3 iulie 1998, pag. 6-7.

43) Bogdan Stanciu, Bogdan Eduard, „Consiliul Europei îi dă peste nas U.D.M.R.“, în Evenimentul zilei, ediţia a IlI-a, nr. 1824, 27-28 iunie 1998, pag. 6; ştirea Mediafax „Gunnar Jansson dă o labă peste bot U.D.M.R.-ului / Înfiinţarea unei universităţi de stat în limba maghiară ar reprezenta un fapt fără precedent în Europa“, în Curierul Naţional, nr. 2221, 29 iunie 1998, pag. 1.

44) Viorel Roman, „Serviciile secrete şi interesul naţional“, în România Mare, nr. 414, 19 iunie 1998, pag. 9; Viorel Roman, „Antisemitism ortodox“, în România Mare, nr. 437, 27 noiembrie 1998, pag. 11; pentru obiceiul lui de a-şi disemina propaganda catolică oriunde găseşte pe cineva care să-i (re)tipărească aceleaşi articole – eventual rescrise, dacă nu chiar identice –, vezi şi Viorel Roman, „Serviciile secrete şi interesul naţional“, în Românul, nr. 26, 6-12 iulie 1998, pag. 1.

(Continuare în episodul următor)

Colonel (r.) Vasile I. ZĂRNESCU