UN PARADOX JURIDIC: ILEGALITATEA

CULTULUI EX-GRECO-CATOLIC (3)

Vasile Zarnescu

Episodul al doilea aici

PARTEA A DOUA

5. Denigrarea Bisericii Ortodoxe Române

Principalele mass media interne au comentat, sub diverse forme, începînd din 12 iunie 1997, scandalul declanşat în Parlament de către senatorul P.N.Ţ.C.D. Matei Boilă (vezi şi Monitorul Oficial nr. 111, partea II, 26 iunie 1997, pag. 20-32, şi nr. 112, partea II, 27 iunie 1997, pag. 4-21), acelaşi care, în legislatura anterioară, iniţiase de două ori un proiect de revendicare a fostului patrimoniu după principiul restitutio in integrum. Iar la adăpostul acestui scandal, într-adevăr, a fost reintrodus, pentru a treia oară, proiectul de restituire după acest principiu; dar a fost reintrodus de către senatorul P.N.Ţ.C.D. Ioan Moisin, ca să pară, probabil, o acţiune nouă (vezi şi România liberă, 9 iulie, pag. 12).

Sub sugestivul titlu „Ţărăniştii îşi bagă coada şi-n biserici“, Adrian Ursu relevă: „Scandalul-monstru, cu patimi şi pumni izbiţi în masă, aprins în Senat, a fost urmat, fără întîrziere, de un şuvoi de proteste din partea înaltelor feţe ale Bisericii Ortodoxe. (…) O vrajbă fără rost, care nici măcar nu serveşte vreuneia dintre părţi. (…) Pare programatică acţiunea continuă de zgîndărire a unor răni gata-gata să se cicatrizeze“ (Adevărul, nr. 2199, 17 iunie 1997, pag. 1). Sub un titlu ireverenţios, Cătălin Vărzaru aduce detalii: «Senatorul P.N.Ţ.C.D. Matei Boilă, iniţiatorul Legii de retrocedare a unor locaşuri de cult care au aparţinut Bisericii Greco-catolice, a făcut o declaraţie în plen în care răspunde în termeni duri acuzaţiilor aduse de (către) Patriarhul Teoctist. (…) Boilă l-a catalogat pe semnatarul comunicatului Sfîntului Sinod drept „analfabet în materie juridică“, pentru că a considerat legea drept anticonstituţională, (…) „om care nu a cunoscut dragostea creştină, deci nu este creştin“, pentru că a catalogat legea ca neecumenică… Matei Boilă aşteaptă o retractare a afirmaţiilor din comunicatul Sfîntului Sinod» (Ziua, nr. 909, 17 iunie 1997, pag. 5).

Referindu-se la acest caz, Declaraţia Conferinţei Naţionale a P.D.S.R. exprimă un punct de vedere contrar şi la obiect: „Este un act periculos de politică confesională şi de părtinire a politicii statului, din diverse raţiuni interne şi externe (subl. ns. – V.I.Z.)… Dezbaterea din Senat a dovedit că majoritatea senatorilor care au votat în favoarea adoptării proiectului de lege nu cunoaşte problemele bisericeşti în general şi cele din Transilvania în special, discuţiile căpătînd certe conotaţii politice“ (Dimineaţa, nr. 140, 23 iunie 1997, pag. 2).

Desigur, în Camera Deputaţilor au fost şi excepţii. Astfel, în intervenţia sa, deputatul Petre Ţurlea a demonstrat că legea este anticonstituţională, antidemocratică, antinaţională şi antiecumenică (cf. Monitorul Oficial, nr. 110, partea II, 26 iunie 1997 pag. 3; vezi şi România Mare, nr. 363, 27 iunie 1997, pag. 8). O poziţie similară a avut-o senatorul P.D. Dan Vasiliu, care a considerat retrocedarea ca fiind „anticonstituţională“ (România liberă, 13 iunie 1997, pag. 1).

Dar, din păcate, senatorul Matei Boilă, preot catolic oriental (adică ex-greco-catolic), are dreptate în privinţa „analfabetismului“, cu precizarea că acest păcat grav îi este propriu mai ales lui şi susţinătorilor săi (vezi şi intervenţia senatorului Corneliu Turianu în Monitorul Oficial, nr. 112, partea II, 27 iunie 1997, pag. 20). O dovadă în acest sens este, printre altele, articolul «„Războiul nervilor“ dintre ortodocşi şi greco-catolici», în care Florian Gâdea scrie ca un adevărat gîde al limbii române: „…Înainte de scoaterea în ilegalitate (sic) a religiei (!) greco-catolice, în 1949, aproape în fiecare comună sibiană exista şi cîte o biserică unită, ce a trecut în patrimoniul Bisericii Ortodoxe Române, deşi majoritatea erau construite din banii şi din truda unitarienilor (sic). Din numărul mare de credincioşi au mai rămas circa 2.000 de oameni, care îşi cer acum bisericile înapoi“. (…) Într-una din comunele judeţului, …„unde a fost nevoie de intervenţia Prefecturii pentru a calma spiritele încinse, cei două sute de credincioşi unitarieni (sic) mai oficiază încă slujbele în casa unuia dintre ei“ (România liberă, 24 iunie 1997, pag. 2). Trecînd cu vederea stilul agramat al autorului, precizăm că el îi confundă pe uniaţi (adică pe foştii greco-catolici) cu unitarienii, care constituie o sectă protestantă, răspîndită aproape exclusiv printre maghiari.

Echivalarea ilicită dintre uniaţi şi unitarieni – asezonată, în plus, cu acel oportunism autohton pe care îl repudia spionul britanic Gardyne de Chastelain – este comisă şi de Silviu N. Dragomir, care îşi exhibă doct cunoştinţele în grupajul „Unitarienii – probleme vechi, dar şi probleme noi“ (Cotidianul, 2 iulie 1997, pag. 4). Această confuzie este cu atît mai gravă, inadmisibilă şi, totodată, inexplicabilă, cu cît este expusă cu seninătate de unul care pare să fie versat în problemă. De aceea, este cu atît mai grotescă încheierea articolului, care vrea să fie moralizatoare, dar care nu este decît o înjurătură dîmboviţeană la adresa Bisericii Ortodoxe Române şi, nominal, a Patriarhului Teoctist.

În cadrul acestei campanii diabolice de înjurături, o formă grobiană o reprezintă materialul „Întrebaţi-l pe Teoctist de ce n-am intrat în N.A.T.O. Prietenii de la Moscova ştiu de ce“, realizat de către cei pe care Cristian Tudor Popescu, printre alţii, i-a supranumit „derbedeii de la Academia Caţavencu“ (nr. 26, 8-14 iulie, pag. 3; vezi şi „Adio, Papă!“, în nr. 25, 1-7 iulie, pag. 11).

Forma subtilă a înjurăturii este declaraţia cu titlul „Biserica Ortodoxă se comportă ca o supraputere“ făcută de monseniorul dr. Ioan Robu, Arhiepiscopul romano-catolic de Bucureşti (Tinerama, nr. 342, 15-21 iulie 1997, pag. 3; vezi şi articolul „B.O.R. e surprinsă de declaraţiile arhiepiscopului Ioan Robu“, în Curierul Naţional, nr. 1910, 20 iunie 1997, pag. 2). Dacă Biserica Ortodoxă Română, în propria sa ţară ortodoxă în proporţie de 85 la sută, este o „supraputere“, atunci Biserica Catolică, este acuzată de multă vreme şi de tot mai mulţi ierarhi şi teologi catolici că este „autoritarismul absolut“, cum spune Eugen Drewermann în interviul luat de Miguel Bayon, în El Pais (nr. 6511, 3 martie 1995, pag. 34) – Ioan-Paul al II-lea fiind contestat ca autocrat – şi despre care teologul brazilian Leonardo Boff, printre alţii, a relevat „că 200 de milioane de dolari au fost deturnaţi spre sindicatul Solidaritatea printr-o viclenie bine ticluită de R. Reagan, C.I.A. şi Ioan Paul al II-lea“ (El Pais, nr. 7338, 14 iunie 1997, pag. 27), – atunci, ziceam, cum poate fi considerată?! Heruvim? Sau megaputere dictatorială? – Pentru că, evident, o megaputere „democrată“ sunt S.U.A.! Dar despre totalitarismul specific Bisericii Catolice se poate scrie o carte, aşa că să revenim la „oile noastre“.

Un alt exemplu de „analfabetism“, şi tot cu ştaif, manifestă criticul literar Nicolae Manolescu, care perorează sentenţios cu fatuitatea sa cunoscută:

„Restitutio in integrum este un principiu care nu se negociază. Indiferent de obstacolele economice, sociale, personale. (…) În al treilea rînd, proprietatea Bisericii Greco-catolice. Supărarea ierarhilor ortodocşi pe uniţi nu este creştinească. Iar solicitarea Prea Fericitului, adresată Senatului, de a lăsa totul la înţelegerea celor (corect este: dintre cele) două Biserici, vine tîrziu, după ce, ani de zile, Biserica majoritară a refuzat să ia în considerare pretenţiile uniţilor. E ruşinos să trînteşti uşa bisericii în nasul unor creştini, să-i sileşti să-şi ţină nunţile şi botezurile în cimitir sau pe unde apucă…“ (Tinerama, nr. 339, 24-30 iunie 1997, pag. 3). Să fii critic şi istoric literar şi să denaturezi cu atîta insolenţă realitatea, astfel încît să pretinzi că unii sunt „siliţi să-şi ţină nunţile şi botezurile în cimitir“, denotă o caracteristică psiho-afectivă nu doar bizară, ci, dimpotrivă, bolnăvicioasă, morbidă, diabolică, proprie sataniştilor (cu care cam seamănă la fizionomie). În articolul „Teoctist contra Papa“, Radu Budeanu, făcînd din ignoranţă o virtute, dovedeşte aceeaşi inconştientă suficienţă, insultătoare atît pentu el, ca „intelectual“, cît şi pentru Biserica Ortodoxă Română (în Ziua, nr. 921, 1 iulie 1997, pag. 12). De asemenea, în acest conflict de interese nu putea să lipsească fizicianul-„filozof“, despre care scriitorul Octavian Paler a susţinut anul trecut că este un impostor de care îl desparte o bibliotecă: Gabriel Andreescu proferează, şi el, o impardonabilă imprecaţie în articolul „Principala ameninţare la adresa democraţiei: Ierarhia Bisericii ortodoxe române“ (sic) (în 22, nr. 25, 24-30 iunie 1997, pag. 9).

Prin stil şi aroganţă, acest „mare“ emul al lui George Sörös este secondat de un alt „mare“ elitist, europenist şi mondialist, Mircea Mihăieş, care, în „Sutana marţială“, execrează astfel, drapîndu-şi cecitatea intelectuală în fraze gongorice: „…generalii noştri, în sutană sau în uniformă, refuză să priceapă că vremea popoarelor migratoare, cînd cădelniţa şi spada erau interşanjabile, a apus de mult“ (România literară, nr. 27, 9-15 iulie 1997, pag. 27).

La România liberă, unul dintre cei care s-au specializat în denigrarea Bisericii Ortodoxe Române este muzicantul Ion Zubaşcu (vezi, de exemplu, în 1997, numerele din: 18 martie, pag. 6; 19 martie, pag. 10; 16 aprilie, pag. 19; 10 mai, pag. 6; 21 iunie, pag. 7; 28 iunie, pag. 14; referitor la acest ultim material, vezi şi replica lui Sorin Dumitrescu „Şo pe biserică!“, Ziua, 12 iulie, pag. 10).

Fireşte că, în corul „presei serviabile“ – cum o numeşte Adrian Riza –, formată din condeieri care scriu după ureche, apar şi situaţii care ar fi hilare, dacă nu ar fi cel puţin triste. Astfel, sub titlul cules cu majuscule, „DAN ZAMFIRESCU ACUZĂ BOR“ (sic), un anume Ovidiu Drugă scrie – în loc de pix – cu drugul de la căruţă o casetă căreia i se aplică sintagma „două vorbe, trei prostii“: „«Dan Zamfirescu, unul dintre cei 6 lideri ai Partidului Liberal, a atacat violent ierarhia Bisericii Ortodoxe Române, acuzînd-o că se opune retrocedării proprietăţilor greco-catolice jefuite de statul comunist şi că a împiedicat vizita Papei Ioan-Paul al II-lea în România. Liderul liberal i-a acuzat, de asemenea, pe înalţii ierarhi ai BOR că „nu au făcut decît să slujească dictatura Ceauşescu“. În aceeaşi ordine de idei, Dan Zamfirescu a apreciat că anularea vizitei Suveranului Pontif în România are darul de a ne îndepărta de Occident, pentru că 60 la sută din vest-europeni sunt de confesiune catolică» (Evenimentul zilei, 3 iulie 1997, pag. 4). Ca să înţelegem proporţia enormităţilor pe care le reproduce dintr-o ignoranţă condamnabilă, este suficient să arătăm că liderul liberal admirat de ziaristul „p’afarist“ este, de fapt, Dinu Zamfirescu (vezi şi Ziua, 3 iulie, pag. 9). Dan Zamfirescu, chiar dacă este un descendent liberal, este o persoană „fără de partid“, este un distins istoric, apărător fervent, dar obiectiv, al Bisericii Ortodoxe Române, şi nu un imprecator penibil ca acel Dinu Zamfirescu, care n-a auzit de Reformă, de Luminism şi, în consecinţă, de faptul că vest-europenii sunt preponderent nu catolici, ci (neo)protestanţi, adică anticatolici.

Mizeria intelectuală a acestora este egalată de insanităţile debitate în articolul „Acefalie şi autocefalie“ de către un desţărat al cărui nume nici nu mai trebuie folosit (în România literară, nr. 29, 23-29 iulie 1997, pag. 11).

Corului hulitorilor i se alătură N. Burghelea cu articolul „Obscurantismul unor feţe bisericeşti minează (!) viitorul ţării“ (în Cotidianul, nr. 157, 11 iulie 1997, pag. 2), Anca Manolescu cu articolul „O lecţie pentru societatea civilă“ (în Dilema, nr. 232, 1-10 iulie 1997, pag. 11), Radu Pătârlăgeanu cu materialul „N.A.T.O., cu cărţile pe faţă“ (în România liberă, nr. 2195, 17 iunie 1997, pag. 5) Vitalie Ciobanu cu articolul „Dubla înfăţişare a B.O.R.“ (idem, nr. 2252, 22 august 1997, pag. 1) şi alţi asemenea oportunişti şi farisei ai epocii de tranziţie.

În contrast cu paupertatea intelectuală şi morală reflectată de membrii „elitei“ politice şi literare enumeraţi în cele de mai sus, Radu Theodoru, un distins reprezentant al castei militare reflectă situaţia reală: „Aşa-zisa lege Boilă votată de un Senat cam străin de istoria românilor şi nepăsător la urmările pe termen mediu şi lung ale unor legi votate în pripă este o foarte abilă manevră de destabilizare a Bisericii naţionale, aliindu-se ofensivei împotriva Răsăritului declanşată de catolicism, favorizînd direct sau indirect, odată cu greco-catolicii, sectele manevrate de peste ocean. (…) Această ofensivă greco-catolică se suprapune pe jalnica interpretare primitivă a pluralismului, sfîrtecînd ceea ce a mai rămas viu şi conştient din sentimentul unităţii naţionale. Adică exact ceea ce se vrea în pregătirea psihologică a secesiunii Transilvaniei.

Este, de fapt, un atac deliberat, periculos, camuflat sub mantie iezuită, la unitatea structurală a României!“ (Radu Theodoru, „Sub mantie iezuită“, în Ordinea, nr. 28, 12-18 septembrie 1997, pag. 4).

6. Escaladarea conflictului provocat

de către ex-greco-catolici

Într-adevăr, este ruşinos să vorbeşti cu morgă în totală necunoştinţă de cauză, cum fac cei enumeraţi, ca şi mulţi dintre cei care, de data asta, comentează conflictul accentuat de Matei Boilă. Este ruşinos, dar, mai ales, este deosebit de grav. Dacă ar fi astfel, aşa cum cred N. Manolescu, R. Budeanu, Al. Paleologu ş.a., atunci de ce catolicii nu revendică Biserica Neagră din Braşov, care a fost a lor, iar acum aparţine evanghelicilor? De ce să nu cerem legionarilor să le restituie in integrum vieţile lui Iorga, Madgearu şi ale celorlalţi 65 de demnitari asasinaţi la Jilava? De ce să nu cerem ţărăniştilor să le restituie in integrum vieţile celor 11.000 de ţărani ucişi în 1907?

Dar, cum s-a mai spus, de ce să nu se ţină cont de anul 1700, cînd toate bisericile erau ortodoxe, unele fiind luate cu forţa şi atribuite enoriaşilor noului cult, creat printr-un hibrid? Căci multe dintre bisericile pe care ex-greco-catolicii le revendică acum sunt dintre acelea ortodoxe luate prin rapt cu ajutorul armatelor habsburgice! De ce catolicii nu restituie cele peste 150 de biserici şi schituri distruse cu tunul de către generalul catolic Adolf von Bukow, din ordinul unei împărătese catolice „luminate“? La aceste biserici face referire, printre alţii, I.P.S. dr. Laurenţiu Streza, Episcopul Caransebeşului, în articolul „De ce se amestecă Parlamentul în viaţa Bisericii?“ (Adevărul, nr. 2210, 30 iunie 1997, pag. 2; Dimineaţa, nr. 143, 26 iunie 1997, pag. 1).

În definitiv, trebuie să acceptăm dialectica Istoriei: negaţia reprezentată de silnicia de la 1700, impusă de Habsburgi, a fost negată la 1945 de silnicia impusă de Sovietici, iar sinteza acestei negări a negaţiei este refacerea unităţii ortodoxe a Românilor. Ca atare, hybris-ul impus la 1700 a fost negat atît de Istorie, în 1945, cît şi de Vatican, căci uniatismul a fost un „concept politic şi, totodată, un eşec politic“ – cum spune Ion Bria. Faptul că uniatismul a fost respins de Vatican la Balamand atestă, o dată în plus, că nu mai există „greco-catolici“, fiindcă sunt „catolici orientali“ – adică prozelitismul Vaticanului a fost victorios şi i-a catolicizat pe deplin, îndeosebi pe lideri, mai ales cu ajutorul „ajutoarelor“ în bani, haine, alimente, medicamente, burse etc., date, în decursul timpului, de către asociaţiile catolice caritabile.

De altfel, a devenit evident că, aşa cum, la 1700, au fost siliţi, din cauza mizeriei economice, să treacă la catolicism – doar în forma iniţială a celor patru puncte stabilite la Conciliul de la Florenţa –, acum, după mizeria economică provocată deliberat după 1989, unii români, ademeniţi cu bani (daţi sub formele enumerate) au trecut la romano-catolici, la catolici orientali, la baha’i, la mormoni, la iehovişti etc., etc. Dar, să nu uităm proverbul românesc: „Banul e ochiul dracului“. Şi să nu uităm că înainte de a fi ortodocşi, am fost (daco-)români. Ulterior, ademeniţi cu cîţiva arginţi, unii au devenit catolici, apoi protestanţi, neoprotestanţi etc. Dar, cu mici excepţii, non-ortodocşii au devenit anti-români, fapt atestat indubitabil inclusiv de „scandalul Boilă“ şi de campania mediatică şi diplomatică anti-ortodoxă.

Oricum, în aproape toate articolele apărute recent pe această temă, dacă nu în titlu, atunci în cuprinsul materialului, se relevă că proiectul introdus de către Matei Boilă a provocat condiţiile pentru un „război religios“, „război al nervilor“, „război al surzilor“ etc. Pe un ton preţios şi iritat, Anca Manolescu, din „echipa de zgomote“, chiar face trimitere la Bosnia şi la Belfast (în Dilema, nr. 232, 4-10 iulie 1997, pag. 11). „Înverşunarea, violenţa verbală şi fizică împotriva minoritarei (astăzi) populaţii greco-catolice din Transilvania riscă să se transforme într-o noapte a Sfîntului Bartolomeu“ – pretinde studentul Alexandru Brok (în 22, nr. 34 (392), 26 august – 1septembrie 1997, pag. 2)

Unii abia aşteptă să înceapă un veritabil război civil. Printre aceştia din urmă se numără cu siguranţă minoritarii maghiari. Acest pericol este atestat şi de cazul din Odorheiul Secuiesc. După cum au arătat, printre alţii, Val Vâlcu şi Dorin Suciu, romano-catolicii şi reformaţii maghiari s-au coalizat împotriva măicuţelor „greco-catolice“ de la Fundaţia Inimi Neprihănite pentru alungarea lor din clădirea construită pentru ele de către elveţieni (Adevărul, nr. 2201, 19 iunie 1997, pag. 1 şi 20; vezi, de asemenea, interviul cu Cyrill Burgel, preşedintele Asociaţiei Umanitare BASEL HILFT, în Românul, nr. 26, 30 iunie 1997, pag. 3; articolul lui Val Vâlcu din Adevărul, nr. 2210, 30 iunie 1997, pag. 4; în România liberă, nr. 2182, 2 iunie 1997, pag. 10; România Mare, nr. 336, 18 iulie 1997, pag. 6; etc.).

Pentru maghiari nu contează că era vorba tot de catolici – fie ei şi orientali, dar, totuşi, din „marea familie catolică“ –, ci de faptul că era vorba de români, iar aceştia le stricau „echilibrul etnic“, motiv pentru care trebuiau alungaţi, eventual chiar linşaţi, ca pe Mihăilă Cofariu, ca să nu mai îndrăznească să mai vină acolo. De altfel, în Ungaria, cazul este descris de către Bogyi Bencze Jakab în articolul „Românizarea“ în următorii termeni: „Dacă în această clădire va funcţiona şi o şcoală, un lucru este sigur: că nu se va învăţa în limba maghiară atâta vreme cât aici călugăriţele Congregaţiei menţionate îşi vor desfăşura activitatea. Sute de cetăţeni, dar şi bisericile istorice au protestat în Piaţa Marton Aron din Odorheiu Secuiesc împotriva acţiunii mîrşave de românizare“ (Magyar Forum (Budapesta), nr. 31, 31 iulie 1997, pag. 3). Ulterior, în articolul „Şcoala maghiară nu este mînăstire“, acelaşi individ falsifică realitatea în stilul specific hungarist: „…Nişte călugăriţe românce ale congregaţiei greco-catolice Inimi neprihănite au ocupat clădirea recent construită în Cerehat, clădire destinată înfiinţării unei şcoli maghiare. Consilierul judeţean al U.D.M.R., Bardoczi Csaba, a organizat o demonstraţie a cetăţenilor din Odorhei, în faţa clădirii ocupate ilegal de către călugăriţe“ (Magyar Forum, nr. 33, 14 august 1997, pag. 7).

Aceste practici relevă că intoleranţa etnică manifestată de unguri tot timpul „mileniului“ nu a fost estompată de „civilizaţia catolică“, pe care o invocă mereu ca pe un titlu de nobleţe, din nevoia de a suplini lipsa funciară a nobleţei.

Acest caz denotă doar cît de mult se lasă păcăliţi simplii enoriaşi „greco-catolici“ de către liderii lor, cînd sunt atraşi în colaborarea cu catolicii (maghiari îndeosebi).

Extrapolînd acest raţionament şi asupra coaliţiei C.D.R.-P.D.-U.D.M.R., constatăm că rezultatele colaborării lor ne îndreptăţesc să spunem ca Remus Rătăgan: „Poate că ne merităm soarta“ (Timpul, nr. 32, 10-16 iunie 1997, pag. 6-7). Rămâne să ne mai întrebăm cît de tare şi cît de mult timp trebuie să ne mai lovim cu capul de pragul de sus pentru a-l vedea pe cel de jos.

Problema este că, pînă în noiembrie 1996, conflictele erau provocate de către catolicii orientali, însuşi Mitropolitul Lucian Mureşan incitîndu-şi enoriaşii prin publicaţia Unirea din Blaj. Acum acesta şi-a modificat comportamentul şi „aşteaptă ca Puterea“ să le rezolve pretenţiile. Apoi, cu iezuitismul catolic propriu, declară: „… două mîini aflate în rugăciune sunt şi rămîn singura noastră armă“ (România liberă, 24 iunie, pag. 3 şi, respectiv, 12 iulie, pag. 14). Dar, evident, cu fariseismul catolic tipic, trece sub tăcere că, acum, are în cele două mîini şi Puterea. Şi, vorba francezului, „dreptatea celui mai puternic e totdeauna mai bună“.

Escaladarea conflictului se va face, aşadar, chiar de către Putere, care are menirea, dimpotrivă, să diminueze conflictele şi să găsească o soluţie de compromis. Scandalul Boilă are o valoare emblematică, dovadă fiind dihonia stîrnită şi reflectată de aproape toate mass media interne. El a fost provocat deliberat şi am putea spune că, prin efectele sale, a întrecut toate aşteptările, nu numai ale catolicilor orientali din România, ci şi ale altora, îndeosebi ale minoritarilor maghiari şi, evident, ale Vaticanului, care îi coordonează pe toţi.

Elocvent, în acest sens, este şi faptul că ultima încercare de realizare a întîlnirii dintre Ioan-Paul al II-lea şi Alexei al II-lea, din 21 iunie 1997, la Viena, a avut aceeaşi soartă ca întîlnirea preconizată pentru septembrie 1996, care „a fost amînată. Principalul măr al discordiei dintre Vatican şi Alexei al II-lea: problema uniaţilor ucraineni…“ (Le Point, 7 iunie 1997, pag. 7). Mai mult, în articolul „Ecumenismul trece prin clipe grele în Europa“, Henri Tincq arată: «Alexei al II-lea, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Ruse, a provocat un şoc cu ocazia deschiderii reuniunii ecumenice de la Graz (…). În termeni violenţi, Patriarhul Moscovei a descris „dezintegrarea“ Europei de Est şi a „denunţat“ sosirea masivă de „misionari“ care se lansează într-un prozelitism dezlănţuit pe tărîmuri cu tradiţii ortodoxe, precum Rusia, Ucraina şi România (…). Lansînd apeluri la o „nouă evanghelizare“ a Europei postcomuniste, papa a contribuit în mare măsură la furia ţărilor ortodoxe…» (Le Monde, 25 iunie 1997, pag. 4). Cît despre misionarii şi sectanţii din România, o „revistă“ sumară face C. Mucichescu în articolul „Sectele religioase sunt un pericol pentru siguranţa naţională“ (Naţional, 25 iunie 1997, pag. 3).

O clarificare o aduce interviul „Acest papă foloseşte două limbaje“, luat Mitropolitului Moldovei şi Bucovinei, Daniel Ciobotea:

„(…) Întrebare. – Această întrebare, cu prozelitismul, este atît de gravă pe cît se vorbeşte?

Răspuns. – Problema este că foarte mulţi ortodocşi nu mai au încredere în papă, care foloseşte două limbaje diferite: vorbeşte despre ecumenism, despre dialog şi, apoi, îi încurajează pe greco-catolici. (…)

Î. – Greco-catolicii reprezintă o comunitate de rit oriental, care recunoaşte supremaţia Suveranului Pontif.

R. – Sunt comunităţi smulse Bisericii Ortodoxe în Evul Mediu şi în secolele următoare, din motive politice şi economice. Nu reprezintă un model din punct de vedere al raporturilor ecumenice, ci, mai degrabă, un obstacol. Reprezintă un exemplu tipic de prozelitism, în Est. În prezent, greco-catolicii sunt susţinuţi, din punct de vedere financiar, de către Occident. Primesc bani pentru a-şi construi biserici, şcoli şi alte edificii, în vreme ce ortodocşii se zbat în sărăcie. Nu este un exemplu prea bun de fraternitate (…)“ (La Repubblica, 24 iunie 1997, pag. 16).

Aşadar, în publicaţiile străine se admite că acest conflict dintre ortodocşi şi catolici (aici fiind incluşi şi catolicii orientali) s-a adîncit şi trebuie analizat cu înţelegere spre a fi depăşit. În schimb, în România ortodoxă, actuala Putere – manevrată de catolicii orientali şi catolicii şi neoprotestanţii maghiari – adînceşte deliberat conflictul respectiv şi, prin precedentul creat, îl extinde şi în alte domenii, îndeosebi etnic.

7. Implicaţiile conflictului generat de catolicii orientali

Marele pericol pe care îl reprezintă escaladarea tensiunilor confesionale provocate de către catolicii orientali de rit bizantin – adică foştii greco-catolici – este acesta: provocarea unui război în Transilvania, fie el interetnic, fie interconfesional, pentru ca trupele S.F.O.R., formate preponderent din unguri şi germani, să fie trimise sfoară în România, pentru „pacificare“, iar de aici să uite să mai plece.

Ca să se conştientizeze faptul că aici nu este vorba de o alarmă falsă sau de propagandă „naţionalistă“, trebuie să avem în vedere tendinţa decelată în politica fostei Opoziţii, adică actualei Puteri. Astfel, pînă acum, adică în legislaturile anterioare, unii lideri ai P.N.Ţ.C.D. au pus problema restitutio in integrum doar în ceea ce priveşte fostul patrimoniu al cultului ex-greco-catolic. Tensiunile – şi, uneori, chiar violenţele locale provocate de liderii respectivi, ca Matei Boilă, Ioan Ploscaru, Lucian Mureşan, Tertulian Langa ş.a. – au fost ţinute în frîu de fosta Putere.

Acum, cu actuala configuraţie a Parlamentului şi a Executivului, liderii P.N.Ţ.C.D., vrînd să şteargă cinci decenii de istorie, au extins – după cum atestă titlurile din ziare – aplicarea principiului restitutio in integrum la aproape toate domeniile: la casele naţionalizate, la fondul funciar, la cel silvic, la fostele domenii regale etc. (vezi şi intervenţia deputatului Romulus Raicu în Monitorul Oficial, nr. 104, partea II, 19 iunie 1997, pag. 9).

Or, această politică vindicativă şi restauraţionistă afectează nu doar o sută de mii de catolici orientali dispersaţi în toată Transilvania, ci, direct sau indirect, marea majoritate a populaţiei României.

Mai mult, „Vasile Lupu, vicepreşedintele Camerei Deputaţilor, consideră că Parlamentul României va proceda la dezbaterea modificării Legii 18/1991 şi a Legii 112/1995 în contextul respectării principiului restitutio in integrum, recomandat – după cum spune deputatul P.N.Ţ.C.D. – de Consiliul Europei“ (Dimineaţa, 16 aprilie 1997, pag. 1). Această mărturisire de obedienţă relevă şi una dintre dimensiunile ingerinţelor organizaţiilor externe. Ca expresie a „racursiurilor“ politice practicate de către P.N.Ţ.C.D., trebuie să adăugăm şi continuarea articolului: «Prezent la aceeaşi conferinţă de presă comună, la care au asistat şi liderii locali ai P.D., P.D.S.R. şi P.N.L., senatorul Varujan Vosganian, preşedintele Partidului Alternativa României şi al Comisiei de buget, finanţe, bănci din Senat, a venit cu următoarea replică: „În ceea ce priveşte principiul restitutio in integrum, eu îmi amintesc de faptul că, în campania electorală, C.D.R. a avut o atitudine ceva mai nuanţată, comparativ cu ceea ce se afişează acum. Eu cred că în această privinţă există şi o altă variantă, şi anume compensaţia corectă a bunurilor“» (ibidem). [Evident, acum, în mandatul 2005-2008, ministrul Varujan Vosganian a uitat ce perora în urmă cu 10 ani! – n.n., V.I.Z.].

În contextul degradării continue a economiei, a valorilor sociale, morale etc., tensiunile provocate de către actualii guvernanţi se vor cumula cu cele anterioare, ajungîndu-se la o destabilizare de proporţii. Iar dacă între români se produc asemenea conflicte, atunci pretenţiile şi pretextele minoritarilor maghiari – care sunt foarte solidari atît între ei înşişi, cît şi cu Ungaria şi cu diaspora – vor apărea ca fiind credibile în faţa organismelor internaţionale, la care ei se plîng constant că ar fi persecutaţi de românii „primitivi“. Cum se ştie, una din aceste pretenţii vizează fostul patrimoniu cultic, Lászlo Tökes enumerînd, recent, 277 de imobile revendicate (vezi „Episcopia Reformată de Piatra Craiului solicită retrocedarea a 277 de clădiri“, în Adevărul, nr. 2222, 14 iulie 1997, pag. 3; Adrian Sârbu, „Lupii udemerişti în blană de oaie“, în Adevărul, nr. 2223, 15 iulie 1997, pag. 1; Kisgyorgy Reka, „Restitutio in integrum“, în Romaniai Magyar Szo, 16 iulie 1997, pag. 3).

Cu Ungaria nemeritat admisă în N.A.T.O. şi cu România ţinută deliberat la uşă, vor fi găsite prompt motivele care să „întemeieze“ ceea ce clamase, în decembrie 1989, Roland Dumas, ministrul de Externe al Franţei: „datoria de a interveni“ militar într-o ţară, din considerente „umanitare“. Deja precedentele din Europa au fost create şi verificate: Bosnia şi Albania.

De altfel, acest potenţial conflict a fost anticipat, în octombrie 1996, de către Jonathan Eyal, director la Institutul Regal de Studii Strategice din Londra: „Ideea că Ungaria se va alătura în curînd Alianţei occidentale, în vreme ce România este încă ţinută deoparte, este, după părerea mea, cea mai sigură reţetă pentru un dezastru: la adăpost, sub umbrela protectoare a N.A.T.O., Ungaria va fi capabilă să avanseze oricîte pretenţii doreşte, în vreme ce România nu va avea nici un motiv să se conformeze, atîta timp cît este marginalizată“ (The Independent, 9 octombrie 1996, pag. 13). În mod similar s-au exprimat şi alţi politicieni şi politologi occidentali.

Adevărul este că politologul britanic a întrevăzut o variantă favorabilă – cît de cît – României, presupunînd, adică, situaţia în care ţara noastră ar fi fost condusă de lideri patrioţi, cu rectitudine morală, capabili să îi apere independenţa şi să nu se conformeze presiunilor externe atît de mult încît să desconsidere interesul naţional.

Or, este evident – în special după alegerile din noiembrie 1996 – că nu mai este nevoie de un război fierbinte – ca în Golf sau în Iugoslavia –, pentru că, în mare parte, România este pe cale de a fi cucerită prin războiul atipic, adică prin războiul instituţional, economic, informaţional, psihologic, axiologic etc. – în esenţă, prin plasarea în posturile cheie a unor indivizi obedienţi organismelor occidentale, mondialiste. În acest sens, peremptorie este maşinaţia făcută pentru plasarea în fruntea unui important organism militar a „civilului“ Dan Pavel, membru al Grupului pentru Dialog Social (G.D.S.), grup care constituie unul dintre comandourile Coloanei a V-a înfiinţate de George Sörös (vezi nota lui Edgar Lee Masters, „Singurul concurent, singurul învingător“, în Jurnalul Naţional, nr. 1309, 15 sept. 1997, pag. 24). Asemenea „civili“ sunt, în realitate, mercenarii armatelor care duc războiul atipic împotriva României.

De aceea, Ungaria iredentistă şi revanşardă, protejată de umbrela N.A.T.O., va căuta – în mod direct, dar, mai ales, prin intermediul coloanei sale a cincea, U.D.M.R. – să ţină în şah România şi, şantajînd-o, să o silească să cedeze cît mai multe din prerogativele sale de stat naţional, unitar şi independent. Aşa face azi, impunînd amendamente la legi referitoare la domenii strategice pentru interesele naţionale – pe care Guvernul român, obedient Occidentului într-o măsură atît de mare cum nu s-a mai întîmplat niciodată în Istoria ţării, le promovează prin Ordonanţe de urgenţă sau prin alte măsuri prin care, în final, este afectată securitatea naţională.

Elocvent, în acest sens, este următorul rezumat: „(…) Din ce în ce mai clar, U.D.M.R. pare a se impune în faţa colegilor săi de coaliţie şi de guvern. Chiar dacă beneficiază de un procent (sic) ce nu depăşeşte 8 la sută, dar nici nu scade sub 6 la sută, Uniunea este, deocamdată, indispensabilă aliaţilor săi. De pe această poziţie, U.D.M.R. joacă rolul toboşarului care dă ritmul vîslitului la galere, în sensul că nici iarba nu creşte dacă nu vor Marco Bela şi ceilalţi lideri ai Uniunii.

A vrut U.D.M.R. ordonanţa de urgenţă pentru modificarea şi completarea Legii administraţiei publice locale? A avut-o! A vrut U.D.M.R. ordonanţă de urgenţă pentru modificarea şi completarea Legii învăţămîntului? A avut-o, chiar dacă, pentru prima dată după investirea noului Executiv, a fost nevoită să ameninţe public cu ieşirea de la guvernare! N-a vrut U.D.M.R. constituirea unei comisii parlamentare pentru cercetarea aberantelor violenţe de la Odorheiul Secuiesc? Nu s-a constituit comisia! Foloseşte scopurilor U.D.M.R. modificarea Legii fondului funciar, în special la capitolul păduri? Foloseşte, şi o va avea şi pe aceasta! Vrea U.D.M.R. retrocedarea unor bunuri ale Bisericii Catolice? Le va obţine, în ciuda tuturor sforţărilor Bisericii Ortodoxe, fiind doar o chestiune de timp şi de răbdare.

Ca un scurt rezumat, de pînă acum, al activităţii triumviratului din fruntea ţării, se poate spune că P.N.Ţ.C.D. are o imagine bună, un procent (sic) liniştitor şi o anumită încrîncenare, P.D. are viclenia necesară impunerii ideii că fără el nu se poate, iar U.D.M.R. obţine ceea ce vrea şi, mai ales, cînd vrea…“ (vezi rubrica „Blitz“, de Victor Ciutacu, în Curierul Naţional, nr. 1928, 11 iulie 1997, pag.3; vezi şi nr. 1931, 15 iulie, pag. 3; „Toleranţă… in integrum“, de Ileana Sandu şi „Supea cu plăcuţe“, de Tudor Dumitru Savu, în Timpul, nr. 26, 8-14 iulie 1997, pag. 7).

La fel sunt tratate aceste probleme – inclusiv scandalurile Odorheiu Secuiesc şi Boilă – de Cristian Tudor Popescu, în „Ţărăniştii – disperarea de a muri fără jilţ“ (Adevărul, 2 iulie 1997, pag. 1), de Dan Musceleanu, în „Vară revizionistă“ (Ultima oră, 11 iulie 1997, pag. 2), de Ioan Mureşan, Ioan Drăgoi, Mircea Micu (Românul, nr. 28, 14-20 iulie 1997, pag. 2) şi de alţii.

Mîine, acestui guvern i se va impune să statueze federalizarea României, începută acum prin crearea aşa-ziselor „euroregiuni“, asemănătoare, în esenţă, cu „Planul Valev“ propus de sovietici în urmă cu aproape patru decenii.

În consecinţă, România, pedepsită, umilită şi sărăcită, este pîndită la colţ – unde a şi fost pusă, în 8 iulie 1997, la Madrid –, pentru a se corecta faptul că, în decembrie 1989, în mod surprinzător şi miraculos, scăpase din cursa care i se întinsese.

Considerăm adecvată, în încheiere, o concluzie formulată de Radu Theodoru: „Biserica Ortodoxă formează una dintre ţintele principale ale strategiei papale în alianţă cu francmasoneria condusă de ocultă. Atacul dat de francmasoni ca Al. Paleologu Bisericii Ortodoxe Române, incriminările răposatului rabin Moses Rosen, aţîţările interconfesionale din Transilvania şi rolul trist de spărgător de unitate spirituală jucat de preoţimea greco-catolică fac parte din scenariul papalo-ocult, scenariu în care bună parte din oficiali fac figuraţie plătită, asumîndu-şi un statut de înaltă trădare“ (România ca o pradă, Editura ALMA, 1997, pag. 335).

August 1997

(Continuare în episodul viitor)

Colonel (r.) Vasile I. ZĂRNESCU