UN PARADOX JURIDIC: ILEGALITATEA

CULTULUI EX-GRECO-CATOLIC (1)

Vasile Zarnescu

Preambul

În primăvara anului 1999, am publicat în serial, sub pseudonimul Apostol Uceanu, studiul „Calamitatea României: restitutio in integrum“ (1), în revista România Mare, nr. 458, 23 aprilie 1999, pag. 6, cu continuare în nr. 459-483.

Întrucât „tartorii“ care lansaseră ideea politicii restitutio in integrum erau liderii aşa-zisului cult „greco-catolic“ şi care, ajunşi la Putere, au impus aplicarea respectivului principiu prin vectorul politic numit P.N.Ţ.D.C. – care era altceva decât P.N.Ţ.-ul din care pretindeau liderii lui că se originează! –, am completat tezele dezvoltate în materialul sus-menţionat prin alte două studii privind statutul contradictoriu al acestui cult, primul intitulat „Ilegalitatea cultului ex-greco-catolic“, publicat, sub pseudonimul Theodor V. Alexandru, în revista Politica, nr. 391, 25 septembrie 1999, pag. 16, cu continuare în nr. 392-402, iar al doilea, sub pseudonimul Iulia Cristescu, „Impostura catolicilor orientali“, publicat, simultan, tot în Politica, începând tot cu nr. 391, pag. 16, continuat în nr. 392, până în nr. 412, 19 febr. 2000, pag. 17.

Aşa cum am amintit în finalul materialului republicat recent, „Culpabilizarea Bisericii Ortodoxe Române: o campanie satanistă“, inclusiv aceste ultime două studii fuseseră ignorate de instituţiile abilitate ale statului, în special de Magistratură şi de Curtea de Conturi, deoarece, atunci ca şi acum, sunt manipulate politic. Este evident că Puterea de atunci, reprezentată de Convenţia Democrată din România – constituită din „patrulaterul negru“ P.N.Ţ.C.D.-P.N.L.-P.D.-U.D.M.R. – nu avea nici un interes să respecte legile în cauză, asupra cărora atrăgeam atenţia, mai ales că cei din P.N.Ţ.C.D. şi U.D.M.R., deşi „inamici“ doctrinar, erau cei mai interesaţi să profite de aplicarea principiului restitutio in integrum, la a cărui impunere s-au străduit tot timpul să ajungă.

Între timp, problema cultului ex-greco-catolic se scaldă în aceleaşi confuzii şi „abureli“ induse deliberat ca să ţină loc de „certitudini“ în ceea ce priveşte pretinsa legitimitate a cultului „greco-catolic“, neînţelegere şi confuzii vizibile în unele materiale publicate foarte recent, inclusiv aici, pe AlterMedia.

De aceea, este necesar să republic acest studiu ne varietur atât pentru a reda atmosfera existentă în urmă cu un deceniu, cât şi pentru a reaminti că situaţia de atunci nu s-a schimbat: ca şi în 1990 sau 1998, nici acum, în 2008, cultul ex-greco-catolic – devenit, în fond, o variantă a cultului romano-catolic – nu are statut legal, cum nu are nici cultul romano-catolic. Dar, uneori, am introdus, între paranteze drepte, unele precizări pentru a face textul mai explicit. Studiul are adăugată „Partea a treia“.

Redau, mai jos, textul publicat în 1999, la fel de actual ca şi atunci.

***

În studiul „Posibilităţi de scientizare a concepţiilor de securitate“, generalul (r.) Lucian Culda îşi propune să argumenteze dependenţa interpretărilor date expresiei „securitate naţională“ de orizontul informaţional în care este folosită, declarînd tranşant: „Decalajelor dintre capacităţile naţiunilor de a scientiza deciziile sociale le corespund decalaje între capacităţile lor de a elabora şi implementa concepţii de securitate“. Descriind agresiunile informaţionale, autorul relevă: „Astfel de agresiuni rămîn ascunse (neafirmate şi nerecunoscute public) şi pot să vizeze centre de decizie, fie ele politice, economice, culturale, religioase, administrative, pînă se obţin efectele scontate (…). Generalizînd, putem afirma că obiectivele agresiunii sunt de natură informaţională cînd se acţionează pentru a se controla, dezorganiza sau asimila procesori sociali ai unor organizări, deci cînd se urmăreşte să se asimileze anumite organizaţii sociale sau, cel puţin, ca ele să nu mai poată funcţiona, să nu-şi poată afirma specificitatea în procesualitatea socială înglobantă, să devină dependente de centrele de putere agresoare. (…) Dificultăţi majore de identificare a agresiunilor informaţionale decurg şi din posibilitatea de a fi utilizate chiar mijloace de comunicaţii şi de informare publică ale victimei, posibilitate înlesnită, favorizată de mentalităţile dominante în lumea oamenilor de presă“.

Reputatul analist politico-militar atrage atenţia asupra periculozităţii acestei situaţii: „Dacă organizarea socială agresată nu are centre specializate pentru a identifica şi contracara modalităţile informaţionale, financiare şi economice de agresare, este posibil ca agresiunea nici să nu fie identificată; se suportă doar consecinţele, iar ele pot să capete diferite explicaţii, eventual cele pe care agresorul le induce cu subtilitate, de pildă, prin controlul mijloacelor de comunicaţii, inclusiv a presei din zona agresată“ (Noua Revistă Română, nr.1-2/1997, pag. 137-148; vezi şi Nicolae Vega, Armata viitorului: armata atipică, în DACOROMÂNIA, nr. 4/1996, pag. 7).

Dezvoltînd şi concretizînd aceste idei, generalul Decebal Ilina, pe atunci şeful Direcţiei de Informaţii Militare, trage un veritabil semnal de alarmă: „Există o uşurinţă cu care se apreciază factorii de risc şi de ameninţare cu care se confruntă România. Toţi analiştii politici consideră că nu există nici un risc, nici o ameninţare şi nici o agresiune la adresa României. Noi ne confruntăm, în prezent, cu agresiuni atipice, care presupun angajări militare tot atipice. Deci, procedeele şi metodele pe care le folosesc agresorii sunt subtile şi perverse. De foarte multe ori noi nu suntem pregătiţi să descoperim aceste agresiuni. Dacă nu există agresiuni militare, există alt gen de agresiuni: informaţionale, economice, financiare, culturale, psihologice. La acest gen de ameninţări trebuie să fim pregătim să le facem faţă. (…) Agresiunile disimulate rămîn de cele mai multe ori necunoscute şi duc, în final, la acelaşi scop: acela de a avea acces la resursele materiale şi umane. În fond, cu mijloace foarte rafinate se ajunge la acelaşi ţel“ (Naţional, nr. 33, 23 iulie 1997, pag. 3).

În cele ce urmează ne propunem să relevăm, printr-un studiu de caz, că agresiunile informaţionale şi instituţionale comise de cultul ex-greco-catolic se subsumează războiului atipic dus contra României de către oculta internaţională. Cît despre afirmaţia recentă a unui ziarist [afirmaţia o făcuse, atunci, în 1997, Ion Cristoiu – n.n., V.I.Z.], cum că el nu crede că ar exista o conspiraţie contra României, deoarece starea actuală este normală – fiindcă, aşa cum spusese şi cronicarul, ţara noastră este „aşezată în calea tuturor răutăţilor“ –, nu putem spune decît că este cel puţin hilară. Dacă, într-adevăr, în Evul Mediu asta era situaţia normală, a susţine acum, în plină ofensivă a teoriilor mondialiste şi a comunicaţiilor de masă, o astfel de afirmaţie denotă că respectivul ziarist suferă de acea sancta simplicitas cu care Jan Hus o ironizase pe o bătrână care aruncase vreascuri pe rugul pe care era ars de către Biserica catolică. Asta, în cazul cel mai „nevinovat“, cînd nu este vorba de preluarea – fie şi inconştientă – chiar a ideilor insinuate de către agresor ca să creeze iluzia că, de fapt, el nu există sau, cel puţin, nu este agresor, ci, dimpotrivă, aliat, prieten, partener într-o veritabilă relaţie de pace.

PARTEA ÎNTÎI

Această parte fusese elaborată în cadrul unei lucrări mai mari, prin care încercăm descîlcirea problemei, intitulată Biserica Greco-catolică între istorie şi impostură şi aflată în curs de redactare.

Între timp, aproape toate predicţiile formulate anterior s-au adeverit. După noiembrie 1996, lucrurile s-au precipitat. Anticipările expuse la punctul „3. Predicţii privind acţiunile catolicilor orientali“, al capitolului următor (vezi infra), au început să se adeverească prin aşa-zisa „lege Boilă“ privind restituirea după algoritmul „una din două“ – care este absolut neîntemeiat, dar care constituie un mic pas pentru a-l face pe următorul, spre a se ajunge la restitutio in integrum.

*

Dificultăţilor cu care s-a confruntat spiritualitatea ortodoxă română li s-a adăugat, după Revoluţia din Decembrie 1989, aceea reprezentată de reînfiinţarea – cu o grabă suspectă – şi consolidarea, într-o manieră specifică războiului secret – zis şi atipic – (psihologic, instituţional, informaţional, axiologic, imagologic etc.), a fostei Biserici greco-catolice. Manifestarea predilectă a acesteia este nu grija creştinească pentru enoriaşi, ci obstinaţia cu care încearcă să-şi recapete fostele proprietăţi.

Acest obiectiv materialist, deşi real şi urmărit consecvent de către ex-greco-catolici, este, totuşi, un paravan. În scrisoarea Episcopatului Orotodox Român din Transilvania către Parlamentul României este dezvăluită realitatea: „Această tactică însă e de natură să deconspire adevărata lor ţintă: nu locaşul de cult, ci credincioşii din el; sau, mai precis, locaşul de cult împreună cu credincioşii din el, ştiut fiind că un locaş de cult e altceva decît o şură sau o magazie şi că el nu poate fi gîndit decît laolaltă cu închinătorii“ (Curierul Naţional, nr. 1990, 22 septembrie 1997, pag. 2).

Pentru a proba, deşi nu mai era nevoie, atît aşa-zisul spirit „tolerant“ şi „creştin“ al catolicilor orientali pe care aceştia şi-l atribuie mereu cu aerul că l-au monopolizat, cît şi fariseismul şi contradicţiile pe care le manifestă în fapt, este semnificativă descrierea realităţii într-un articol cu sugestivul titlu „Prea cucernicul senator Boilă sare la bătaie“: «Senatorul Boilă a declarat că argumentele din scrisoarea sus-amintită sunt „revoltătoare şi de rea credinţă“. (…) În legătură cu ideea emisă de Episcopatul Ortodox că „proiectul Boilă-Turianu“ este doar începutul demersului greco-catolicilor pentru o restituire integrală a bunurilor, senatorul Boilă a spus că acest argument este doar „un bau-bau“ folosit de ortodocşi. „Biserica greco-catolică doreşte într-adevăr rezolvarea integrală, dar suntem conştienţi că în condiţiile actuale aşa ceva nu se poate realiza“, a adăugat preotul Boilă.

Una peste alta, arhiepiscopul greco-catolic George Gutin (sic) a declarat ferm că nu se va renunţa la presiuni asupra Legislativului pentru soluţionarea pe calea legii a „litigiului“ care ţine de aproape 8 ani» (Adevărul, nr. 2283, 23 septembrie 1997, pag. 8). Adevărul este că, întrucît numele corect este Guţiu şi nu Gutin, grafia greşită a ziaristului atestă că liderii ex-greco-catolici se zbat într-un deplin anonimat, în ciuda pretenţiilor lor de a fi consideraţi un cult naţional, de vreme ce respectivul condeier nu numai că nu îi cunoaşte numele corect, dar nici nu a avut curiozitatea să verifice dacă-l ştie bine!

Conflictul patrimonial dintre Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Română Unită cu Roma (ex-greco-catolică) este favorizat de legislaţia contradictorie promulgată şi accentuat – prin specularea acesteia – de către liderii cultului greco-catolic, la incitarea Vaticanului. Este semnificativ faptul că, încă din primele zile ale Revoluţiei, emisarii papei Ioan-Paul al II-lea, beneficiind de concursul unor autohtoni, şi-au manifestat prezenţa eficace şi au obţinut introducerea în Decretul-Lege nr. 9 din 31 decembrie 1989 a articolului 20, prin care se abroga Decretul nr. 358/1948, care constatase încetarea existenţei de drept a fostului cult greco-catolic. Acest tertip juridic, făcut în acele zile de coşmar tocmai pentru a trece rapid şi neobservat, a creat premisele prin care s-a reintrodus schisma silnică săvîrşită la anul 1700 de către Habsburgi pentru a-şi aservi Transilvania.

Crearea hibridului greco-catolic prin nişte falsuri comise de iezuiţi şi legiferarea acestui „cult“ prin cele două Diplome leopoldine constituiseră începutul „sfîşierii unităţii româneşti în forma bisericească – singura cu putinţă… “ (cf. Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Româneşti, 1928, Bucureşti, vol. I, pag. 426). Tot astfel, reinstituirea ocultă în 1990 a cultului „greco“-catolic a constituit primul succes în încercarea de „iugoslavizare“ a României.

Este necesar să semnalăm că, deşi scenariul pregătit României în decembrie 1989 a eşuat sub aspectul războiului civil – dar nu şi al celui economic sau al celor menţionate mai sus –, „iugoslavizarea“ ţării noastre este păstrată în rezervă pentru proxima ocazie.

Sub diverse forme, se încearcă acreditarea ideii că Transilvania va constitui pretextul pentru ca Ungaria să declanşeze un război contra României într-un viitor apropiat (cf. Trevor N. Dupuy, FUTURE WARS. The world’s most dangerous flashpoints. Warner Books, New York, 1993, pag. 231-251; vezi şi col.(r) Florian Gârz, Iugoslavia în făcări, Bucureşti, Editura ODEON, 1993, pag. 84). În Iugoslavia, diferitele motivaţii ale războiului civil au fost estompate de cea religioasă – războiul fiind purtat, între, pe de o parte, ortodocşii din Iugoslavia şi, pe de altă parte, musulmanii şi catolicii autohtoni, aceştia din urmă ajutaţi moral şi material de Vatican şi de către mujahedinii recrutaţi de ţările islamice. Tot astfel, eventualul război care ar putea fi început de Ungaria contra României poate avea ca pretext aspecte cultice, drapate în sloganuri privind „drepturile omului“, „drepturile minorităţilor“, pe care le-ar încălca România – după cum pretind cu obstinaţie liderii minorităţii maghiare, în frunte cu pastorul-agent Tökes Lászlo. Din aceleaşi motive materiale, pretins cultice, acestora li se asociază liderii (greco-)catolici – atît aceştia, cît şi liderii cultici catolici maghiari acţionînd sub coordonarea Vaticanului, care, fiind cea mai bogată organizaţie din lume, le furnizează logistica necesară războiului atipic, precum a procedat în cazul sindicatului Solidaritatea din Polonia.

În timpul şi după pertractările pentru încheierea Tratatului de bază româno-ungar, un punct forte al disensiunilor create de unguri a fost problema retrocedării patrimoniului cultic al minorităţii maghiare. Deşi aspectul a fost eliminat din Tratat, nu ştim ce promisiuni a făcut fostul guvern român pentru realizarea compromisului care stă la baza Tratatului – acesta fiind uşor de răstălmăcit, după cum deja a dovedit-o ulterior ministrul de Externe ungar. Oricum, însă, dincolo de tensiunile iscate de caracterul precipitat al ratificării Tratatului respectiv, este semnificativ că, în problema revendicării patrimoniului cultic, liderii „greco“-catolicilor şi cei ai tuturor cultelor maghiare – indiferent că sunt catolici sau (neo)protestanţi – acţionează în mod concertat în detrimentul Statului Român.

După vizita la Budapesta din martie 1997 a premierului român, au obţinut o nouă victorie, căci acesta le-a promis maghiarilor retrocedarea fostelor averi bisericeşti prin modificarea legii cultelor (vezi Azi, din 14 martie 1997, pag. 3). Această restituire ar fi o gravă greşeală, căci, prin diverse subterfugii, ungurii ar pretinde şi patrimoniul aşa-numitului Status romano-catolic ardelean, care, de drept şi de fapt, aparţine Statului Român. Revendicarea acestui patrimoniu va constitui o piesă importantă în escaladarea tensiunilor româno-maghiare, pe care Ungaria le provoacă deliberat spre a se ajunge la un conflict şi, apoi, la o „pacificare“ ca în Bosnia (vezi şi Iulian A. Postatu, „Transilvania – posibil pretext de subminare a Statului Naţional Român“, în România Mare, nr. 369,
8 august 1997, pag. 7, cu continuare în nr. 370-380 şi urm.).

Pe lîngă faptul că este foarte costisitor sub aspect militar, ecologic şi economic, războiul clasic, „fierbinte“, mai contravine şi propagandei – ipocrite – privind „drepturile omului“, afişate ostentativ în Occident. Ca atare, „iugoslavizarea“ este avută în vedere doar ca o formă extremă. Astfel că acum sunt desfăşurate formele de agresiune ale războiului „de catifea“, în cadrul căruia cele mai adecvate Transilvaniei sunt războiul informaţional, economic, psihologic şi religios spre a se ajunge la o dezmembrare a României după modelul Cehoslovaciei – asta fiind forma cea mai eficientă.

Dar, după cum este evident, în România sunt conjugate toate formele războiului atipic, în Transilvania predominînd, actualmente, cele religioase, unde cultul ex-greco-catolic este prim-solist, cu concursul unor partide aflate la Putere şi al unor organizaţii externe.

1. Caracterul ilegal al existenţei actualei „B.R.U.R.“

După cum, după Concordat, pe măsura accentuării obedienţei sale faţă de Vatican, Biserica Română Unită cu Roma (B.R.U.R.) nu a mai recunoscut autoritatea Statului Român, ci numai supremaţia Vaticanului, considerînd Legea cultelor din 1928 ca fiind caducă, în mod similar, actuala „B.R.U.R.“ – ca şi majoritatea congregaţiilor şi sectelor (pseudo)religioase minoritare apărute într-o formă sau alta în România – consideră în mod interesat Decretul nr. 177/1948 ca fiind „caduc“, sperînd ca în acest pretins „vid legislativ“ să obţină o poziţie privilegiată.

Conform Decretului nr. 177/1948 – încălcat implicit prin Decretul-Lege nr. 126/
1990 –, pentru a fi recunoscut oficial, un cult religios este obligat să-şi depună la Secretariatul de Stat pentru Culte statutul de organizare şi funcţionare şi mărturisirea de credinţă, după care acest Secretariat ar trebui să înainteze propunerea de recunoaştere printr-un Decret prezidenţial sau Hotărîre a Guvernului.

Deoarece chiar unii funcţionari ai Secretariatului de Stat pentru Culte au considerat că Decretul nr. 177/1948 este „învechit“, s-a manifestat o totală lipsă de preocupare pentru clarificarea situaţiei juridice a cultelor şi sectelor religioase, inclusiv a actualei „B.R.U.R.“, care nu a depus cele două documente sus-menţionate. Această ignorare sau chiar neînţelegere a problematicii este atestată, printre altele, de faptul că, în documentarul „Viaţa religioasă în România“, editat de Secretariatul de Stat pentru Culte (în 1993, pag. 5 şi 11), se arată că „B.R.U.R. a fost recunoscută oficial“ prin Decretul-Lege nr. 9 din 31 decembrie 1989. Afirmaţia este preluată de către Consiliul pentru Minorităţile Naţionale în documentarul „Cadrul legislativ şi instituţional pentru minorităţile naţionale din România“, ediţia 1994, pag. 54; menţionăm că acesta este elaborat şi de un jurist.

Această aserţiune este falsă şi, fiindcă lucrările au apărut sub egida Guvernului, constituie, totodată, un fapt grav, deoarece răspîndesc informaţii false, înlesnind unor organizaţii internaţionale să facă presiuni asupra României sub pretextul „persecutării“ B.R.U.R. Inacţiunea Secretariatului de Stat pentru Culte şi propaganda cercurilor catolice privind „legalitatea“ aşa-zisului cult greco-catolic au dus la situaţia contradictorie existentă, generatoare de conflicte interconfesionale şi de pretexte pentru a fi acuzate autorităţile statului de nerespectare a libertăţilor religioase.

Pretinsa „legalizare“ prin art. 20 al Decretului nr. 9/1989 a aşa-numitei „Biserici Române Unite cu Roma (greco-catolică)“ din România a determinat, la vremea respectivă, Vaticanul să reacţioneze, emiţînd Decretul papal din 14 martie 1990 prin care, ignorînd Guvernul României, a numit episcopii catolici şi „greco-catolici“. Apoi, la 23 martie 1991, papa Ioan-Paul al II-lea a lansat enciclica Ad limina apostolorum, prin care, printre altele, rangul de mitropolit al B.R.U.R. a fost transformat în cardinal. Or, aşa ceva nu era posibil nici în vremea Concordatului (vezi Grigore Nedei, Imperialismul catolic – o nouă ofensivă antiromânească, Editura CLIO, Bucureşti, 1993, pag. 205-209; Valeriu Anania, PRO MEMORIA, Bucureşti, 1993, pag. 110). Este adevărat că Vaticanul i-a acordat lui Alexandru Todea rangul de cardinal cu titlul ad personam. Dar asta nu înseamnă că imixtiunea este mai mică; totodată, este o dovadă în plus a catolicizării depline a ex-greco-catolicilor.

Referitor la denumire, trebuie să relevăm că în Decretele nr. 9/1989, nr. 213-217/1990 (publicate în M. Of. nr. 63 din 9 mai 1990) şi nr. 126/1990 se foloseşte expresia „Biserica Română Unită cu Roma (greco-catolică)“.

Pseudo-„B.R.U.R.“ s-a autointitulat astfel pentru ca, utilizînd inerţia conştiinţei sociale (inclusiv a unor instituţii) – care foloseşte spontan această denumire –, să menţină confuzia care să-i permită să-şi aroge calitatea de continuatoare şi moştenitoare a autenticei B.R.U.R., desfiinţată irevocabil în 1948. De fapt, ea comite delictul penal de uzurpare de nume.

1.1. Caracterul inutil şi dăunător al noilor reglementări juridice

I. Primul argument important în acest sens constă în aceea că afirmaţia „B.R.U.R. a fost recunoscută oficial prin Decretul nr. 9/1989“ este absolut falsă pentru simplul motiv că, dacă ar fi fost adevărată, atunci nu mai era necesară promulgarea Decretului-Lege nr. 126/1990. Diseminarea acestui fals este explicabilă atît prin psitacismul „intelectual“ al funcţionarilor şi ziariştilor respectivi, cît şi prin intenţiile liderilor (greco-)catolici de a-şi impune interesele absconse la adăpostul unui petardism ideologic religios promovat de către cei angrenaţi în „marea familie catolică“ prin sloganul „catolicism fără frontiere“.

Decretul-Lege nr. 126/1990 stipulează :

„Art. 1. Ca urmare a abrogării Decretului nr. 358/1948 prin Decretul-Lege nr. 9 din 31 decembrie 1989, Biserica Română Unită cu Roma (greco-catolică) este recunoscută oficial. Biserica Română Unită cu Roma (greco-catolică) se organizează şi funcţionează în conformitate cu regimul juridic al cultelor religioase din România. (…)

Art. 3. Situaţia juridică a locaşelor de cult, a caselor parohiale care au aparţinut Bisericii Române Unite cu Roma (Greco-Catolică) şi au fost preluate de Biserica Ortodoxă Română se va stabili de către o comisie mixtă, formată din reprezentanţi clericali ai celor două culte religioase, ţinînd seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri.“ (…)

II. Al doilea argument este că, prin abrogarea Decretului 358/1948 nu înseamnă că, totodată, acest cult este reînfiinţat şi „relegalizat“ ipso facto, căci s-ar încălca neultraactivitatea legii şi, implicit, neretroactivitatea legii – care constituie principii elementare de drept.

Respectiva abrogare şi promulgarea Decretului nr. 126/1990 s-au înscris – într-o formă sau alta – în stratagema Vaticanului, care a mizat pe efectul presiunilor cercurilor religioase şi politice manevrate de Vatican asupra legislativului de atunci (C.F.S.N. şi C.P.U.N.) – lipsit de experienţă politică şi diplomatică –, pe ignoranţa juridică atît a noilor funcţionari de stat, cît şi a opiniei publice şi, mai ales, pe colaborarea cu anumite personalităţi care i-au înlesnit promulgarea rapidă şi discretă a unei legislaţii permisive, căci, cum s-a spus, Parlamentul şi Guvernul României se reduseseră la două persoane: Silviu Brucan şi, respectiv, Petre Roman (cf. Grigore Nedei, op. cit., pag. 131-132). Această anticipare s-a realizat: am relevat că, printre alte organisme, chiar Secretariatul de Stat pentru Culte şi Consiliul pentru Minorităţi Naţionale au căzut în capcană şi au introdus în documentele emise greşeli care, în baza fetişismului literei tipărite, au fost luate – de către cei care le citesc – drept „adevăruri“ investite cu girul autorităţii, fiind băgate chiar în „dicţionare“ (vezi, în acest sens, Radu Ciobanu, Mic dicţionar de cultură religioasă, Editura HELICON, Timişoara, 1994, pag. 94; Tertulian Langa, CREDO – Dicţionar teologic creştin din perspectiva ecumenismului, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1997, pag. 274).

III. Dar nici promulgarea Decretului nr. 126/1990 nu era necesară, deoarece aşa-numitul cult „greco-catolic“ putea – dacă voia – să se înscrie legal în virtutea Decretului-Lege nr. 177/1948, actualmente în vigoare – cum şi fusese invitat s-o facă de către ministrul cultelor de atunci, Nicolae Stoicescu (cf. G. Nedei, op. cit., pag. 154), sau, pur şi simplu, în baza pretinsului „vid legislativ“ pe care îl clamează mereu. Aşa a procedat, de exemplu, P.N.Ţ.C.D., primul partid politic care şi-a depus formele de legalizare încă din 23 decembrie 1989 (!) şi care – semnificativ – este condus preponderent de (greco-)catolici (idem, pag. 9-11).

IV. Decretul nr. 126/1990 are „meritul“ că, pe de o parte, constituie premisa minimală care „clarifică“ oarecum problema legalizării şi, pe de altă parte, că, potenţial, adică în principiu, era menit să reducă presiunea catolică prin introducerea restricţiei din alineatul al doilea: B.R.U.R. „se organizează şi funcţionează în conformitate cu regimul juridic al cultelor religioase din România“. Această reglementare are caracter imperativ. Or, la fel ca în 1948, nici acum „B.R.U.R.“ nu s-a conformat Decretului 177/1948, tocmai pentru a escamota faptul că aşa-numitul cult „greco-catolic“ a devenit în întregime catolic, ne mai avînd nici o legătură cu cel impus la anul 1700 de către Imperiul habsburgic, de confesiune catolică.

Am pus „clarifică“ în ghilimele deoarece, în fapt, nu există – după cunoştinţa noastră – nici un document public în care să fie invocat Decretul-Lege nr. 126/1990 pentru a se argumenta legalitatea existenţei B.R.U.R.; dimpotrivă, este ignorat chiar de către juriştii care au elaborat documentare tipărite sub egida Guvernului României. Ba, mai mult, liderii cultului ex-greco-catolic au refuzat sistematic să se instituie comisiile mixte, conform articolului 3 al acestui Decret-Lege nr. 126/1990.

De asemenea, am relevat caracterul potenţial al „virtuţilor“ sale în temperarea agresivităţii liderilor catolici orientali, deoarece, în realitate, aceştia au considerat promulgarea respectivului decret drept o victorie a ofensivei lor informaţionale şi instituţionale, dusă în mod ocult – ceea ce şi era, în fond.

Într-adevăr, acest Decret-Lege este subminat în substanţa sa de chiar propoziţia introductivă: „Ca urmare a abrogării Decretului nr. 358/1948 prin Decretul-Lege nr. 9 din 31 decembrie 1989, Biserica Română Unită cu Roma (greco-catolică) este recunoscută oficial“. Deci, temeiul promulgării Decretului nr. 126/1990 nu se află în sine însuşi – adică în faptul că circumscrie realitatea pe care o reflectă substanţa sa socio-juridică –, ci într-o motivaţie exterioară, străină şi contrară jurisprudenţei: în abrogarea fără nici o noimă a unui decret mai vechi. Totodată, chiar menţinerea „prezentului istoric“ în expresia „este recunoscută oficial“ introduce o ambiguitate semantică inadmisibilă unui text juridic (fie el făcut în pripă). Ce putem înţelege de aici: 1) că B.R.U.R. „este recunoscută oficial“ acum – căci e vorba de auxiliarul a fi la indicativ prezent: „este“ – prin Decretul-Lege nr. 126/1990, sau, 2) că „a fost“ recunoscută oficial încă din 31 decembrie 1989, prin Decretul-Lege nr. 9 – cum se pretinde în agresiunea informaţională analizată aici?! Evident, trebuie admisă numai prima alternativă, altfel, cum am mai spus, promulgarea Decretului nr. 126/1990 nu mai era necesară.

Oricum, însă, propoziţia disecată acum constituie contradicţia internă care atestă că Decretul-Lege nr. 126/1990 a fost nu numai inutil, ci şi dăunător. Prima consecinţă negativă a fost că cei interesaţi au înţeles – de fapt, s-au străduit să-i facă pe alţii să înţeleagă – că B.R.U.R. ar fi fost recunoscută prin Decretul-Lege nr. 9/1989, prostindu-i, astfel, şi pe alţii.

V. Faptul că B.R.U.R. nu s-a conformat nici acum Decretului nr. 177/1948, actualmente în vigoare, deşi Decretul-Lege nr. 126/1990 indică în mod expres acest lucru, are consecinţe grave. Această încălcare nesancţionată a legii – şi nesancţionabilă, căci Decretul-Lege nr. 126/1990 îi dă „dreptul“ să încalce Decretul nr. 177/1948 – înlesneşte falsificarea statisticii ca să poată pretinde că are mai multe parohii decît sunt în realitate şi, deci, că ar avea nevoi confesionale deosebite etc. Această falsificare este atestată inclusiv de documentarul publicat în Adevărul (nr. 2201/1997, pag. 10): se observă că Secretariatul de Stat pentru Culte (S.S.C.) prezintă un număr de parohii – 494 –, iar conducerea Bisericii Catolice Orientale pretinde că ar avea 778, adică aproape dublu! Curios este că în documentarul din 1993, Secretariatul de Stat pentru Culte precizează că numărul acestora era de 1556. Aceste diferenţe se explică doar prin falsificarea datelor (vezi şi „Războiul surzilor“ în Evenimentul zilei, nr. 1546, 28 iulie 1997, pag. 6).

O dovadă peremptorie care atestă falsul grosier al catolicilor orientali – similar cu cel din 1700 al iezuiţilor şi avînd, deci, aceeaşi „matrice“ – este analiza comparativă a datelor statistice. Astfel, Biserica Catolică are 701 parohii la 1.161.942 de enoriaşi. După datele prezentate de ei, publicate în Adevărul, ex-greco-catolicii, cu doar 223.327 de credincioşi, au 778 de parohii. Raportul, în date absolute, este de 778 : 701 = 1,1 la parohii în favoarea catolicilor orientali şi de 1.161.942 : 223.327 = 5,2 la enoriaşi în favoarea catolicilor. Adică, în date comparabile, primii au de 1,5 x 5,2 = 7,8 ori mai multe parohii decît romano-catolicii. De fapt, calculele trebuie făcute în funcţie de numărul parohiilor publicat de S.S.C. în ianuarie 1993, adică de 1.556, deoarece în funcţie de acestea papa Ioan-Paul al II-lea a numit episcopii, înfiinţînd chiar episcopii noi. Recalculînd proporţiile, rezultă: 1.556 : 701 = 2,2; 2,2 x 5,2 = 11,4. Deci, în scripte, catolicii orientali au aproape de 12 ori mai multe parohii decât catolicii!

Evident, ex-greco-catolicii au prezentat o socoteală făcută à la Pristanda. Şi tot ei se mai lamentează că nu au suficiente biserici.

În consecinţă, mai intervine un fapt penal: numărul mare al parohiilor implică un număr mare de episcopii, de episcopi, un personal deservent numeros etc., în final, bani de la buget. Rezultă că, pînă acum, statul a plătit bani pentru posturi umflate în schemă, ceea ce înseamnă bani încasaţi necuvenit şi care trebuie returnaţi. Opinăm că s-ar cuveni o verificare a acestei situaţii de către Curtea de Conturi.

În articolul „Papa nu este dorit în România“, un analist sîrb reflectă succint, obiectiv şi detaşat – fiindcă o face din afara conflictului – consecinţele acestui decret: „După prăbuşirea dictaturii lui Ceauşescu (1989), regimul democratic al lui Iliescu a legalizat din nou Biserica Greco-Catolică, care şi-a cerut imediat averile şi bisericile înapoi. (…) Patriarhia a acceptat să se înapoieze uniaţilor unele biserici, însă numai acolo unde aceştia sunt în număr mai mare. Patriarhul Teoctist a respins cu fermitate jocul abil al înfiinţării de parohii uniate fără credincioşi (subl.ns. – V.I.Z.). (…)

Sub influenţa factorilor externi (…), unele cercuri româneşti au început să sprijine deschis pretenţiile uniaţilor, în dauna ortodocşilor. Astfel, Senatul (…) a hotărît ca în locurile unde există cel puţin două biserici, una să fie dată în mod obligatoriu uniaţilor, indiferent de numărul acestora“ (Milan Petrovič, „Papa nu este dorit în România“, în Politika (Belgrad), nr. 30.081, 22 iulie 1997, pag. 4). Expresia subliniată de noi exprimă esenţa strategiei prozelitiste aplicată de Vatican în actuala conjunctură de tranziţie, strategie denunţată de Mitropolitul Kiril al Smolenskului, iar, recent, la Graz, de Patriarhul Alexei al II-lea al Rusiei şi de Mitropolitul Daniel al Moldovei [reamintesc, studiul a fost finalizat în octombrie 1997 – n.n., V.I.Z.].

VI. Totuşi, pe de altă parte, Decretul nr. 126/1990, care favorizează „B.R.U.R.“, a devenit un precedent utilizat spre a se exercita presiuni politice, juridice, diplomatice şi morale în vederea aplicării aceluiaşi regim preferenţial şi altor culte sau secte. Astfel, printre altele, nerespectînd art. 3 al Decretului nr. 126/1990, desfăşoară o campanie de intentare în justiţie a proceselor pentru recuperarea patrimoniului, încălcînd, astfel, inclusiv hotărîrile Conferinţei de la Balamand (Liban, 17-24 iunie 1993), ratificate de Vatican – hotărîri care condamnă chiar uniatismul, pentru că a constituit o formă de prozelitism (vezi Vestitorul Ortodoxiei, numerele din iulie şi august 1993, pag. 8). Pentru că aceste hotărîri au fost semnate şi de reprezentanţii catolicilor orientali, aceştia pot fi acuzaţi de sperjur, pentru că îşi calcă propria semnătură.

Totodată, pînă la alegerile din noiembrie 1996, B.R.U.R. a denigrat – pe plan intern şi internaţional, cu ajutorul inclusiv al diverşilor cetăţeni străini catolici – Parlamentul şi Executivul, pretinzînd că ar fi fost încălcată libertatea religioasă (vezi, de exemplu, articolul „Războiul religiilor“ în Tinerama din 11-17 iunie 1996, pag. 12; articolul lui Claude Karnoouh din revista Dilema nr. 184, din 19-25 iulie 1996, pag. 10; materialele lui Ion Zubaşcu din România liberă, îndeosebi nr. 2145, 16 aprilie 1997, pag. 19). Acum, ajungînd la Putere, le-a mai rămas să injurieze în continuare Biserica Ortodoxă Română, cum o face constant arhiepiscopul Ioan Ploscaru, determinând protestul Sinodului Bisericii Ortodoxe Române faţă de imprecaţiile catolice şi necreştineşti ale acestuia (vezi în Cronica Română, din 11 februarie 1997, pag. 5), sau cum fac unele publicaţii obediente, ca Ziua, 22, România liberă, Academia Caţavencu, Tinerama, Dilema etc. – acestea reprezentînd nu doar „presa ţucălară“, după expresia lui Dumitru Motorga, ci vectorii logistici ai agresiunilor axiologice şi informaţionale.

(Continuare în episodul viitor)

Colonel (r.) Vasile I. ZĂRNESCU