Adrian Popovici

Mit, legendă ori istorie orală şi cu toate aceste frământări ale savanţilor, o istorie scrisă, desprinsă parcă din ireal căci, perioada în care a trăit, era asaltată de un misticism religios popular foarte fecund în exprimare, de unde, eroina noastră, Jeanne d”Arc, supranumită mai apoi, Fecioara din Orleans, se trăgea, fiind originară din sătucul Domremy(azi Domrémy-la-Pucelle, în Estul Franţei, n.a.) de pe domeniul ducelui de Berry, din frumoasa şi fertila regiune Champagne şi văzu lumina zilei la 6 ianuarie 1412 în casa unor modeşti fermieri, Jacques şi a sa soţie Isabelle, în vremuri tulburi pentru patrie: lungul Război al Celor 100 de Ani (1337-1453).

În jocurile nevinovate ale copiilor de atunci, crescuţi la ţară, tânăra Jeanne deprinse istoriile orale cu îngeri ori sfinţi şi sfârşi prin a auzi ea însăşi nişte voci de Sus venite, care o îndemnară, în cele din urmă, la numai 16 ani, să pornească în ajutorul lui Carol al VII-lea, suveranul care nu putea să se încoroneze în propria-i ţară ocupată de englezi şi prea neajutorat să se impună în faţa supuşilor, retrăgându-se într-o siguranţă aparentă în străvechiul castel Chinon de pe Loara, acolo unde-l şi găsi Ioana deghizat într-un curtean ascuns de ai săi. Trecând cu brio testul la care fu supusă i se încredinţă, ca trimisă „divină” comanda trupelor care scoaseră Orleans-ul (cheia Franţei) de sub ocupaţia garnizoanei engleze în mai 1429, apoi îl duse pe blândul Carol la Reims, în catedrală, unde se încoronă ca rege.Numele ei era deja de rezonanţă naţională când a fost capturată de aliaţii englezilor, burgunzii, la Compiegne, un an mai târziu. Precum oarecând Iuda, burgunzii au vândut-o englezilor pentru 10.000 coroane de aur şi a fost judecată de un tribunal eccleziastic întrunit la Rouen (Normandia, n.a.) pentru erezie. În mai 1431 era arsă pe rug. Măcinat de regrete tardive, peste 25 de ani Carol o va reabilita, iar Biserica cea Romană şi Catolică o canoniză în 1920. Într-un alt capăt al continentului, într-o ţară supusă vicisitudinilor vremii, un domn destoinic îi asigură 30 de ani de stabilitate, prosperitate şi înflorire economică. Alexandru cel Bun (1400-1432) reuşi să normalizeze relaţia cu Patriarhia de Constantinopole prin recunoaşterea, la 1401, a lui Iosif Muşat ca mitropolit al Moldovei cu reşedinţa la Suceava, apoi, la stăruinţa ierarhului moldav strămută de la Cetatea Albă la Suceava moaştele Sfântului Ioan cel Nou la care ne închinăm zilnic. Nu-şi lăsă nici vecinii politici neajutoraţi şi, la 1410, îşi trimise trupe în ajutorul regatului polon la Grunwald (Câmpia Verde, n.a.) contra temuţilor teutoni. Un oarecare călugăr, Gavriil Uric, realiză sub domnia sa o miniatură slavonă unică la timpul ei: Tetravanghelul de la 1429, iar doi mari cărturari români, Grigore Ureche şi Miron Costin, îl vor numi întru posteritate „cel Bun”.