Andrei Vartic

MAI ALES în ultimii ani, adică în democraţia revoluţiei informaţionale, mai mulţi intelectuali români au pus cu insistenţă întrebarea cu privire la limitele limbii pe care o vorbesc românii. Şi chiar pe cea a imposibilităţii integrării românilor în spaţiul de civilizaţie vest-european din cauza acestor limite. Mai mult – şi tradiţiile, şi istoria, şi religia, şi miturile, şi straturile proto-valahe, şi substratul cultural indo-european, şi cel al vechii Europe sunt „demitizate” cu insistenţă, uneori cu modele de-a dreptul arogante, de felul celor utilizate de moderatorii mai multor emisiuni politico-culturale ale televiziunilor din România: „Ce-i pasă lui nea Nae de la Mărtineşti de ce a fost şi cum a fost odată? El vrea acum o bucată de pâine mai mare şi cu unt mai mult!”. Stranie punere a problemei, de-a dreptul comunistă: „Nu ne pasă ce-i în inimă, ce-i în minte, vrem să fie numai burta plină!”. Aşa procedează şi comuniştii din Basarabia în lupta lor şi cu democraţia, şi cu economia de piaţă, şi cu limba, şi cu istoria românilor spunând: „Democraţii v-au dat limbă şi v-au luat totul de pe limbă!”.

De fapt tocmai distrugerea câmpului unificator al limbii române au transformat Basarabia într-un câmp al plângerii. Sărăcia şi amoralitatea, căderea în manifestările patologice şi animalice sau în cele de iluzie, dar şi violenţa şi crima, ura şi mânia, invidia, goana după plăceri, avere şi putere devin modele de fiinţare într-o comunitate, inclusiv în cea etnică, tocmai prin anihilarea tradiţiilor şi a substraturilor culturale şi mitice. Dintre acestea substratul primordial, cel al moşilor şi strămoşilor, al întemeietorilor neamului (şi al începuturilor celui mai vechi om modern pe pământ) este cel mai important. Fără el se pierde nu numai solul binefăcător prin care rădăcinile au putere dominatoare. Fără arhetipul primordial orice om se usucă, fără modelele lui morale şi spirituale dispare orice individualitate.

Este bine să amintim aici că poveştile populare ale românilor, urmând, desigur, o tradiţie universală, încep cu sintagma „a fost odată ca niciodată”. Această construcţie lingvistică magistrală, de altfel o pildă excepţională de terţ inclus, merită, după opinia noastră, nu numai interesul mai îngust al folcloriştilor, ci, mai ales, pe cel al cercetătorilor de pe domeniul ştiinţelor exacte, orientaţi încă în secolul trecut de Ştefan Lupasco şi Basarab Nicolescu spre limitele în care energia se naşte din paradox. Fără să discutăm aici depărtările acestea, reale, deşi paradoxale, să remarcăm faptul că prin fraza de început a poveştilor româneşti modernitatea este pusă mereu, clipă de clipă, în limitele sacre ale rostului fiinţării, limite în care tradiţiile fundătoare sunt armonizate necontenit cu starea de acum a lumii, cu necesitatea absolută a luptei acum împotriva răului, universal şi el, care ne atacă de la limitele de fiinţare. Inclusiv de la acelea pe care le are fiecare om în sine, chiar în gene, şi pentru care nu există şi nu va exista posibilitate de anihilare. Fiindcă aşa de dihotomic este Cosmosul, şi în partea sa macro, şi în micro-agregatele sale.

De fapt, limitele de fiinţare, acelea pe care, de altfel, tradiţia românească le-a trasat universal, de pildă în ciclul de basme „Tinereţe fără bătrâneţe”, coincide şi cu limitele universale de fiinţare, limite pe care poporul român le-a exprimat şi le exprimă excepţional anume prin limba română şi prin tradiţiile poporului român, care o şi ocrotesc. Alături de acestea, modernitatea acută (sic!) a unei alte sintagme existenţiale româneşti, care dă şi tonul, şi metrica poeziei populare – este vorba de „frunză verde”, pune vorbirea limbii române şi în limitele biologice ale fiinţării acum. Frunza verde este în spaţiul european şi metru al stării ecologice, şi metronom al trecerii timpului, şi măsură a securităţii alimentare, şi prevestire a viitorului. Cu aceste două directorii de fiinţare, axate pe armonizarea limitelor primordiale de fiinţare cu cele ale acumului şi ale devenirii, limba română aşează mereu în devenirea omului şi rostul fiinţării în limitele de fiinţare. Îndrăznim să spunem - chiar în limitele universale de fiinţare.

Vom da, în acest context, doar câteva pilde, rânduite în sentinţe şi limite de fiinţare anume de limba română, cum ar fi cel care l-a entuziasmat pe Alecu Russo (când a pus poezia populară a românilor alături de cele mai înalte mostre de poezie ale lumii): „Aşterne-te drumului/ Ca şi iarba câmpului/ La suflarea vântului”. Dar şi altele, de tip „Păsărică, mută-ţi cuibul,/ Că vine badea cu plugul…” în care tradiţia românească, prin bogăţia de expresie a limbii române, intuieşte echilibrul dintre om şi natură tocmai în contextul revoluţiilor industriale şi informaţionale. Ca să supraveţuiască în actualele limite, generatoare de sângeroase crize demografice, rasiale, religioase, economice, omul este obligat să inventeze plugul, adică tehnologiile, să rupă cu el bucăţi din natură. Dar tot omul, spune versul românesc, trebuie să conştientizeze necesitatea imperioasă a păstrării măcar a unor locuri ne-arate pentru cuiburile pasărilor. Ba chiar şi necesitatea imperioasă a comunicării acestor decizii ale sale şi celorlalte vieţuitoare de pe pământ.

În acest sens finalul din „Fratele răzneţ”, regăsit şi în cealaltă „Doină” a lui Mihai Eminescu (Ce stă vântul să tot bată/ Prin frunza de tei uscată) devine punte universală dintre om şi cer, şi, prin ea, între omul de azi şi cel care va fi sau nu va fi mâine; „Că de când ne-ai părăsit,/ Cărările-au înverzit,/ Sufletu-mi s-a amărât./ Faţa mi s-a veştezit,/ Soarele s-a înnegrit”. Această legătură poetică sublimă între viaţa omului, a frunzei şi a Cosmosului, ce pune şi limite universale fiinţării omeneşti, realizată cu mijloacele limbii române (dacă s-a înnegrit soarele ce sens mai are să mai fii?), i-a şi motivat pe Alecu Russo şi Vasile Alecsandri să susţină, inclusiv în cele mai culte saloane parisiene, că poezia populară a românilor nu este mai lipsită de temei poetic şi filosofic decât cea a unui Ovidiu.

Mai mult, limba română are o capacitate uriaşă de a asimila noutatea lumii chiar şi scoasă din contextul tradiţiei, chiar lipsită de motivările arhetipale sau istorico-literare, ca în textele textualiste ale lui Mircea Cărtărescu, axate doar pe pragmatismul zvârcolit al zilei. Hulită, marginalizată, atacată cu turcisme, nemţisme, franţuzisme, rusisme, englezisme, văduvită de cronicari sau de Eminescu (pentru că, adicătelea limbii române nu i-ar ajunge lexic sau dibăcie ca să apară şi la noi vreun Nietzsche), chiar şi atunci, şi întotdeauna, ca în Mioriţa, Meşterul Manole, Chira, Doncilă, Voichiţa, Vidra, Dolca sau Mihu Copilul limba română se modernizează parcă de la sine, îşi îmbogăţeşte lexicul cu starea de acum a lumii şi se armonizează cu ea, dar împreună cu ea. O mulţime de termeni fundamentali, ajunşi până în uzul zilei de azi din substratul indo-european şi pelasgic (al vechii Europe), cum ar fi frunză, frumos, mândru, codru, plai, dor, doină, horă, temei, noimă etc, etc, o mulţime uriaşă de verbe, propoziţii, adverbe etc, dar mai ales termeni de o vechime urieşească, posibil primordială (apă, lapte, copil, sat - mulţi dintre care au fost trecuţi iresponsabil de alcătuitorii DEX-ului în tagma slavismelor, de pildă vechiul termen hora, sau al etimologiilor necunoscute), încununează nimbul de universalitate a limbii vorbite de poporul român, realitatea universală a exprimării prin structurile ei a limitelor şi posibilităţilor de fiinţare, ba chiar şi păstrarea pe domeniului vitalului a domeniilor de fiinţare viitoare.

Faptul că Blaga sau Barbu, Arghezi sau Rebreanu (ca să dăm numai câteva pilde) nu sunt puşi în manualele de literatură ale statelor civilizate nu e din cauza scrisului lor, ci din vina noastră. De ce ar veni francezul sau americanul să ne întrebe: care e mare, bă, pe la voi? Nu cumva ar trebui ca anume puterea politică a statului român, aşa cum a făcut şi face Rusia (să ne amintim cazul Gogol, în care ţarul a investit sume colosale) să promoveze până la condiţia de masă critică, prin traduceri realizate de mari scriitori străini, opera limbii noastre româneşti? Şi dacă „Craii de curtea veche” sau „Creanga de aur” nu au devenit la timpul lor opere menţionate cu premiul Nobel, iar trebuie să ne întrebăm, ce a făcut şi ce face clasa politică şi cea academică a României ca puterea colosală a limbii române să nu se piardă în iureşul invidiilor şi al urâciunilor de tot felul, al ţipălăilor şi al ignoranţilor? Ce facem noi, cu toţii, cei cărora nu ne este ruşine să ne denumim români, ca limba română să nu fie compromisă, ce dihotomie!, chiar de vorbitorii ei supra-inteleghenţi?