Aşadar Israelul a deschis din nou porţile iadului pentru palestinieni. Patruzeci de civili refugiaţi morţi într-o şcoală a Naţiunilor Unite, încă trei în alta. Nu-i rău pentru munca de-o noapte în Gaza a armatei care crede în “puritatea armelor”. Dar de ce am fi surprinşi?

I-am uitat cumva pe cei 17.500 de morţi – aproape toţi civili, cei mai mulţi dintre ei copii şi femei – din invazia Israelului în 1982, în Liban? Pe cei 1.700 de civili palestinieni din masacrul de la Sabra şi Şatila? Pe cei din masacrul de la Qana din 1996, 106 civili libanezi refugiaţi, mai mult de jumătate dintre ei copii, dintr-o bază a Naţiunilor Unite? De masacrul refugiaţilor din Marwahin cărora li se ordonase să-şi părăsească locuinţele de către israelieni în 2006, apoi au fost măcelăriţi de o formaţie de elicoptere israeliene? De cei 1000 de morţi din bombardamentul şi invadarea Libanului din acelaşi 2006, aproape toţi civili?

Ce e uimitor este că atâţia lideri occidentali, atâţia preşedinţi şi primi miniştri şi, mă tem, atâţia publicişti şi jurnalişti, au înghiţit vechea găluşcă – aceea că israelienii sunt foarte grijulii pentru a evita pierderile de vieţi omeneşti din rândul civililor. “Israelul face orice efort posibil pentru a evita victimele civile”, a mai zis încă un ambasador israelian doar cu câteva ore înainte de masacrul din Gaza. Şi fiecare preşedinte şi prim ministru care a repetat această falsitate ca pe o scuză pentru a evita încetarea focului are sângele măcelului de noaptea trecută pe mâini. Dacă George Bush ar fi avut curajul de a cere o încetare a focului imediată cu 48 de ore în urmă, acei 40 de civili, bătrânii, femeile şi copiii, ar fi fost acum în viaţă.

Ce s-a întâmplat n-a fost doar ruşinos. A fost o ocară. Ar fi prea mult s-o descriem ca pe o crimă de război? Pentru că aşa am fi numit această atrocitate dacă ar fi fost comisă de Hamas. Pentru că, mi-e teamă, chiar asta a fost, o crimă de război. După ce am relatat despre atâtea masacre ale armatelor din Orientul Mijlociu – ale trupelor siriene, ale trupelor iraquiene, ale trupelor iraniene, ale trupelor israeliene – prespun că reacţia mea ar trebui să fie cinismul. Dar Israel pretinde că se luptă în locul nostru împotriva “terorii internaţionale”. Israelienii susţin că se luptă în Gaza pentru noi, pentru idealurile noastre occidentale, pentru securitatea noastră, pentru siguranţa noastră, pentru standardele noastre. Aşa că suntem şi noi complici la sălbăticia instaurată acum în Gaza.

Am înregistrat scuzele pe care armata israeliană le-a servit în trecut pentru aceste atrocităţi. Având în vedere că vor fi scoase de la naftalină în ceasurile următoare, iată câteva dintre ele: că palestinienii şi-au ucis propriii refugiaţi, că palestinienii au degropat cadavre din cimitire şi le-au presărat printre ruine, că în cele din urmă palestinienii poată vina din cauză că au sprijinit facţiunea înarmată, sau că palestinienii înarmaţi utilizează în mod deliberat refugiaţii inocenţi ca acoperire.

Masacrul de la Sabra şi Şatila a fost comis de către aliaţii de extremă dreapta ai Israelului, falangiştii libanezi, în vreme ce trupele israeliene, aşa cum însăşi comisia de anchetă a Israelului a revelat, s-au uitat timp de 48 de ore şi n-au făcut nimic. Atunci când Israelul a fost blamat, guvernul lui Menachem Begin a acuzat întreaga lume de calomnie. După ce artileria israeliană a aruncat bombe într-o bază a Naţiunilor Unite la Qana în 1996, israelienii au pretins că trupele Hizballah erau şi ele adăpostite în bază. A fost o minciună. Cei mai bine de 1.000 de morţi din 2006 – un război pornit atunci când Hizballah a capturat doi soldaţi israelieni la graniţă – au fost catalogaţi pur şi simplu ca o responsabilitate a Hizballah. Israelul a pretins că corpurile copiilor ucişi în cel de-al doilea masacru de la Qana au fost degropate dintr-un cimitir. A fost o altă minciună. Pentru masacrul de la Marwahin nu s-au prezentat niciodată scuze. Oamenilor din acest sat li se ordonase să fugă, s-au supus ordinelor israeliene şi au fost atacaţi de un aparat israelian. Refugiaţii şi-au luat copiii în braţe şi s-au aşezat în jurul camionului în care se aflau, aşa încât piloţii israelieni să vadă că sunt civili nevinovaţi. Atunci elicopterul i-a secerat din apropiere. Doar doi oameni au supravieţuit, prefăcându-se morţi. Israelul nici măcar nu şi-a cerut scuze vreodată.

În urmă cu doisprezece ani, un alt elicopter israelian a atacat o ambulanţă care transporta civili dintr-un sat învecinat – iarăşi, după ce li se ordonase să plece de către Israel – şi a ucis trei copii şi două femei. Israelienii au pretins că un luptător Hizballah era în ambulanţă. Era fals. Am relatat despre aceste atrocităţi, le-am investigat pe toate, am vorbit cu supravieţuitorii. La fel au făcut şi câţiva dintre colegii mei. Am primit, desigur, cea mai josnică dintre calomnii: am fost acuzaţi că suntem antisemiţi.

Aşa că scriu următoarele fără nici cea mai mică urmă de dubiu: vom auzi aceste scorneli scandaloase din nou. Vom avea minciuna blamării Hamasului, şi vom avea probabil minciunea cadavrelor-din-cimitir şi aproape cu certitudine vom avea minciuna Hamas-a-fost-în-şcoala-Naţiunilor-Unite şi cu certitudine vom avea minciuna antisemitismului. Iar liderii noştri se vor screme de le vor ieşi ochii din orbite ca să amintească lumii că la început Hamas a încălcat armistiţiul. N-au făcut-o. Israelul l-a încălcat, prima dată la 4 noiembrie atunci când bombardamentele sale au omorât şase palestinieni în Gaza şi din nou la 17 noiembrie atunci când un alt bombardament a ucis încă patru palestinieni.

Da, Israelul merită securitate. Douăzeci de israelieni morţi în 10 ani împrejurul Gazei sunt o imagine macabră. Dar 600 de palestinieni omorâţi în doar o săptămână, alte câteva mii în anii de după 1948 – când masacrul israelian de la Deir Yassin a ajutat la alungarea palestinienilor din partea de Palestina care a devenit Israel – este o imagine macabră la o scară diferită. Aceasta aminteşte nu de o sângerare normală a Orientului Mijlociu, ci de o atrocitate de nivelul războaielor balcanice din anii ’90. Şi, desigur, atunci când un arab se umple de furie şi se manifestă explodând de mânie oarbă împotriva Occidentului, noi vom spune că asta n-are nimic de-a face cu noi. De ce ne urăsc, o să întrebăm? Dar hai să nu spunem că nu cunoaştem răspunsul.

Material preluat de pe blogul Palestina, lacrima mea.