Fragment din volumul „A Way of Life”, publicat de Societatea pentru Protecţia Copiilor Nenăscuţi, Londra, 2002, în curs de apariţie la Editura Provita Media

Naţiunile Unite

Organizaţia Naţiunilor Unite a fost înfiinţată la 24 octombrie 1945, de către 51 de ţări, inclusiv Regatul Unit al Marii Britanii. În prezent există 189 de ţări membre, adică aproape toate ţările din lume.

În preambulul la Carta Naţiunilor Unite, documentul care stă la baza acestei organizaţii, care a fost semnat la 26 iunie 1945, statele membre s-au angajat să urmărească patru scopuri principale. Acestea erau: „salvarea generaţiilor succesoare de flagelul războiului; reafirmarea credinţei în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea şi valoarea persoanei umane; stabilirea condiţiilor în care justiţia şi respectul faţă de obligaţiile ce decurg din tratate şi alte surse de drept internaţional pot fi păstrate şi promovarea progresului social şi a standardelor mai bune de viaţă în cadrul unor libertăţi mai mari.” [1]

Totuşi, este clar că angajamentele pentru respectarea unor asemenea idei ca „drepturile fundamentale ale omului”, „progresul social” şi „o libertate mai mare”, sunt deschise interpretării conform anumitor agende. Ţările care stabilesc agenda la Naţiunile Unite sunt cele care contribuie cu cei mai mulţi bani, cum ar fi Statele Unite şi ţările Uniunii Europene [2]. Şi aceste ţări s-au folosit de Naţiunile Unite pentru a promova un acces mai larg la avort în toată lumea.

Politica de avort a fost descrisă ca fiind un imperialism cultural sau al avortului. De exemplu, la închiderea Conferinţei Naţiunilor Unite din 1994, PREP COM3, de la Cairo, un grup de 12 lideri religioşi din Statele Unite au trimis scrisori deschise preşedintelui Clinton, cerându-i să anuleze o telegramă a Departamentului de Stat american prin care toate misiunile consulare şi diplomatice americane erau sfătuite să exercite presiuni asupra guvernelor străine pentru a susţine angajamentul disponibilităţii mai mari la avort în planul de acţiune al Conferinţei. Liderii religioşi au numit această telegramă „un abuz fără precedent asupra corpurilor diplomatice în scopuri politice” [3]. Ei au declarat că ţările asupra cărora Departamentul de Stat american a exercitat „presiune în vederea îmbrăţişării de către acestea a politicii de liberalizare a avortului, adesea cu încălcarea legilor lor proprii, sunt foarte indignate şi o consideră un imperialism cultural.” [4]

Faptul că Statele Unite au văzut în Naţiunile Unite un mijloc de a promova avortul şi controlul populaţiei în toată lumea a fost ilustrat de aşa-numitul Memorandum Kissinger asupra populaţiei din 1974. Memorandumul 200 de Studii de Securitate Naţională, scris de către Henry Kissinger, sugera că e necesar, în interes strategic, economic şi militar al Statelor Unite să se limiteze creşterea populaţiei din ţările din lumea a treia. În acest scop, raportul propunea un plan de a reduce media familiei în toată lumea la doi copii, până în anul 2000. Totuşi, Statele Unite evită direct responsabilitatea unui asemenea proiect, dând asigurări că Naţiunile Unite şi instituţiile financiare internaţionale au adoptat politici de control al populaţiei ca o condiţie a ajutoarelor americane. Raportul chiar sugera că ar putea fi necesare „programe obligatorii”. Acest raport a devenit un regulament oficial al politicii externe a Statelor Unite la 26 noiembrie 1975 şi de atunci nu a mai fost înlocuit. [5]

Conferinţele Naţiunilor Unite

Agendele pro-avort ale multor ţări occidentale pot fi văzute cel mai clar la conferinţele la scară largă ale Naţiunilor Unite, cum ar fi Conferinţa pe populaţie de la Cairo, din 1994, Conferinţa de la Beijing privind femeia din 1995, Conferinţa Cairo+5 din 1999 şi Conferinţa Beijing +5, din 2000. La asemenea conferinţe, se adună diverse organizaţii neguvernamentale acreditate, care fac lobby la delegaţi ca aceştia să susţină o anumită linie. Problema avortului este pusă invariabil, într-un fel sau altul, indiferent de problemele principale care se discută.

Delegaţii pro-vita şi cei care fac lobby la conferinţele ONU, adesea duc lupte grele, deoarece multe din ţările mai bogate impun o agendă pro-avort ţărilor mai sărace, iar acestea din urmă se tem să nu piardă pachetele de ajutoare. Vaticanul, Sfântul Scaun, care are statut de observator permanent la ONU, joacă un rol important în negocieri. Voturile sunt date după sesiuni epuizante ce durează câte o noapte întreagă.

Înainte de 1994, negocierile la conferinţele internaţionale ale ONU erau conduse printr-un consens. Aceasta însemna că dacă mai mult de 2 sau 3 ţări se opuneau vreunei clauze, aceasta nu era inclusă în documentul final. Regula a fost schimbată la Conferinţa pe populaţie de la Cairo din 1994, când, în documentul final, a fost inclus limbajul pro-avort, în ciuda obiecţiilor a 30-40 de ţări. Aceasta s-a întâmplat în mare parte datorită influenţei puternice a delegaţiei SUA, condusă de preşedintele Bill Clinton şi deoarece conferinţa a fost prezidată de şeful celei mai mari organizaţii de planificare din lume International Planned Parenthood Federation (IPPF). Noile reguli au fost menţinute, un an mai târziu, la Conferinţa de la Beijing privind femeia, însă, la întâlnirea de revizuire a Conferinţei de la Beijing (Beijing+5) din 2000, s-a produs o reîntoarcere la vechile reguli.

Efectul acestor schimbări a permis agendei pro-avort să facă paşi importanţi deoarece textul documentelor conferinţelor anterioare ale ONU stabilea baza consensului pentru conferinţele ulterioare. Există deci manevre pro-avort care se impun treptat şi-i pot lua, uneori, pe delegaţii pro-vita pe nepregătite.

Una din problemele cu care se confruntă participanţii pro-vita la ONU care fac lobby este slăbiciunea ţărilor cu tradiţie pro-vita. De exemplu, în ciuda faptului că toate ţările Americii de Sud au constituţii pro-vita, mulţi dintre delegaţii din America de Sud au adoptat o poziţie pro-avort, în ultimii ani, la negocieri. [6]

Mai mult decât atât, ţări din cadrul Uniunii Europene, cum ar fi Irlanda, nu au o voce independentă deoarece ţările UE negociază în bloc. La conferinţa ONU pe problemele HIV/SIDA, ţinută la New York, în iunie 2001, UE, inclusiv Irlanda, a recomandat legalizarea avorturilor „sigure şi legale”. Recunoscând că acest lucru era împotriva constituţiei pro-vita irlandeze, dl Tom Hanny, purtător de cuvânt al Departamentului de Afaceri Externe al Irlandei, a explicat: „Noi nu am aprobat directivele. Au existat elemente în cadrul acestor directive cu care Irlanda ar fi avut probleme. Totuşi, totul a fost à la carte, te uiţi prin ele şi-ţi alegi ce vrei…” Dl David Quinn, editorul ziarului Irish Catholic a subliniat că Irlanda nu şi-a exprimat nici o obiecţie la recomandările Uniunii Europene, şi că Irlanda greşeşte, crezând că acestea nu vor avea nici un impact asupra situaţiei ei interne. El susţine că dacă UE va reuşi să introducă limbajul pro-avort în dreptul internaţional, tribunalele Uniunii Europene vor putea să citeze acest limbaj ca o normă internaţională şi să-l facă obligatoriu în toate statele membre ale Uniunii Europene. [7]

Există multe semne de încurajare că forţele pro-vita sunt în prezent în ascendenţă la ONU. Conferinţa Beijing+5 din 2000 a constituit o victorie majoră, în măsura în care Sanctitatea Sa şi aliaţii Vaticanului au reuşit să blocheze limbajul sus-amintit, care ar fi impus dreptul de acces la avort. În prezent, există o mai mare vigilenţă din partea mai multor ţări în ceea ce priveşte agenda pro-avort, care se promovează. Cu toate acestea, nu există loc pentru mari satisfacţii. Modul în care sunt negociate documentele conferinţelor internaţionale ale ONU este incorect în sine. Nu există o evidenţă oficială a procedurilor, iar delegaţii în mod individual pot merge - şi adesea o şi fac - împotriva politicilor guvernului pe care-l reprezintă. Susţinătorii pro-vita care fac lobby la ONU trebuie să fie vigilenţi constant, ziua şi noaptea, în cadrul negocierilor.

Utilizarea manipulatorie a limbajului

Exprimarea folosită în documentele şi rezoluţiilor finale ale conferinţelor internaţionale ONU este foarte importantă. Conferinţe recente au reprezentat adevărate câmpuri de bătaie între grupările pro-vita şi pro-avort. Peter Smith, şeful lobby-ului la ONU pentru Societatea pentru Protecţia Copiilor Nenăscuţi, Londra, susţine: „Este un joc de cuvinte mortal, mai mortal decât gloanţele şi rachetele, deoarece în joc se află viaţa a sute de milioane de nou-născuţi.”

Chiar dacă documentele ce rezultă din conferinţele internaţionale ale ONU constituie ceea ce s-ar putea numi „programe pentru dreptul internaţional” şi sunt, cel puţin în teorie, neaplicabile, ele sunt, totuşi, foarte importante. Ele stabilesc ceea ce s-ar numi „corectitudinea politică” (political correctness), pe care ţările mai sărace trebuie să o implementeze, dacă vor să primească fonduri de la organismele ONU şi de la marile puteri ale lumii.

Pe lângă aceasta, Richard Wilkins, profesor de drept la Universitatea Brigham Young, participant frecvent la conferinţele ONU, a demonstrat că aceste programe de legi internaţionale ar putea deveni cu adevărat legi internaţionale, dacă sunt repetate de nenumărate ori. El comentează: „Asemenea documente de la conferinţele (internaţionale) pot fi luate ca reiterări obligatorii de drept internaţional comun. Documentele conferinţelor pot, de asemenea, modifica semnificativ legile interne, atât printr-o încuviinţare voluntară, cât şi prin direcţionarea legilor interne nou create.” [8]

Nici un alt termen nu demonstrează mai bine importanţa limbajului în documentele conferinţelor ONU decât expresia aparent inofensivă „sănătatea reproducerii”. În ciuda faptului că documentul final al Conferinţei ONU privind populaţia din Mexic a stabilit că „în nici un caz, avortul nu va fi promovat, ca metodă de planificare familială”, definiţia „serviciilor de sănătate a reproducerii”, adoptată de Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) include „accesul la avort” [9], existând încercări concertate a delegaţilor şi susţinătorilor avortului la conferinţele ONU, de a defini îngrijirea sănătăţii reproducerii, şi, deci, accesul la avort, ca un drept fundamental al omului.

Acest fapt a fost demonstrat foarte clar la 12 iunie 2001, când un delegat pro-avort din partea Canadei a recunoscut că termenul „serviciile de sănătate reproductivă şi sexuală” conţinut în proiectul textului Convenţiei Drepturilor Copilului includea accesul la avort. Ca răspuns la o întrebare pusă de un delegat american la ONU, canadianul a răspuns: „… desigur – şi nu-mi place să folosesc acest cuvânt – dar în „servicii” este inclus avortul.” Delegatul SUA a insistat ca expresia să fie luată între paranteze pentru a fi evidenţiată la o negociere ulterioară; şi alţi delegaţi şi-au exprimat opoziţia faţă de acest limbaj. Delegatul Sanctităţii Sale a declarat că a rămas „şocat” de acest lucru şi a insistat ca întregul document să fie reexaminat. [10]

Recunoaşterea de către delegatul Canadei a fost în special surprinzătoare deoarece susţinătorii avortului la ONU au încercat permanent să menţină ambiguitatea termenilor cum ar fi „sănătatea reproducerii”. Dacă un asemenea termen ar fi fost definit explicit, la conferinţă, că implică accesul la avort, multe ţări africane şi musulmane l-ar fi respins imediat.

Un proces, care se judecă în prezent în tribunalele americane demonstrează foarte bine pericolul manipulării cu ajutorul limbajului. Centrul pro-avort pentru Politici şi Dreptul la Reproducere (Center for Reproductive Law and Policy (CRLP)) pretinde că documentele conferinţei ONU au introdus dreptul la avort în dreptul comun internaţional.

CRLP pretinde că aşa-numita Mexico City Policy, reinstituită de către preşedintele George W.Bush - ce blochează ajutorul financiar către orice organizaţie care fie promovează, fie oferă servicii de avort în străinătate - este contrară documentelor ONU. În apelul său, CRLP susţine: „… normele de drept internaţional general recunoscute ar putea, dacă sunt adoptate şi acceptate de o mare majoritate de ţări, să devină parte a dreptului comun internaţional şi astfel, să oblige SUA, chiar dacă nu ratifică sau adoptă acele norme.” Astfel, CRLP se pregăteşte pentru momentul când procesul Roe vs. Wade (Decizia Curţii Supreme americane din 1973 care a declarat dreptul constituţional la avort), poate, va fi într-o zi, anulat. [11]

În iulie 2001, un judecător de district din statul New York a respins cazul CRLP vs Bush, însă CRLP a făcut apel la Curtea de Apel a SUA, a II-a Circumscripţie judiciară. [12]

Organismele Naţiunilor Unite

ONU înseamnă mai mult decât o grupare de 189 de ţări. Aceasta conduce un număr de agenţii specializate, programe şi fonduri, fiecare cu mandate speciale, coordonate prin unul din principalele organisme ale sale. Multe dintre aceste organisme au o agendă deschisă pro-avort, inclusiv Fondul pentru Populaţie al ONU (UNFPA), Fondul pentru copii al ONU (UNICEF), Oficiul înaltului comisariat pentru refugiaţi (UNHCR), Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) şi Banca Mondială. [13]

UNFPA, UNICEF, OMS şi Banca Mondială, precum şi Programul pentru Dezvoltare al Naţiunile Unite au fost printre organizaţiile care, împreună cu IPPF (cel mai mare prestator de servicii de avort din lume) s-au angajat să promoveze accesul la avort, în timpul Conferinţei internaţionale [14] din Kenya, din 1987. Participanţii au convenit ca „serviciile de avort legale de bună calitate ar trebui să fie accesibile tuturor femeilor.”

În 1992, „parteneriatul între agenţiile” UNICEF, Banca Mondială, Programul de Dezvoltare al ONU, OMS, UNFPA şi IPPF, precum şi Consiliul pentru Populaţie au propus o „iniţiativă pentru maternitate sigură”, centrată pe legalizarea avortului în cadrul tuturor programelor de sănătate şi maternale, private şi publice în ţările în curs de dezvoltare.” În cadrul parteneriatului, Banca Mondială trebuia să exercite presiune economică şi să ofere fonduri garantate. [15]

UNICEF, în ciuda preocupării sale presupuse pentru drepturile copiilor, este în favoarea programului controlului populaţiei. Richard Jolly, director executiv adjunct la UNICEF la New York, a declarat: „UNICEF a discutat mult despre faptul că acţiunile de a reduce mortalitatea copilului ajută direct la scăderea fertilităţii, dar niciodată n-a spus că ar fi o condiţie suficientă. Mai degrabă o necesitate specifică de spaţiere a naşterilor şi planificare familială a fost remarcată de la începutul anilor ’80… credem că este vulgar din punct de vedere etic pentru unele ţări să nu urmărească atât supravieţuirea copilului, cât şi planificarea familială, în acelaşi timp, când este disponibilă şi metoda de lucru”. [16]

(va urma)

—
Note:
[1]. Preambul la Convenţia Naţiunilor Unite; vezi www.un.org/aboutun/charter/index.html
[2]. Nivelul contribuţiei financiare a fiecărei ţări la bugetul ONU se determină în funcţie de produsul naţional brut, cu anumite ajustări. Astfel, în 1999, Statelor Unite li s-a solicitat 25% ( 304.4 milioane $) din bugetul ONU. Primii 10 contributori, în 1999 ( inclusiv Marea Britanie, alte 5 ţări din Uniunea Europeană, Japonia, Canada şi Rusia), au plătit 79.56% din bugetul ONU. (site-ul ONU)
[3]. Federaţia Internaţională pentru Dreptul de Viaţă descria politica Administraţiilor ONU şi SUA la Conferinţa ONU din 1994 de la Cairo pe populaţie ca „imperialism pro-avort”.
[4]. The New American, vol. 10, nr. 13, 27 iunie 1994
[5]. The Interim, Canada, ianuarie 1999
[6]. La Conferinţa Beijing +5 din 2000, singura ţară din America Latină care a sprijinit poziţia pro-vita a Vaticanului a fost Nicaragua.
[7]. Institutul Catolic pentru Familie şi Drepturile Omului, Friday Fax, vol. 4, nr. 30, 13 iulie 2001
[8]. Prof. Richard Wilkins, adresare la Conferinţa ONU despre asezăminte umane, Istanbul, 1996
[9]. Progress in Human Reproduction Research, nr. 45, 1998
[10]. WorldNetDaily, Focus on Family and Pro-Life Infonet, 12 iunie 2001
[11]. Institutul Catolic pentru Familie şi Drepturile Omului, Friday Fax, vol. 4, nr. 27, 22 iunie 2001
[12]. Comunicat de presă al Centrului pentru Politici şi Dreptul la Reproducere, 31 iulie 2001
[13]. UNFPA, UNHCR, UNICEF sunt fonduri care există şi funcţionează sub controlul simultan al Adunării Generale a ONU şi Consiliului Social şi Economic al ONU. OMS şi Banca Mondială sunt agenţii autonome specializate coordonate prin mecanismele Consiliului Economic şi Social.
[14]. Conferinţa Internaţională pentru îmbunătăţirea sănătăţii femeilor şi copiilor prin planificare familială.
[15]. Population Research Insitute Review, mai/iunie 1992
[16]. The Lancet, 13 decembrie 1990