ARMAGHEDONUL MAGISTRAŢILOR (1)

Vasile Zărnescu

Pertractările prilejuite de elaborarea Legii unice de salarizare au scos în evidenţă şi vocea actualei preşedinte a Asociaţiei Magistraţilor din Romania (A.M.R.), d-na Mona Pivniceru, la care d-l preşedinte al României, Traian Băsescu se „uită ca la Dumnezeu“ atunci cînd d-na Mona Pivniceru apare „pe sticlă“ . E-adevărat, din tonul răstit al vocii sale, se distingea ironia deplină şi nu admiraţia nemărginită!

Nu ştiu unde a lucrat d-na Mona Pivniceru înainte de a-i succede d-nei Viorica Costiniu la conducerea A.M.R., dar, oricum, este judecătoare de cînd a terminat facultatea şi este din aceeaşi tagmă a magistraţilor. Conform Constituţiei şi legislaţiei din România, magistraţi sunt toţi judecătorii şi procurorii. Aceasta atestă că Justiţia din România are încă „sechele sovietice“ – cum suna titlul unui articol, de acum cîţiva ani, al lui Răzvan Savaliuc –, iar o minimă reformă a Justiţiei trebuia făcută după modelul occidental: anume, procurorii trebuie scoşi din clanul magistraţilor! Cît despre principiile etalate de d-na Mona Pivniceru, acum la televizor, sunt bune şi frumoase, dar inaplicabile atîta vreme cît procurorii nu sunt scoşi din categoria magistraţilor.

Apoi, despre prestigiul şi salariile care trebuie acordate „magistraţilor“ de acum, ei trebuie să le merite şi să le dobîndească în mod cinstit, căci, aşa cum relevă toate sondajele de opinie, Justiţia de acum este doar JU$TIŢI€. Adică este pe primul loc în lista instituţiilor corupte din România şi la mare distanţă de celelalte! De aceea este întemeiat şi reproşul făcut recent de Olanda privind corupţia din Justiţie. Totodată, pledoaria lacrimogenă a d-nei Mona Pivniceru mă determină să republic materialul de mai jos, publicat acum şapte ani, spre a reaminti magistraţilor şi opiniei publice de ce d-na Mona Pivniceru are perfectă dreptate „în principiu“, dar nu are absolut deloc dreptate în fapt.

***

ARMAGEDONUL MAGISTRAŢILOR

Scrisoare deschisă

Domnului Ion Iliescu, preşedintele României,

Domnului prim-ministru Adrian Năstase,

Doamnei ministru al Justiţiei Mihaela Rodica Stănoiu,

Domnului procuror general Tănase Joiţa

Picioruş era de mic o licheluţă

Cazul sinuciderii procurorului Cristian Panait demască, în mod evident, pentru cine mai avea dubii – în virtutea principiului de drept penal Semper, in dubiis, benigniora praeferenda sunt –, corupţia deplină (nu şi definitivă, sperăm) din Parchetul General de pe lîngă Curtea Supremă de Justiţie. Şi dacă aici există corupţie, de ce nu ar exista la Parchetele Generale mai mici, din provincie, unde, se ştie, mafia locală este mai puternică, „face legea“, adică, de fapt, fărădelegea?! În fond, organizarea ierarhică a Parchetului reprezintă argumentul logic în susţinerea corupţiei generalizate din cadrul său, fără a mai aduce, în plus, argumente bazate pe cazuistică. După cum s-a arătat în presă, avocaţii corupţi constituie „suveica“ prin care mita circulă de la mafioţii corupători la procurorii şi judecătorii corupţi. Iar de la aceştia din urmă, se fac colecte săptămînale cu banii murdari, care sunt transportaţi cu maşina spre nivelele ierarhice superioare ale Magistraturii.

Presa a relevat inclusiv faptul că şeful procurorului Cristian Panait este procurorul Ilie Picioruş. Deşi era un ilustru anonim, numele său fusese vehiculat, alături de al ex-procurorului Constantin Son, în timpul pertractării numirii noului procuror general al Parchetul General de pe lîngă Curtea Supremă de Justiţie, pînă la numirea lui Tănase Joiţa. Ca să vedeţi ce frumos ar fi sunat: „Procurorul general al României, Ilie Picioruş“. Vă imaginaţi cum ar fi scris presa: „De pe Aeroportul Internaţional Otopeni, aflat în fruntea unei delegaţii care va face o vizită de lucru în Franţa, şi-a luat zborul procurorul general al României, Ilie Aripioară“. După care s-ar fi revenit: „Erată! — Pardon, scuzaţi, bonsoar, nu e vorba de Aripioară, ci de Picioruş. Din vina lui Louis de Funes şi a dactilografei “.

Cîţiva ziarişti de la Adevărul induc ideea că la baza tragediei lui „Cristian, care era un procuror dur“, s-ar fi aflat disensiunile generate de „faptul că, în dosarul inculpatului Alexandru Lele, procuror bihorean, magistratul Cristian Panait ar fi dispus scoaterea de sub urmărire penală a acestuia, soluţie care i-ar fi fost respinsă, însă, de şeful său, procurorul Ilie Picioruş. De precizat că această informaţie a fost obţinută pe căi neoficiale, din mai multe surse avizate, dar nu a fost confirmată oficial pînă în prezent“. Motiv pentru care Violeta Fotache se arată indignată de faptul că „Parchetul General sporeşte secretomania în cazul morţii tragice a procurorului Panait“ (în Adevărul, nr. 3676, 16 aprilie 2002, pag. 1; Violeta Fotache, Răzvan Popa, Dan Cărbunaru, „Parchetul confirmă sinuciderea, dar motivele riscă să fie îngropate odată cu procurorul Panait“, în Adevărul, nr. 3673, 12 aprilie 2002, pag. 1 şi 14; vezi şi „Sinuciderea procurorului Panait“, în ANCHETA, nr. 39, 17-23 aprilie 2002, p. 4).

Dacă procurorul Cristian Panait era un tip competent, atunci îşi permitea să fie „dur“, adică să aplice Legea. Duritatea magistratului rezidă în onestitate şi competenţă. Aceasta este şi semnificaţia dictonului juridic latin Dura lex, sed lex. Şi, fără îndoială, Cristian Panait era competent, de vreme ce era doctorandul d-nei Mihaela Rodica Stănoiu, ministrul Justiţiei. În mod fatal, el trebuia să intre în contradicţie cu şeful său direct, procurorul-şef Ilie Picioruş, care, mai mult decît un individ competent, fusese, încă de cînd îşi luase diploma sa socialistă de procuror, un arivist şi un lingău: adică fusese un procuror partinic, făcuse justiţie partinică, la comanda activiştilor P.C.R.-ului; ceea ce rămăsese pînă acum, după cum rezultă din activitatea sa profesională.

Referitor la acest Ilie Picioruş, am mai arătat contribuţia pe care a avut-o la muşamalizarea unor sesizări penale, făcute pe linie profesională, de către autorul scrisorii de faţă pe vremea cînd era sociolog la Centrala Industriei Confecţiilor Bucureşti (cf. Vasile I. Zărnescu, „Întîlnirea cu Profesorul“, în volumul colectiv Profesorul Emil Mihuleac la 80 de ani. Editura Tempus, Bucureşti, 2000, pag. 129-140) şi, implicit, la contribuţia procurorului – de conivenţă cu şeful său, procurorul-şef al Procuraturii Sectorului 6, Alexandru Ţuculeanu – la concedierea mea, printr-o monstruoasă înscenare care să fie conformă cu articolul 64, lit. „t“, din Legea nr. 5/1978, republicată în 1982, adică faimosul articol contra disidenţilor. Conform acestui articol de lege, nu puteai să dai în judecată întreprinderea pentru desfacerea contactului de muncă; pentru ca, ulterior, să poţi muri de foame, căci nimeni nu te mai angaja în România, avînd în cartea de muncă respectivul articol! Dar, din cauza redactării cît mai rezumative şi academice, omagiale, a acelui material, nu am mai arătat că Ilie Picioruş fusese o lichea încă din vremea tinereţii sale procuriste.

Consiliat de cîţiva mari jurişti oneşti, competenţi şi disidenţi taciţi, precum regretatul g-ral de div. (r.) Emil Mihuleac, dădusem în judecată întreprinderea, în dosarul nr. 3066/1989, arătînd că totul fusese o înscenare pentru a scăpa de un sociolog care voia să îşi facă meseria, care înţelegea să respecte deontologia, să respecte Decalogul, să respecte morala învăţată în cei şapte ani de-acasă şi completată în anii de studii. Totuşi, din cauza lichelismului politic (partinic), toate instanţele îmi respinseseră acţiunile pe motiv de art. 64, lit „t“.

Instanţa de fond socialistă, compusă din judecătorul Bedros Teodor, preşedinte, asesorii populari (strict decorativi) Rădulescu Ioan şi Răduţă Dumitru, procurorul Samson Liviu, grefiera Cacerea Maria, a expediat problema. Procurorul Samson Liviu „a pus concluzii de respingere a contestaţiei ca inadmisibilă“. Prin sentinţa civilă nr. 2403, din 4 mai 1989, instanţa mi-a respins contestaţia „ca inadmisibilă“ (anexa 1).

Dar şi-a permis să fie „mărinimoasă“: sentinţa era „Cu recurs“. Evident, recursul a fost respins prin decizia civilă nr. 2095, din 10 august 1989, pronunţată în dosarul nr. 3543/1989, de Secţia civilă a Tribunalului Municipiului Bucureşti. Instanţa de recurs a fost compusă din  Dimitrie Onică, preşedinte, judecătorii Paula Pencea şi Constanţa Patrichi, procurorul Emilia Ungureanu, grefierul George Raicu  (cf. anexa 2).

Aşa se judeca „în cea mai bună dintre lumi“, cu procurorii şi judecătorii partinici socialişti, care juraseră P.C.R.-ului să fie cinstiţi, să apere poporul de hidra burgheziei capitaliste etc. E-adevărat, nu juraseră să îl apere şi de hidra burgheziei socialiste. Despre aia, vorba ţiganului, ziceau: „Mucles!“ Căci ei erau cei mai de seamă membri ai burgheziei socialiste, parvenite, rapace şi inculte.

Dar, dacă un biet sociolog îşi permisese să înfrunte regimul totalitar, conştient că, dacă o mai ţine aşa, atunci regimul cu pricina o să se prăbuşească – aşa cum relevasem în lucrarea Sociologia şefului, trimisă, cu numărul de înregistrare 31761 din 31 august 1985, Stelianei Istodorescu, directoarea de atunci a C.I.C.B. –, ce anume îi împiedica pe magistraţii socialişti, enumeraţi mai sus, să facă la fel ca mine, dacă ei ar fi fost loiali legilor, statului şi poporului, pe seama căruia îşi dobîndiseră diplomele, postul, prestigiul şi averea?! Nu îi împiedica nimic să facă dreptate, dacă nu ar fi fost mînaţi de lăcomie şi lichelism. Ce posturi ocupă acum, aceştia, în Magistratură?! Au promovat la fel ca alde Ilie Picioruş şi Alexandru Ţuculeanu?! Oricum, indivizii respectivi trebuie daţi afară din Magistratură. Chiar dacă noi nu le cunoaştem, acum, vinovăţiile cumulate, între timp, de către ei, ei le ştiu. Dar le vom afla şi noi.

După evenimentele din decembrie 1989, am adresat, printre altele, Procuraturii Generale a României plîngerea de mai jos:

„DOMNULE PROCUROR GENERAL,

Subsemnatul Zărnescu I. Vasile, domiciliat în Bucureşti, (…), vă adresez următoarea

P L Î N G E R E

împotriva tergiversării şi muşamalizării de către Procuratura locală a Sectorului 6 a plîngerii mele nr. 2823/VIII-I/19 dec. 1988 – şi, în subsidiar, a soluţiei de neurmărire penală împotriva lui Florea Vişan – şi de către Procuratura Municipiului Bucureşti a plîngerii nr. 1917/8 mai 1989, în care reveneam asupra primei plîngeri, adăugînd ilegalităţile ulterioare comise contra mea, soldate cu concedierea conform art. 64, lit. t, din Legea 5/1978 republicată.

1. Prima a fost repartizată spre rezolvare procurorului Ilie Picioruş. Acesta m-a deconspirat conducerii Centralei Industriei Confecţiilor Bucureşti, unde eram angajat ca sociolog principal, a tergiversat ancheta şi a înmormîntat-o, pasînd-o Circumscripţiei 20 Miliţie.

În replică, s-au înteţit represaliile contra mea, practicate de conducerea C.I.C.B. şi, cu ajutorul lui Vasilică-Dragoş Sburlea şi al lui Florea Vişan – doi infractori rămaşi nepedepsiţi –, i-a instigat pe portarii subordonaţi lor să mă agreseze şi să mă sechestreze ilegal două ore, chemînd un echipaj al Circumscripţiei 20 de miliţie, care m-a amendat cu 500 lei prin procesul-verbal seria R, nr. 0593204/14 februarie 1989. Am contestat acest proces-verbal la comandantul miliţiei, dar, evident, a fost ignorat.

În 15 februarie 1989 am vrut să depun o plîngere sub acest aspect către Procuratura Sectorului 6, dar procurorul de serviciu Mugur Lazăr a refuzat să o primească, astfel că am trimis-o, printr-o scrisoare recomandată, pe numele lui Alexandru Ţuculeanu – procurorul şef de atunci.

Ambele plîngeri au rămas nerezolvate.

Conducerea C.I.C.B., ştiindu-se stăpînă pe situaţie, a trecut la alte înscenări şi ilegalităţi şi mi-a concediat prin dispoziţia nr. 444/17 martie 1989.

Mergînd în audienţă, în aprilie 1989, la procurorul şef Al. Ţuculeanu, acesta, în prezenţa lui Ilie Picioruş, m-a sfătuit „să nu mai fac valuri degeaba“…

2. În consecinţă, m-am adresat Procuraturii Municipiului Bucureşti, cu plîngerea nr. 1917/8 mai 1989. Echipa de anchetatori a fost condusă de procurorul Dan Ioan Mirescu.

Acesta a recunoscut că cele reclamate de mine „s-au confirmat, că au găsit şi alte ilegalităţi mai grave“ – dar a refuzat să-mi comunice în scris acestea, fiind „secrete de serviciu“. Adică „secretele de serviciu“ ale conducerii C.I.C.B. pe care i le comunicasem eu ca escrocherii deveniseră „secrete de serviciu“ ale Procuraturii Municipiului Bucureşti!

În noiembrie 1989 am fost în audienţă la procurorul-adjunct, care era şi secretarul de partid. Eram asistaţi de procurorul de serviciu, căruia i-a dat dispoziţie ca „luni să-mi dea un răspuns scris amănunţit pentru toate aspectele…“. Dar nu mi l-a mai trimis nici azi.

Întrucît acum s-au întrunit condiţiile pentru aplicarea Justiţiei, vă rog să soluţionaţi această plîngere în vederea recuperării daunelor materiale şi morale provocate şi pedepsirii vinovaţilor pentru toate ilegalităţile comise.

Vasile I. Zărnescu“.

(Pînă aici a apărut, sub titlul „Armaghedonul magistraţilor (I)“, în IN JUSTITIE INJUSTITIE, nr. 2, 21 ianuarie-28 ianuarie 2003, pag. 12-13).

Am depus această plîngere sub numărul 43625, în 7 iunie 1990.

D-l ex-procuror Dan Ioan Mirescu ar putea confirma unele dintre aceste aspecte, mai ales că, acum cîţiva ani, începuse să releve, în revista România Mare, cîteva dintre găinăriile comise prin anii 1985-1986 de primăriţa de atunci a Sectorului 6.

Evident, Procuratura Generală nu mi-a răspuns nici de data aceasta, fiindcă solidaritatea de tagmă nu permitea instituirea Justiţiei, chiar aşa, otova – mai ales că era implicat un procuror-şef, cum era Alexandru Ţuculeanu. Dar am schimbat tactica şi am făcut unele plîngeri mai restrînse, delimitate pe anumite cauze. În primul rînd, pe problema concedierii ilegale, la adăpostul art. 64, lit „t“, prin falsificarea unor acte pretins publice, ceea ce constituia faptă penală. Am adresat un memoriu regretatului Teofil Pop, ministrul Justiţiei, căruia nu i-a fost greu să vadă înscenarea. De altfel, nici nu trebuia să fii jurist pentru a observa făcătura. Ca atare, la propunerea Ministerului Justiţiei, Procurorul General al României, Gheorghe Robu, a fost nevoit să dispună recurs extraordinar (cf. Anexa nr. 3).

Prin decizia nr. 1961, din 18 octombrie 1990, a Secţiei civile a Curţii Supreme de Justiţie, s-a decis repunerea mea în drepturi şi rejudecarea cauzei la fond după casare (cf. Anexa nr. 4).

Procesul s-a reluat, deci, „la fond după casare“. Urmarea, minimală, a fost că, prin sentinţa civilă nr. 2182 din 28 mai 1991, pronunţată de Judecătoria Sect. 6 în dosarul nr. 359/1991, definitivă şi investită cu titlu executoriu (cf. anexa nr. 1), I.C.T.B. mi-a plătit despăgubirile aferente pentru timpul cît m-a obligat, în mod criminal, să fiu şomer în Socialism, precum şi alte pretenţii băneşti, spre a se repara abuzurile comise contra mea. E-adevărat că am recurat-o şi pe aceasta, cerînd majorarea despăgubirilor cu indicele inflaţiei; căci I.C.T.B. a tergiversat tot timpul procesul, astfel încît cu cele 21.000 de lei datoraţi şi achitaţi în primăvara lui 1992 nu îmi mai puteam cumpăra nici măcar un singur costum de haine confecţionat la I.C.T.B. Dar T.M.B., în decizia civilă nr. 7 din 7 ianuarie 1992 (în anexa nr. 2), mi-a respins recursul „deoarece (instanţa de fond) nu a fost sesizată cu o astfel de cerere şi, deci, nu putea acorda mai mult decît s-a cerut“, admiţînd şi argumentele aduse de juristul I.C.T.B.-ului, cum că „nu există legislaţie care să prevadă referiri la indicele inflaţiei“. Dar instanţa de fond nu mai trebuia sesizată cu un capăt de cerere vizînd, expressis verbis, indicele inflaţiei, deoarece problema devenise, în 1992, deja notorie şi dureroasă pentru întreaga populaţie. Ba, chiar intrase în practica legislativă, în primul rînd, chiar pentru magistraţi, căci, dintre toate categoriile profesionale, judecătorii şi procurorii au fost primii care au revendicat creşterea substanţială a salariilor, pe motivul devalorizării lor din cauza inflaţiei – căci, în cazul contrar, al nemajorării salariilor, ziceau ei, ar apărea riscul major ca ei să fie mituiţi (sic). Se subînţelege, mituiţi în mai mare măsură decît pînă atunci. Iar, din 1990 pînă acum, au iterat, aproape anual, acest şantaj, fiind singura categorie socio-profesională căreia i s-a acceptat, cu maximă promptitudine, toate revendicările, magistraţilor mărindu-li-se simbria nu cu cîteva procente, ca în cazul celorlalţi petenţi, ci dublîndu-li-se sau chiar triplîndu-se de fiecare dată! Respectivul şantaj a fost repus pe tapet de către ex-ministrul Valeriu Stoica-Bancrută-Frauduloasă, după cum au arătat jurnalele de ştiri de la televiziune, în seara zilei de 20 mai 2002. Pentru judecători şi procurori existau şi există fonduri bugetare, dar pentru ceilalţi nu se mai găsesc. Cu toate acestea, nu au încetat în a-şi rotunji veniturile necuvenite cu o mită din ce în ce mai groasă; exprimată, evident, în valută forte, de preferat în dolari. Dar, vorba dulăului Samson către căţelul Samurache: „Noi vrem egalitate, dar nu pentru căţei!“

În 16 martie 1989, se aranjase o „adunare generală“, în cantina I.C.T.B., dar, realmente, nu era nici măcar de sindicat, ci strict propagandistică, „pentru a se prelucra cazul trădătorului Mircea Răceanu“, care tocmai fusese condamnat pentru spionaj în favoarea S.U.A. Anterior, fuseseră arestaţi Petre Mihai Băcanu şi Mihai Creangă, de la România liberă, acuzaţi că editaseră o revistă clandestină, Luneta, în care făceau propagandă antisocialistă. Contextul internaţional era anti-Ceauşescu şi, la comanda lui Mihai Gorbaciov, fuseseră daţi jos toţi liderii conservatori din ţările socialiste; singurul care mai rămăsese la conducere era Nicolae Ceauşescu. Atmosfera era, în ţară, foarte inflamantă.

Recent, Mircea Răceanu a fost decorat de preşedintele Ion Iliescu pentru mari merite aduse naţiunii. Acum urmează, fireşte, să fiu şi eu decorat, măcar pentru că, într-un fel, i-am netezit d-lui Ion Iliescu calea accederii la Putere, subminînd, puţin, Socialismul prin actele mele de indisciplină sociologică.

Deoarece pregătesc pentru tipar un Jurnal din anii ciumei roşii, voi reproduce acolo, in extenso, toate documentele vehiculate în procesele pe care le-am declanşat în pofida faptului că acţiunea mea era „inadmisibilă“, precum şi celelalte documente premergătoare, care au dus la escaladarea conflictului dintre sociolog şi conducerea C.I.C.B., spre a rămîne consemnat mai bine, pentru generaţiile viitoare, ceea ce a însemnat, în toată oroarea sa, „Epoca de aur“ a sistemului totalitar şi cine au fost, nominal, tartorii care au susţinut-o ideologic, politic, faptic şi, mai ales, juridic. Căci, după plîngerile făcute către Procuratură, înmînate lui Ilie Picioruş, respectivul conflict s-a extins şi la Securitate, întrucît, pentru pierderile de valută provocate de neprotejarea unei invenţii din cauza incompetenţei condamnabile a unora dintre conducătorii C.I.C.B.-ului, i-am denunţat pe aceştia generalului-maior Gianu Bucurescu, şeful Securităţii Municipiului Bucureşti. Dar, dacă, procurorul Ilie Picioruş venise să mă „toarne“ la D. Sburlea în aceeaşi zi în care îi înmînasem lui plîngerea penală contra acestuia, cei de la Securitatea Municipiului m-au dat de gol abia după vreo lună. După aceea, fireşte, lupta s-a dus la modul „care pe care“. Cu rezultatul comentat aici.

Dacă, totuşi, magistraţii ar fi fost, în imensa lor majoritate, oneşti şi independenţi, cum îi obliga chiar Constituţia socialistă, nu s-ar fi ajuns la sistemul totalitar pe care am fost nevoiţi să îi trăim. Am fi ajuns, poate, la un socialism cu faţă umană sau, poate, la o social-democraţie după modelul suedez; modelul din acele vremuri, pentru că, între timp, şi acela a început să scîrţîie. Deşi, oricum, este o social-democraţie mai bună decît aceasta, construită, acum, de Partidul Social Democrat.

Dar, dacă procurorii socialişti escroci şi lichele ca Alexandru Ţuculeanu şi Ilie Picioruş – care trebuiau să controleze modul cum judecătorii şi ceilalţi membri ai Nomenclaturii respectă legile – îmi spuneau mie să nu „mai fac valuri degeaba“, în loc să fi procedat ca judecătorul din filmul „Z“, al lui Costa Gavras, atunci, desigur, oricît ar fi fost de mulţi disidenţii ca mine, nu ar fi putut lovi regimul totalitar în moalele capului, deoarece regimul avea susţinerea juridică a magistraţilor politruci. Dreptatea „democrată“ şi capitalistă controlată şi împărţită, acum, de procurorii şefi Alexandru Ţuculeanu şi Ilie Picioruş este aidoma cu dreptatea socialistă, pe care o gestionau aceleaşi lichele de procurori socialişti Alexandru Ţuculeanu şi Ilie Picioruş.

Faptul că atît aceşti procurori, cît şi judecătorii care au compus instanţele care m-au „judecat“ erau nişte lichele politice o atestă acest fragment al deciziei nr. 1961, din 18 octombrie 1990, a Secţiei civile a Curţii Supreme – e-adevărat, fragment postdecembrist –, care trebuia să rămînă în picioare indiferent de regimul politic: „În virtutea plenitudinii de jurisdicţie generală ca organ de justiţie, a instanţelor judecătoreşti, nu se poate refuza acestora, sub motiv că hotărîrile menţionate aveau caracter definitiv, dreptul de a verifica dacă au fost luate, într-adevăr, de adunările generale respective, competente potrivit textului citat şi cu respectarea celorlalte condiţii impuse de lege.“ Adică, oricît de absurdă ar fi fost legea 5/1978 republicată în 1982, trebuiau respectate măcar reglementările ei. Esenţa art. 64, lit. „t“ era atît de antiumană, încît te condamna la moarte civică şi, apoi, la moarte fizică pentru că îţi interzicea dreptul de a mai munci şi, implicit, de a mai subzista.

O asemenea reglementare juridică era unică pe plan mondial, căci nu avea echivalent în nici o legislaţie din lume, indiferent că ţara era din lagărul socialist, cel capitalist sau din lumea a treia. La adăpostul acestei culmi a absurdităţii juridice socialiste totalitare şi a antiumanului ridicat la rang de lege, magistraţii care trebuiau să împartă dreptatea îşi păstrau salariile grase şi privilegiile social-politice condamnîndu-mă pe mine, de parcă dacă mi-ar fi dat dreptate – cum şi aveam, în fond –, s-ar fi prăbuşit Socialismul. De fapt, toată nomenclatura juridică şi de partid se îmbrăca elegant şi cam pe gratis (adică la nişte preţuri derizorii, ca pentru „tovarăşi“) la C.I.C.B. Fiindcă exploatarea era atît de mare la C.I.C.B. încît nu se observa furtul de muncă prin vînzarea costumelor către nomenclatură la preţuri de nimic. Acestor judecători şi procurori, pe lîngă lăcomia şi lichelismul de care au dat dovadă, le-a lipsit şi rectitudinea morală şi ruşinea. Pe de altă parte – dar referitor la acelaşi lichelism politic –, trebuie precizat că, în cadrul Întreprinderii de Confecţii şi Tricotaje Bucureşti (I.C.T.B.), pe care se structura C.I.C.B., exista unitatea de confecţii din str. Viitorului, care era o unitate de protocol „zero“: adică se ocupa cu confecţionarea îmbrăcăminţii „Tovarăşului şi Tovarăşei“. Şi cum credeţi dvs., stimaţi cititori şi telespectatori, ca alde Alexandru Ţuculeanu, Ilie Picioruş, Bedros Teodor, Samson Liviu, Dimitrie Onică, Paula Pencea, Constanţa Patrichi, Emilia Ungureanu ş.a., să dea în conducerea acestei întreprinderi, plină de membri ai C.C. ai P.C.R., şi care conducere, în plus, îi şi croia costumele „Tovarăşului şi Tovarăşei“?! Nu dădeau fireşte. Atunci, pe cale de consecinţă juridică şi politică, trebuiau să dea în mine, fiindcă eram unicul sociolog din întreprindere şi prea le vedeam ilegalităţile comise, chiar „dacă nu eram jurist de profesie“ – căci aşa mi-a reproşat directorul tehnic al C.I.C.B., el care era doar inginer-confecţioner: „Dumneata nu eşti jurist şi nu ai competenţa să te referi la aceste lucruri“.

Dar, minune!, iată că roata Istoriei s-a învîrtit mai repede şi în alt sens decît au crezut respectivii magistraţi partinici şi escroci, iar acum ne-a venit şi nouă rîndul să dăm în ei. Nu pentru că nu am fi creştini şi am fi răzbunători. Nu, dimpotrivă, tocmai pentru că suntem creştini şi „suntem însetaţi după dreptate“. „Dreptate, ochii plînşi cer să te vadă!“, scria, pe frontispiciul lui, la începutul anilor ’90, ziarul România liberă. Acum nu mai scrie, fiindcă a văzut dreptatea făcută de alde Picioruş et comp. şi consideră, probabil, că este de ajuns.

Adevărul este că Socialismul s-a prăbuşit tocmai fiindcă nu mi s-a dat mie dreptate – evident, şi altora ca mine –, tocmai din cauza acestor magistraţi-lichele, care constituiau baza terorismului politico-juridic al Socialismului. La „Revoluţie“, cei care trebuiau să fie împuşcaţi cu prioritate erau procurorii şi judecătorii „partinici“, nu securiştii şi miliţienii. Dar, vorba lui, Cristian Tudor Popescu, de la Adevărul: să ne temem să nu cumva să apară, şi la noi, mai mult sau mai puţin spontan, „Escadroanele morţii“.

În acest sens, este necesar să relev că la toate instanţele m-am apărat singur, fiindcă nici un avocat nu a vrut să mă apere. Am apelat chiar la un as al baroului, care, pe atunci, locuia în Piaţa Amzei, dar a refuzat să mă apere, spunîndu-mi că nu am nici o şansă să cîştig dacă e vorba de articolul 64, lit. „t“ şi şi-ar face un păcat să îmi ia banii degeaba – „mai ales că, în situaţia în care sînteţi, nici nu mai aveţi bani“, mi-a zugrăvit el, în culori sumbre, finalul implacabil care mă aştepta. Precizez că la acest avocat „fusesem trimis de tovarăşul B. F., colonel în Departamentul Securităţii Statului“; care colonel spera că avocatul mă va ajuta, „fiindcă e de-al nostru şi ne-a mai sprijinit în diverse situaţii“ – mă asigurase, încurajator, d-l colonel. Dar degeaba, căci „marele avocat“ nu a vrut să îşi pună pielea în saramură pentru un biet sociolog, deşi şi eu respirasem aerul din clădirea de la Drept, căci, la etajul întîi, era facultatea de filozofie, cu secţia sociologie, unde îmi făcusem studiile. E-adevărat, studii nu prea bune, căci deveniseră, brusc, inoportune şi periculoase, subversive de-a dreptul, deoarece prea îţi permiteau să vezi racilele Socialismului victorios. Şi, într-adevăr, în cele patru luni de şomaj, făcusem cărare la tovarăşul Marinoiu, de la Comitetul Municipal de partid, la care mergeam în fiecare miercuri să îl rog să îmi găsească ceva de lucru. „— Pentru cei cu articolul 64, litera t, cum aveţi în cartea de muncă, nu se găsesc posturi decît în construcţii sau în mină şi, după cum arată mîinile dvs., nu puteţi face faţă acolo!“, îmi răspunsese el, politicos şi conciliant. „— Dar totul nu este decît o înscenare a bandiţilor de la C.I.C.B., şi chiar sunt în proces cu ei!“

(Pînă aici a apărut, sub titlul „Armaghedonul magistraţilor (II)“, în IN JUSTITIE INJUSTITIE, nr. 3, 29 ianuarie-4 februarie 2003, pag. 12-13).

„Am făcut şi plîngeri penale contra lor, supravegheate de tovarăşul Constantin Smeu. Puteţi să îl întrebaţi“, replicasem eu. Constantin Smeu era secretarul cu problemele organizatorice şi, deci, era mai mare în funcţie decît el. Tovarăşul Marinoiu ridica „neputincios“ din umeri şi îmi cerea să vin „săptămîna viitoare“, deşi ştia şi el care era adevărul, căci „scandalul Zărnescu“ devenise notoriu în mediul nomenclaturii Capitalei, al magistraţilor şi chiar al activiştilor de la „Ştefan Gheorghiu“, zis şi Fane Ideologu’.

Dar, de pe acum putem releva că, după „Revoluţia din Decembrie 1989“, procurorul Ilie Picioruş a căzut, ca pisica, tot în picioruţe, iar, între anii 1992-1996, a fost şef al departamentului de cadre al guvernului Văcăroiu. După care a revenit la meseria sa de bază, de procuror, iar de prin anii 1998-1999 l-am văzut intrînd în sediul Pachetului General de pe lîngă Curtea Supremă de Justiţie, unde lucra. Ca acum să aflăm că este ditamai procuror-şef în cadrul acestui Parchet General. Iar din cauza lui s-a sinucis procurorul Cristian Panait, care nu a rezistat marilor presiuni politice la care l-a supus micul Picioruş. Să ne amintim că, din cauza conştiinţei lor, s-au sinucis generalul Vasile Milea, ministrul Apărării Naţionale, generalul-magistrat Gică Popa, pentru că l-a condamnat pe Nicolae Ceauşescu printr-un proces ilegal, iar acum, tot din cauza conştiinţei lui şi a insuficientei rezistenţe psihice la ilegalităţile din Parchetul General şi la presiunile comise contra lui, s-a sinucis procurorul Cristian Panait.

Dar procurorul Ilie Picioruş nu s-a sinucis, pentru că el, de mic procuror, şi-a mărit anduranţa la vitregiile vieţii, adică s-a exersat nu să aibă o conştiinţă imaculată – care devenea, ipso facto, o „conştiinţă nefericită“, cum spune Hegel –, ci, dimpotrivă, să maculeze Justiţia, adică „să se descurce“, să fie şi el fericit, dar pe seama nefericirii celorlalţi. Ca, de altfel, şi fostul şi actualul lui şef, procurorul Alexandru Ţuculeanu, care, cu nasul lui de Pinocchio, adulmeca soluţiile de muşamalizare, precum avea să o facă, ulterior, şi în cazul Armagedon II, cînd a dispus arestarea de pe stradă, fără mandat de arestare, a lui M. Ciuvică – motiv pentru care a fost destituit, deşi ar fi trebuit să fie condamnat penal, pentru că a comis o ilegalitate gravă contra drepturilor omului. Dacă, între timp, nu suntem arestaţi noi de către ceilalţi procurori partinici – căci, aşa cum relevase avocatul Ion Gheorghişan, la emisiunea „Dan Diaconescu direct“, trebuie să ne aşteptăm ca abuzurile lor să ajungă pînă în această fază.

Dar nu e timpul pierdut, ca, printr-o ofensivă a presei, a opinei publice, să ajungă şi procurorii Alexandru Ţuculeanu şi Ilie Picioruş acolo unde merită cei ce comit fapte penale. De vreme ce unii dintre foştii securişti sunt urmăriţi, acum, a priori, doar pentru presupuse fapte de poliţie partinică (nu de „poliţie politică“, cum se exprimă „idioţii utili“), de ce să nu fie urmăriţi şi procurorii şi judecătorii, care, în Socialism, au comis în mod sigur acte de justiţie partinică, după cum am relevat mai sus?!

În Socialismul totalitar românesc, de sorginte sovietică, sistemul autoritar-represiv era structurat, ierarhic crescător, astfel: la bază era Miliţia, urma Securitatea, apoi Judecătoria şi, deasupra acestora, trona Procuratura, care îi controla pe toţi cu privire la modul cum erau aplicate legile socialiste. Deasupra sa, Procuratura avea doar P.C.R.-ul, care era puterea conducătoare, absolută; şi, fiind sub umbrela protectoare a Partidului, dovedea cel mai mare zel în apărarea establishment-ului. Adică, în esenţă, procurorii erau cei care îi controlau pe toţi: pe judecători, pe securişti, pe miliţieni etc.! Dar P.C.R.-ul a căzut, iar succesoarele lui, P.D.S.R.-ul, P.D.-ul – ca descendente din F.D.S.N. (ex-F.S.N.) – şi, din decembrie 2000, P.S.D.-ul nu mai au puterea P.C.R.-ului, fiindcă se împotmolesc din cauza beţelor-în-roate puse de celelalte partide „democrate“. Aşadar, Procuratura a rămas singura „putere absolută“ – cum se lamenta preşedinta Asociaţiei Magistraţilor din România, judecătoarea Viorica Costiniu – peste controlarea aplicării legilor, cu gîndirea sa „suverană“ – mai „suverană“ decît a corpului judecătoresc.

Dar, cum vedem, la vremuri noi, tot „ei“. Adică, acei procurori care practicaseră terorismul psihologic şi ideologic, în loc să se ocupe cu controlarea modului cum judecătorii, ofiţerii Securităţii şi ai Miliţiei respectau legile. Pentru că, aşa cum am mai arătat în diverse materiale de presă, după nomenclatura Partidului Comunist Român, ei erau cei mai puternici în ierarhie. Iar acum, după dispariţia P.C.R.-ului, ei, cei din eşalonul doi, au rămas cei mai tari. Ca dovadă că, şi acum, procurorii fac tot ce vor, fără să îi mai controleze nimeni. Pe vremea cînd era şeful Procuraturii Sectorului 6, procurorul Alexandru Ţuculeanu venea la C.I.C.B., zisă şi APACA, să peroreze despre legile drepte ale Socialismului şi „demonstra“ cum trebuie băgaţi la puşcărie agricultorii care băgau varza sub brazdă, în loc să o culeagă şi să o aducă la oraş, să o mănînce muncitorii orăşeni la îmbelşugata lor masă socialistă. Dar, în infailibilitatea lui de magistrat, „omul cu nasul mare“, după cum era poreclit de muncitoare, „uita“ să mai precizeze că preţul de vînzare la oraş al verzei le era impus agricultorilor să fie aşa de mic încît nu acoperea nici pe de parte cheltuielile de culegere, curăţire, transport, depozitare, regie etc.; dimpotrivă, pentru ţărani era mult mai „ieftin“ să îngroape în pămînt varza decît să o vîndă: adică cheltuielile făcute pînă la faza cu băgatul sub brazdă erau mai mici decît acelea care aveau să mai fie făcute, ulterior, pînă la vînzarea deficitară şi, deci, pierdeau mult mai puţin. Dar, deşi procurorul-şef Alexandru Ţuculeanu ştia aceste lucruri elementare de economie politică, ştia şi că are în spate sprijinul ideologic al Partidului şi venea să terorizeze populaţia, ameninţînd cu puşcăria. Ca emanat al Revoluţiei, acest terorist socialist, ajuns prim-adjunct al procurorului general de pe lîngă Curtea Supremă de Justiţie, a ajuns să dispună arestarea oamenilor nevinovaţi pe stradă!

În fond, ca primă măsură de asanare a Justiţiei, aceştia doi, Alexandru Ţuculeanu şi Ilie Picioruş, trebuie daţi, urgent, afară din Justiţie, ridicîndu-li-se definitiv dreptul de a mai profesa în domeniul juridic, nici ca avocaţi, nici ca notari etc. Să se facă şoferi de taxi, deşi vor măslui, şi acolo, aparatele de taxare. Alde Alexandru Ţuculeanu şi Ilie Picioruş nu sunt buni decît în minele de uraniu, să vadă şi ei cum se munceşte din greu pentru o leafă de mizerie, nu cum au fost şi cum sunt trataţi ei, primind o traistă de bani şi chiar spor de praf pentru dosarele muşamalizate la Parchet! Dar, fostul micuţ procuror, Ilie Picioruş, care făcea găinării cu nomenclaturiştii de la C.I.C.B. – deputaţi ai Marii Adunări Naţionale, membri importanţi ai C.C. al P.C.R –, este, acum, marele şef al Secţiei de Urmărire Penală şi Criminalistică a Parchetului General de pe lîngă Curtea Supremă de Justiţie. Adică „s-a pus lupul paznic la oi“! De aceea, vom avea mult de aşteptat pînă va fi deferit Justiţiei şi anchetat, el însuşi, de către actualii săi subordonaţi, chiar dacă procurorul Alexandru Lele a depus plîngere penală contra procurorului general Tănase Joiţa (cf. Roland Călin Pena, Adina Anghelescu, „Procurorul politic“, în Ziua, nr. 2392, 26.04.2002, p. 1 şi 3), în speranţa că, astfel, va ajunge şi la anchetarea penală a celor doi procurori şefi, Alexandru Ţuculeanu şi Ilie Picioruş, pentru ca aceştia să fie  pedepsiţi cum se cuvine.

Dacă nu se va începe imediat ancheta penală pentru ca aceşti doi procurori să fie daţi afară din Magistratură, mă voi adresa Comisiei Europene pentru Drepturile Omului şi staff-ului N.A.T.O. pentru a releva, odată în plus, cum se face, asezonată cu corupţie, (in)Justiţia în România. În fond, cei mai vinovaţi de nerealizarea statului de drept, de răspîndirea corupţiei instituţionalizate – şi, deci, a crimei organizate – în ţara noastră, sunt acei procurori şi judecători moşteniţi din vechiul regim socialist care, iată, nu înţeleg nici în ultima clipă să-şi înlăture sechelele socialiste. Ţinînd cont de ierarhia socialistă, în fruntea căreia au fost, aceşti procurori şi judecători sunt cei care, în primul rînd, nu pot face parte din instituţiile româneşti care vor colabora cu cele ale organizaţiilor europene şi internaţionale.

Desigur, s-ar putea face obiecţia că, totuşi, cazul meu este singular şi, glosînd pe unele aspecte, am exagerat vinovăţia procurorilor Alexandru Ţuculeanu şi Ilie Picioruş. Obiecţia este falsă, deoarece comportamentul şi moralitatea acestora nu s-au schimbat cu nimic faţă de acelea din vremea socialismului totalitar. O atestă, pe deplin, atitudinea plină de lichelism a lui Alexandru Ţuculeanu în cazul „Armagedon II“, din care cauză a şi fost demis, prompt. Dar, această promptitudine nu exprimă măsura sancţiunii care trebuia să îi fie administrată. Promptitudinea demiterii relevă, dimpotrivă, nu intenţia de sancţionare – măcar administrativă, căci penală nici nu aveau de gînd –, ci de recuperare a lui în vederea redistribuirii sale în alte posturi; căci, fireşte, a fost pitit undeva, tot pe un post de şef. Periculozitatea actualului sistem juridic şi, în genere, politic, rezidă tocmai în modul cum sunt recuperate fostele lichele ale socialismului şi actualele lichele ale tranziţiei: în faptul că, indiferent de gravitatea faptelor comise de magistraţi, miniştri, lideri politici, înalţi funcţionari de stat ş.a., ei cad tot în picioare, adică ei sunt mai presus de lege! De asemenea, legătura dintre sinuciderea lui Cristian Panait şi comportamentul şi directivele de şef ale lui Ilie Picioruş, relevată de presă, nu poate fi ignorată, iar vinovăţia lui în acest caz este evidentă. De altfel, sub titlul „Chiar înainte de moartea procurorului Panait / Procurorul Ilie Picioruş a ridicat documente, fără proces-verbal, din casa lui Cristian Panait“, aceeaşi Violeta Fotache adaugă noi dovezi despre vinovăţia lui Ilie Picioruş, arătînd: „Potrivit unor surse judiciare, din moment ce moartea procurorului nu fusese una naturală, era obligatoriu să se respecte toate procedurile legale ale unei percheziţii: mandat, martori, proces-verbal cu obiectele şi documentele ridicate“ (în Adevărul, nr. 3696, 13 mai 2002, pag. 1 şi 14). Şi cînd un penalist ca Ilie Picioruş comite o faptă penală nu este la fel ca atunci cînd furi o găină pentru că nu ai ce mînca.

(Pînă aici a apărut partea a 3-a, în IN JUSTITIE INJUSTITIE, nr. 4, 5-11 febr. 2003, pag. 12-13).

În acest univers al vinovăţiei lui Ilie Picioruş, bomboana pe coliva acestuia – căci el trebuie, totuşi, lichidat moralmente – a pus-o încercarea acestuia de a-l declara pe Cristian Panait nebun post-mortem, prin acea aberantă măsură de a-i face analiza psihică a faptelor sale, după ce a fost, deja, îngropat. Dar de ce nu se face analiza fişelor sale de apreciere anuală, apreciere făcută, evident, de şeful său, Ilie Picioruş?! Informaţiile de presă intervenite, între timp, relevă, însă, un fapt banal al corupţiei din Parchet, inclusiv din Parchetul General de pe lîngă Curtea Supremă de Justiţie: s-a zis că Cristian Panait fusese, acum, pentru a fi manipulat, şantajat pentru că ar fi fost mituit cu doi ani în urmă (cf. România Mare, nr. 622, 14 iunie 2002, pag. 21). Oricum, aşa cum a declarat, ulterior, mătuşa lui în România liberă, îi fuseseră urmărite telefoanele, corespondenţa, viaţa particulară şi socială – evident, spre a fi găsit vinovat de ceva sau, îndeosebi, spre a i se înscena un „flagrant bine organizat“, cum spusese ex-preşedintele Emil Constantinescu, în legătură cu Ţigareta II.  În această perspectivă, e mai mult ca sigur că insinuarea acuzaţiei de mituire face parte din scenariu, spre a fi compromis. Faptul că nu i s-a mai dat curs presupusei acuze că ar fi fost mituit atestă faptul că era confecţionată în laboratoarele Parchetului. Dincolo de faptul că De mortuis nihil nisi bene, sinuciderea sa din cauza şantajului – admiţînd, prin reducere la absurd, că, realmente, fusese mituit în mod deliberat, ca să fie avut la mînă şi şantajat  – nu îi diminuează valoarea gestului său disperat de sinucigaş. Căci, aşa cum am mai spus, Ilie Picioruş încă nu s-a sinucis. Deoarece şantajul făcut de un procuror-şef este un şantaj politic şi, deci, este mult mai grav decît a accepta mita. Căci, dacă ar fi manifestat probitate profesională, cum îl obligă legea, Ilie Picioruş ar fi trebuit să îl condamne atunci, cînd l-ar prins cu „mita-n sac“, şi nu să îl declare nebun post factum, pentru că nu i-a mai ieşit lui pasienţa. Oricum, aşa cum relevă Cotidianul, manevra de a-l declara nebun pe C. Panait atestă că „I.L.M. pregăteşte terenul pentru un diagnostic agreat de Parchet / Panait, labil psihic la fel ca alte miliarde de oameni / Doctori şi magistraţi se tem că medicina legală redevine un instrument politic“ [cf. nr. 142(3306), 20 iunie 2002, pag. 1 şi 3; s. n. – V.I.Z.]. De altfel, întreaga presă a semnalat periculozitatea acestei manevre nu doar penibile, ci esenţialmente periculoase pentru democraţie, amintind de regimurile totalitare. Apoi, mai apare aspectul tehnic-formal: dacă fusese nebun, toate verdictele date de el trebuie anulate, iar cazurile reluate! Or, despre aceste aspecte, silentium lugubrum. Ar fi bine să fie liniştea din groapa care trebuie pregătită pentru Ilie Picioruş.

Dar cum să respecte procurorul şef Iliuţă Picioruţă legea, cînd el s-a considerat, de mic procuror, că este mai presus de lege şi s-a şi comportat ca atare?! Chiar preşedinta Asociaţiei Magistraţilor din România s-a arătat revoltată, într-un interviu dat ziarului Ziua, de faptul că procurorii tineri, fără experienţă, se comportă de parcă ar avea „puterea absolută“. Atunci, cum să nu se manifeste astfel Ilie Picioruş, care este deşcă bătrînă în comiterea de ilegalităţi, exersată la şcoala Socialismului totalitar şi invincibil?! Iar acum este, în ordinea ierarhică descrescătoare, cam al treilea parchetar din respectivul Parchet General de pe lîngă Curtea Supremă de Justiţie.

Cît despre vinovăţia lor în muşamalizarea aspectelor semnalate de mine, am demonstrat-o. Apoi, deşi nu cunosc alte cazuri de licenţiaţi cărora să li se fi desfăcut contractul de muncă cu art. 64, lit. „t“, similare cu a mea, chiar dacă ar fi singular cazul meu, el este întrutotul semnificativ, deoarece este emblematic. Dacă eu, ca membru al P.C.R. (e-adevărat, primit după ce făcusem demersuri insistente timp de un deceniu, căci nu voiau să mă primească, fiindcă aveau bănuieli că aveam să le dau de furcă, întrucît eram „prea comunist“!), ca locotenent-major în rezervă al Armatei Române, ca sociolog, cu diploma luată în doctrine politice, avîndu-l conducător la lucrarea de licenţă pe regretatul politolog Ovidiu Trăsnea, dacă eu, astfel fiind, am avut parte de un asemenea tratament din partea unor deputaţi ai M.A.N. şi membri ai C.C. al P.C.R. – deci oameni de bază ai regimului socialist, care aveau menirea politică să apere principiile socialiste –, precum şi din partea judecătorilor şi procurorilor enumeraţi mai sus, atunci imaginaţi-vă ce pătimeau ceilalţi, mai puţin instruiţi, mai puţin pregătiţi pentru a înfrunta birocraţia socialistă, ca să nu mai vorbesc de oamenii simpli, care erau cu totul depăşiţi de situaţie şi pe care o luau ca pe o calamitate. Munca în industria socialistă ar fi fost suportabilă oricît de grea ar fi fost ea din punct de vedere fizic, dar ea era, de fapt, un infern tocmai din cauza relaţiilor dezastruoase dintre şefi şi subordonaţi. Iar aceste relaţii interumane profund inumane erau adîncite, în dimensiunea lor negativă, de sistemul juridic, conceput şi întreţinut de jurişti de genul celor enumeraţi aici.

Amintiţi-vă că modificarea Legii 5/1978, republicată în 1982 prin adăugarea reglementărilor pendinte de introducerea art. 64, lit. „t“ – adică, zis mai simplu, a fost modificată special cu scopul introducerii art. 64, lit. „t“ – fusese prezentată de Sanda Ghimpu, în cartea sa „Dreptul muncii“, „drept cea mai mare dezvoltare democratică a dreptului socialist“ (sic). În comparaţie cu acest lichelism profesoral plin de neruşinare – care a deformat generaţii întregi de jurişti, motiv pentru care regretata  Yolanda Eminescu scrisese, în februarie 1990, în Liberalul lui Dan Amedeo Lăzărescu, articolul „Facultatea de Drept este o facultate bolnavă“ –, lichelismul unui Alexandru Ţuculeanu sau al unui Ilie Picioruş era, vorba aceea, unul de „mic copil“. Încorsetarea poporului, în vederea asupririi sale, prin normele juridice socialiste, devenite şi mai odioase din cauza birocraţiei, era marea calamitate a sistemului. Reacţia populaţiei la Revoluţia din decembrie 1989 a fost una de defulare şi exprima tocmai bucuria înlăturării înstrăinării muncii, generate de gravele deficienţe ale sistemului socialist totalitar, precum exploatarea sîngeroasă a omului de către om, hărţuirea sexuală, hoţia acoperită de lege, promovarea clientelară, traficul de influenţă, de valută şi de alte lucruri, într-un cuvînt corupţia  – deficienţe întreţinute, în primul rînd, de juriştii de tipul Ţuculeanu/Picioruş. Iar acum tot ei sunt în fruntea bucatelor şi „cultivă“ aceleaşi racile – căci în astea erau specialişti.

Aşa cum Alexandru Ţuculeanu şi Ilie Picioruş au tergiversat şi muşamalizat plîngerile penale adresate de mine, în 1989, Procuraturii Sectorului 6, aşa au făcut parchetarii Epocii Tranziţiei – aceiaşi din „Epoca de Aur“. Astfel, „în ultimii 7 ani, Parchetul a lăsat nerezolvate 154 de dosare transmise de Curtea de Conturi. (…) În majoritatea cazurilor, Parchetul a reţinut dosarele, care erau, ulterior, transmise Curţii cu N.U.P. (neînceperea urmăririi penale), în momentul în care intervenea prescripţia. (…) Adică dosarele erau «păstrate» la Parchet un număr de ani, astfel ca faptele să beneficieze de dreptul de prescriere prevăzut de lege şi să nu se mai poată declanşa răspunderea civilă“ (cf. Cristina Trefaş, în Adevărul, nr. 3697, 14 mai 2002, pag. 14). Dacă mergeţi, acum, la oricare Parchet şi faceţi plîngere contra tergiversării anchetei, vi se va răspunde, în scris, că „lucrarea este în termen“, indiferent de cîte ori reveniţi cu plîngerea; eventual, vi se mai dă, verbal, o replică răstită cum că au multe dosare, mai importante ca problema respectivă. Asta ca petent individual, ca „persoană fizică“, privată. Bun. Dar cum rămîne cu dosarele Curţii de Conturi?! Credeţi că respectivii procurori şi-ar fi permis ei să tergiverseze asemenea dosare dacă nu ar fi fost „cointeresaţi“ cu ceva mult mai puternic decît simbria – mare, foarte mare – pe care o primesc?! Căci nu-şi riscau ei leafa barosană şi postul „pentru un pumn de dolari“ sau „pentru cîţiva dolari în plus“. NU, trebuia să fi fost în joc multe plicuri groase pentru a tergiversa ancheta pînă la prescriere. După care, prinde orbul, scoate-i ochii! De altfel, în articolul citat,  Adevărul relevă că este vorba de un prejudiciu total de peste 1.500 de miliarde de lei. Prejudiciu nerecuperat din cauza „lipsei de rol activ al Parchetului“ – ca să ne exprimăm în preţioşii termeni juridici. Dar „parchetarii“ respectivi şi-au primit întreaga leafă barosană pentru această inactivitate; apoi, au primit salarii de merit şi, mai ales, au primit multe alte sporuri, printre care şi sporul de praf. Păi, nu era normal să lase să se adune praful pe dosare, pînă s-o alege praful de ele, ducîndu-se, pe apa sîmbetei, valorile pe care le conţineau, de vreme ce erau sancţionaţi premial cu atît mai mult, cu cît se aduna praful pe dosare?! Iată unde sunt „găurile negre“, iată de ce nu se găsesc bani pentru majorarea salariilor celorlalţi bugetari, cu excepţia judecătorilor şi procurorilor.

Tot aceşti şefi îi sufocă pe magistraţii oneşti, îi terorizează cu retrogradarea în funcţie, cu mutarea în provincie şi chiar cu demiterea, de îi fac să plece în avocatură, încît s-a ajuns la o inflaţie de avocaţi mai mare decît cea raportată de Institutul Naţional de Statistică.

Cazul meu, de sociolog care militam pentru aplicarea corectă a principiilor socialiste – declamate propagandistic în Codul eticii şi echităţii socialiste şi, de aici, în şedinţe şi în materiale de presă, dar încălcate sistematic în modul cel mai perfid de burghezia socialistă –, chiar dacă ar fi singular, este emblematic pentru represiunea partinico-juridică practicată de regimul socialist totalitar. Şi, deci, analiza făcută asupra semnificaţiei acestui caz nu poate fi expediată ca fiind neconcludentă. Pe mine m-au concediat cu art. 64, lit. t, din Legea 5/1978 republicată în 1982, deoarece nu m-au putut da afară în alt mod, întrucît fusesem prea abil şi rezistasem tuturor celorlalte forme de agresiune psihică şi administrativă cu care regimul totalitar (recte conducerile întreprinderilor socialiste) îi terorizau pe muncitori, ţărani, funcţionari – lucrători, în genere –, pentru a-i „disciplina“: citeşte „a-i manipula cît mai facil pentru a nu mai cîrti împotriva regimului“. Dar, în planul practicii cotidiene de represiune, corespondentul, în plan juridic, al art. 64, lit. „t“, din Legea 5/1978, aplicat pentru concedierea muncitorilor de rînd, era art. 130, lit. „i“, din Codul muncii, referitor la desfacerea contractului de muncă pentru „absenţe nemotivate“.

Pe de altă parte, s-ar mai putea obiecta că, în cazul meu, am exagerat situaţia ca să îmi colorez situaţia de victimă prin faptul că, deşi am relevat că, în urma concedierii cu art. 64, lit. „t“, nu te mai angaja nimeni cu acest articol în cartea de muncă, totuşi, după „doar“ patru luni de şomaj (cînd mîncam, prin rotaţie, pe la rude şi pe la prieteni, fiindcă, efectiv, nu mai aveam nici un ban!), totuşi, m-am reîncadrat în muncă. E-adevărat, am reuşit această performanţă, dar numai pentru că m-am încadrat la Institutul de Proiectări pentru Industria Uşoară (I.P.I.U.), deoarece directorul acestuia, d-l dr. ing. George Cojocaru, mă cunoştea de aproape două decenii: ştia că sunt un sociolog competent, un politolog onest şi un comunist veritabil (căci îmi cunoştea studiile realizate) şi mi-a făcut, pe „barba“ lui, acest  mare serviciu. Trebuie să relev că d-l director G. Cojocaru fusese deputat în Marea Adunare Naţională şi fusese ultimul deputat care avusese curajul să îl înfrunte pe Nicolae Ceauşescu într-o şedinţă a M.A.N., iar, în respectiva şedinţă, fusese şi singurul oponent, căci ceilalţi nu avuseseră curajul să deschidă gura. Adică fusese printre primii disidenţi autentici. Consecinţa a fost că nu i s-a mai reînnoit mandatul de deputat şi nici nu a mai avansat în funcţie: a rămas, pînă la pensionare, doar director al I.P.I.U., deşi ar fi meritat postul de ministru al M.I.U. în mult mai mare măsură decît oricare dintre aceia – mai bine zis acelea – care s-au perindat la conducerea acestuia.

Chiar faptul că am fost angajat de un asemenea om subliniază valoarea emblematică a cazului meu şi, implicit, dimensiunea represiunilor practicate de demagogii regimului totalitar, cărora li se subordonau abjecţii procurori Alexandru Ţuculeanu şi Ilie Picioruş, de la Procuratura Sectorului 6, şi nedemnii judecători şi procurori ca Bedros Teodor, Samson Liviu, Dimitrie Onică, Paula Pencea, Constanţa Patrichi, Emilia Ungureanu ş.a., din instanţele care m-au „judecat“ în stil partinic; fiindcă, pot să pariez, erau toţi membri ai P.C.R.

Cît despre o cazuistică prin care să susţin cu alte argumente afirmaţiile făcute contra unor asemenea magistraţi, aş mai putea aduce alte exemple; dar presa este, deja, plină cu asemenea cazuri, ca să mai lungesc acest studiu. Apoi, anchetarea şi arestarea unor judecători şi procurori sunt alte argumente elocvente. Faptul că sunt „puţine“ astfel de arestări şi anchetări se explică prin solidaritatea de clan mafiot în muşamalizarea situaţiei şi nu prin raritatea cazurilor. De altfel, după cum s-a mai spus, e de ajuns un singur caz de corupţie în Magistratură, pentru ca ea să fie compromisă. Dar cînd sunt atît de multe cazuri cunoscute şi încă mult mai multe neştiute de marele public şi muşamalizate de conducerea instituţiei, ce ar mai fi de făcut?! Să importăm şi judecători şi procurori, cum facem în cazul poliţiştilor aduşi din Germania?!

Mai aveţi mulţi astfel de Picioruşi, domnule preşedinte Ion Iliescu?! Domnule prim-ministru sociolog, avocat, prof. univ., dr. în drept Adrian Năstase, mai aveţi mulţi colegi de facultate şi de profesie ca ei?!  Doamnă ministru Rodica Stănoiu, „nucleul dur al corupţiei“, despre care vorbeaţi, se bazează tocmai pe asemenea magistraţi corupţi şi de aceea rezistă tuturor regimurilor ajunse, prin rotaţie „democratică“, la Putere! Domnule procuror general Tănase Joiţa, cu asemenea indivizi nu veţi avea niciodată spor în lupta corupţiei, dacă, cumva, intenţionaţi să aveţi succes!

Dar, domnilor guvernanţi, se pare că ori nu vreţi să eradicaţi corupţia, ori nu puteţi, ori nu aveţi o strategie politică adecvată. Oricum, se pare că „Ultima soluţie este încă o revoluţie“.

Sociolog Vasile I. Zărnescu

NOTĂ. Solicit, pe adresa redacţiilor publicaţiilor care vor avea curajul să tipărească această scrisoare deschisă, semnale şi materiale (în xerocopie) din partea acelor justiţiabili care, într-un fel sau altul, au fost prejudiciaţi, în acţiunile lor, de către procurorii Alexandru Ţuculeanu şi Ilie Picioruş, în primul rînd, dar şi de către ceilalţi magistraţi, enumeraţi mai sus.

***

Acest material a fost, ulterior, rezumat de redacţia revistei IN JUSTITIE INJUSTITIE şi postat pe http://injustitie.nervure.com/numer/2002/10/picio.htm.

De asemenea, fusese publicat, în vara anului 2002, în revistele Justiţiarul (Sibiu), nr. 41-42, iunie 2002, pag. 12-13, şi în România Mare, nr. 616-618/2002.

Iată ce avea să releve, ulterior, Alcibiade, la rubrica „Săptămîna pe scurt“, în România Mare, nr. 636, 20 septembrie 2002, pag. 2:

«„Tovarăşul Picioruş o să-şi rupă şi el, foarte curînd, o mînuţă. Cum, nu ştiţi cine e tovarăşul Picioruş? Procurorul-torţionar, fraţilor, care, înainte de 1990, îi bătea pe cei anchetaţi pînă îi podidea sîngele. Într-un serial publicat de revista noastră, sociologul Vasile Zărnescu a mărturisit cum l-a lăsat Picioruş fără pîine. Acum, a năpîrlit şi Picioruş, e democrat cît cuprinde. Atît de democrat, încît numele lui se regăseşte şi în scandalul procurorilor Lele-Panait, dintre care ultimul s-a sinucis. Mai nou, Picioruş se ocupă cu „poliţia politică“. Aflat, zilele trecute, în vîjîială prin judeţul Olt, el i-a spus unei oficialităţi locale că, dacă Justiţia nu va reuşi să-l condamne pe senatorul Vadim, atunci s-a primit ordin ca PRM să fie scos în afara Legii, după modelul spaniol (?!). La mintea infantilă a lui Bombonel, nimic nu ne miră, „premierul unisex“ e capabil de orice mîrşăvie, fiindcă un nenorocit ca el, care „linge dosarele“ (sau dosurile!) bărbaţilor, n-are nimic sfînt, dar s-a gîndit el ce va fi după? The day after, cum sună titlul unui film.

Iată o NOTĂ pe care ne-a furnizat-o un Serviciu Secret: „Ilie Picioruş a fost, pînă în decembrie 1989, un simplu lucrător la Serviciul de cadre al Procuraturii Generale, adus de Victor Popescu, unchiul lui Gioni Popescu. Lucrînd la cadre, într-o asemenea instituţie, este de la sine înţeles că a fost securist. Este ţigan. Toată viaţa lui a fost complexat de statura liliputană pe care o are (sub 1,60 m). După ’90 a devenit şef de cadre al Guvernului, impus de secretarul general al acestuia, Viorel Hrebenciuc. Ştie totul despre pregătirea luptătorilor palestinieni în România, operaţiune ilegală, în care a fost implicat; acesta, de altfel, este unul dintre motivele pentru care, ca şef al Secţiei de Urmărire Penală şi Criminalistică a Parchetului General, i-a ordonat procurorului Ovidius Păun să îi respingă preşedintelui PRM toţi martorii şi toate probele. E de prisos să mai precizăm că şi Păun a fost securist. În noua şi importanta lui funcţie, Picioruş a  fost instalat de Viorel Hrebenciuc, cu două sarcini precise: 1) Muşamalizarea tuturor dosarelor de corupţie ale căpeteniilor PDSR şi scoaterea acestora de sub urmărire penală, inclusiv a lui Hrebenciuc; 2) Hărtuirea adversarilor politici, mai ales a liderului PRM. Numitul Picioruş are o avere evaluată la cca 10 milioane de dolari (bani şi bunuri)“».

***

Chiar dacă am publicat  această „Scrisoare deschisă“ în trei publicaţii, rezultatul a fost nul: nici o oficialitate nu a catadicsit să răspundă, iar cei doi bandiţi, procurorii Alexandru Ţuculeanu şi Ilie Picioruş, au continuat să avanseze în carieră. Evident, în cariera politico-profesională, nu în cariera de piatră sau de minereu de uraniu, unde le era locul!