APARIŢIA ŞI DISPARIŢIA CULTULUI GRECO-CATOLIC (1)

Vasile Zarnescu

Acest studiu reprezintă partea introductivă a volumului BISERICA GRECO-CATOLICĂ ÎNTRE ISTORIE ŞI IMPOSTURĂ, a cărui redactare am început-o în 1995, dar pe care, din varii motive, nu am putut-o publica. De altfel, şi acest studiu a rămas inedit pînă acum. Totuşi, studiul – redactat într-o formă specială, aceasta de faţă fiind modificată pentru ochiul public – fusese susţinut în faţa celor îndreptăţiţi să îl transmită, conform legii, instituţiilor abilitate ale statului, în vederea elaborării măsurilor de contracarare a consecinţelor extrem de nocive provocate de activitatea antinaţională şi antiromânească a liderilor ex-greco-catolici.

Deşi obligaţi să îl promoveze ierarhic, se pare că nu au făcut-o, avînd în vedere faptul că măsurile aşteptate nu au apărut. În schimb, predicţiile mele aveau să se adeverească, din păcate, cu efectele dezastruoase cunoscute deja: aplicarea criminalei politici restitutio in integrum a anulat imensele avantaje aduse României de Nicolae Titulescu în faimosul proces al „optanţilor unguri“, ajungîndu-se cu restituirile abuzive – cel mai adesea prin manevre oneroase – pînă acolo, înapoi în timp, încît s-au anulat şi reformele agrare şi chiar, în mare parte, reformele lui Alexandru Ioan Cuza – dar în favoarea unei clici numite a „rechinilor imobiliari“. În plus, politica restitutio in integrum a dus la remaghiarizarea Ardealului şi la jefuirea lui de către urmaşii horthyştilor – în dauna tuturor românilor, nu numai a ardelenilor.

Ulterior, aşa cum am mai arătat, am dezvoltat anumite teme importante pe care, din motive de oportunitate şi interes naţional, le-am publicat în presa naţionalistă, între ani 1997-2000, spre a atrage atenţia opiniei publice asupra caracterului pernicios al reapariţiei cultului zis „greco-catolic“, reapariţie la fel de silnică în 1990 precum şi instituirea sa, cu „forcepsul“, în preajma anului 1700. La sfîrşitul acestui studiu le reamintesc pe celelalte mai reprezentative, legate de cultul ex-greco-catolic.

***

1. Aspectul istorico-politic

La origine, „unirea cu Roma“ este un concept politic – şi un eşec politic – rezultat din combinaţia dintre politica religioasă a Imperiului Bizantin şi misiunea politică a papalităţii romane, sub pretextul apărării creştinismului (cf. 4, pag. 413).

Constrîns de împrejurări, împăratul Mihail Paleologu propunea papei Grigore al X-lea, la Conciliul de la Lyon din 1274, un acord prin care recunoştea că Biserica romană deţine supremaţia asupra Bisericii universale, dar populaţia greacă nu a admis aceste aranjamente. Două secole mai tîrziu, sub ameninţarea otomanilor, împăratul Leon al VIII-lea consimte să recunoască papei „plenitudinea puterii“, în speranţa că va obţine ajutor împotriva turcilor (ibidem).

Dat fiind faptul că erau culte congenere, creştine, Biserica catolică a considerat că Biserica Ortodoxă era un pericol mai mare pentru catolicism – întrucît similitudinea credinţei constituie o matrice care-i putea reconverti pe catolici la ortodoxism –, pe cînd religia musulmană, fiind diferită, era foarte greu accesibilă spiritualităţii creştine. De aceea a preferat să nu acorde ajutorul promis Bisericii Ortodoxe, lăsînd-o la discreţia turcilor – după ce, între timp, prin cele 8 cruciate a jefuit Ierusalimul şi Bizanţul.

„Unirile“ acestea n-au lăsat nici o urmă, mai ales că s-a văzut că papii erau mai degrabă ocupaţi să extindă puterea lor politică în Răsărit, decît să ofere protecţie creştinilor împotriva otomanilor.

1.1 Uniatismul în Transilvania

După experimentele uniate cu rutenii din Polonia şi cu ucrainenii, înfiinţarea Bisericii Greco-Catolice în Transilvania s-a consumat între anii 1698-1701.

Acest demers a fost făcut de autorităţile ecleziastice din Transilvania fără ştirea celor din Ţara Românească, faţă de care erau subordonate, pe de o parte, în intenţia de a se opune atît catolicismului promovat de Imperiul Habsburgic – utilizîndu-l într-un sens autoprotector –, cît şi curentelor generate de reformă – lutheranismul şi calvinismul, recent pătrunse în Transilvania şi adoptate de conducătorii maghiari ai acestei provincii româneşti – şi, pe de altă parte, pentru a depăşi oprimarea social-politică, determinată de statutul de „naţiune tolerată“ ce-i fusese impus poporului român prin pactul unio trium nationum, instituit în 1437, abolit formal în 1848 şi înlăturat efectiv prin Unirea din 1 Decembrie 1918.

Imperiul Austriac, prin împăratul Leopold I, a impus „unirea“ cu Roma pentru a-şi subordona poporul român, majoritar, şi a-l folosi împotriva conducătorilor maghiari ai Transilvaniei, care manifestau tendinţe autonomiste.

„Unirea“ cu Roma a început cînd la conducerea Bisericii Ortodoxe autohtone se afla tînărul mitropolit Atanasie.

Pentru început, unirea a fost consemnată în decretul imperial din 14 aprilie 1698, conform căruia românii aveau posibilitatea să se unească cu oricare dintre cele patru religii „recepte“ – calvină (reformată), lutherană (protestantă), unitariană şi catolică – sau să rămînă la vechea credinţă. În urma manevrelor cardinalului catolic Kollonics, a apărut „manifestul de unire“ din 7 octombrie 1698, semnat de 38 de protopopi. Nu a existat – cum se pretinde – un „sinod“ convocat la 7 octombrie, iar „manifestul“ – cum s-a dovedit mai tîrziu – a fost un fals comis de iezuiţi, motiv pentru care nici nu fusese prezentat Curţii din Viena.

Prin Pacea de la Carloviţ din 26 ianuarie 1699, împăratul Leopold şi-a anexat Transilvania şi a putut să fie mai ferm în politica sa. Ca urmare, a dat Diploma leopoldină din 16/28 februarie 1699 – numită şi Prima Diplomă a unirii –, prin care consfinţea unirea românilor cu catolicii, instituindu-se cultul „greco-catolic“. Dar a intervenit protestul de la 14 iulie 1699 al cercurilor conducătoare din Transilvania, în care se sublinia că prin „unire“ „popii români nu au devenit catolici veritabili sau uniţi adevăraţi, nici prieteni ai catolicismului, ci nişte oameni eliberaţi de impozite şi de iobăgie, dispuşi să lupte împotriva domnilor de pămînt“. În consecinţă, împăratul a dat un nou decret, la 26 august 1699, prin care se revenea la dispoziţiile din 14 aprilie 1698. Dar, în subteran, a dat dispoziţii generalului comandant al Transilvaniei, Rabutin, să-i determine pe români la unire cu catolicismul.

Dar mitropolitul Atanasie nu a semnat manifestul unirii şi a declarat lui Dindar, agentul lui Brîncoveanu, că nu este unit. Desigur că ambiguitatea mitropolitului nu convenea nici iezuiţilor. Cum în 1700 „uniaţia“ trecea printr-o criză, Atanasie a fost invitat la Viena spre a fi determinat să facă o mărturisire de credinţă publică. Pentru a-l şantaja mai bine, iezuiţii au formulat împotriva lui 22 capete de acuzare, avînd de ales între a fi condamnat sau a accepta condiţiile de unire impuse de cardinalul Kollonics. După lungi frămîntări şi discuţii, Atanasie s-a hotărît pentru „unire“.

În consecinţă, la 19/30 martie 1701, împăratul Leopold I a dat, printre altele, a Doua Diplomă – conţinînd 15 articole –, care a fost socotită adevăratul act de întemeiere a Bisericii Române Unite (cf. 14, vol. 2, p. 309). În această diplomă apar două aspecte noi: punctele 3 şi 5. Astfel, în punctul 5, pentru eliminarea „erorilor“ şi asigurarea bunei funcţionări a noii biserici, aceasta este pusă în dependenţă de arhiepiscopia de Strigoniu (la care ajunsese arhiepiscop chiar cardinalul Leopold Kollonics) şi instituie pe lîngă episcopul Atanasie – căci fusese degradat din mitropolit la rangul de „episcop al naţiunii române din Transilvania şi părţile alipite“ – un „teolog“ iezuit, care avea să-l supravegheze în toate: avea să-i controleze actele, scrisorile – mai cu seamă corespondenţa cu lumea ortodoxă –, numirile, judecările de preoţi etc. (cf. 14, vol. 2, pag. 295-309). În articolul 3, cel mai important, se prevedea ca şi mirenii – chiar şi cei de stare plebeie – care se vor uni cu Roma după norma prescrisă de teolog să fie numaidecît cuprinşi în „Statul catolic şi, astfel, să fie socotiţi între Stări şi vrednici de legile patriei şi de toate beneficiile, să fie nu ca pînă acum numai toleraţi, ci aşezaţi în rîndul celorlalţi fii ai Patriei“ (cf.: 11, pag. 226; 16, pag. 138).

Acest „punct era menit, desigur, să fie o nouă ispită pentru unire“ (cf. 16, pag. 145), căci el deschidea perspectiva de a face parte din naţiunile politice, de a putea intra în cadrele constituţiei ţării. Numai că textul nu se va aplica niciodată, a fost trecut sub tăcere, Diploma fiind, efectiv, ascunsă (cf.: 16, pag. 146; 14, pag. 315-324). Avea să fie găsită, întîmplător, după o sută de ani, în biblioteca unui grof maghiar, de către greco-catolicul Nicolae Densuşianu, cel care a realizat monumentala lucrare Dacia Preistorică.

Nobilimea maghiară, îndeosebi, s-a temut, fireşte, tot mai mult de consecinţele politice ale posibilei uniri. Publicarea diplomei în Dietă s-a făcut discret, dar Dieta a protestat iarăşi, considerînd-o o „gafă“ politică. Pe de altă parte, ortodocşii au protestat şi ei faţă de Atanasie, pentru că şi-a părăsit credinţa. Nobilul român Gavril Nagyszegi porni o întreagă acţiune împotriva unirii, mai întîi în numele ortodocşilor din Alba Iulia, apoi în al celor din întreaga provincie, fapt pentru care a fost încarcerat 5 ani (cf. 10, vol. 2, pag. 35-36). Oricum, după protestul Dietei, nici Curtea de la Viena nu a mai insistat. În consecinţă, cu diploma din 12 decembrie 1701, împăratul revine la concesiile din 14 aprilie 1698 şi 26 august 1699, care îngăduiau românilor unirea cu oricare dintre religiile „recepte“ sau rămînerea în propria credinţă.

Totodată, semnificativ este şi faptul că Atanasie este caracterizat de Nicolae Iorga ca fiind „un om cu două feţe“, care „avea amîndouă mîinile pline cu daruri: cu una întindea Împăratului şi lui Kollonics declaraţia latină de unire fără condiţii şi clauze de garanţie, iar cu alta muntenilor ortodocşi actul românesc de reforme“. Oricum, cel puţin în aparenţă, Atanasie trădase ortodoxismul, din care motiv Patriarhul de Constantinopol, Calinic, l-a denumit pe Atanasie „Satanasie“, destituindu-l din demnitatea arhierească (cf. 10, vol. 2, pag. 39). O dovadă în plus a faptului că actul „uniaţiei“ a fost o silnicie este că toate documentele premergătoare celor „împărăteşti“ – precum „manifestul pentru unire“ – au fost false (cf.: 7, passim; 14, pag. 303). Prin aceasta s-a inaugurat, însă, pe de o parte, lupta pentru emanciparea social-politică prin intermediul uniaţiei, şi, pe de altă parte, atît aceea de păstrare a ortodoxismului în mod independent, cît şi în cadrul „unirii“ cu Roma. O mare pată în istoria acestei uniri o constituie silniciile inchizitoriale ale episcopului uniat Petru Pavel Aron, „încununate“ de distrugerile cu tunul sau prin incendiere de către generalul Nicolae Adolf Bukow, în 1761, a peste 140 de biserici şi mînăstiri ortodoxe (cf. 17, vol. 2, pag. 300-301).

După cum subliniază Nicolae Iorga, apariţia bisericii greco-catolice a însemnat prima breşă în unitatea naţională a românilor, care, sub aspect spiritual, erau într-adevăr uniţi (cf. 10, vol. 1, pag. 426) – nu în sensul cultic al termenului, ci în sensul naţional şi spiritual –, fiind separaţi doar politic, în cadrul celor trei provincii româneşti.

Uniatismul a fost doar un tertip politic, deoarece emanciparea poporului român din Transilvania nu s-a realizat.

După formarea României Mari, motivaţia social-politică a apariţiei Bisericii Române Unite cu Roma (B.R.U.R.) a dispărut, iar existenţa acestui cult nu mai era necesară (cf. 4, pag. 414). Însă bazele social-confesionale nu s-ar fi putut înlătura printr-o simplă reglementare juridică, presupunînd că s-ar fi putut propune o astfel de lege. De aceea, Constituţia României din 1923 admitea că „Biserica creştină ortodoxă şi cea greco-catolică sunt biserici româneşti. Biserica Ortodoxă Română … este biserica dominantă în Statul român, iar cea greco-catolică are întîietate faţă de celelalte culte“.

1.2. Concordatul – act de subminare a suveranităţii şi siguranţei statului român

Statul român a încheiat în secret cu Vaticanul Concordatul din 1927 – primul încheiat cu o ţară necatolică –, ratificat după spinoase tratative abia în 1929, prin care se încalcă art. 22 din Constituţie, care preciza că „Raporturile dintre diferitele culte şi stat se vor stabili prin lege“. Or, prin Concordat atît cultul romano-catolic, cît şi cel greco-catolic tratau cu Statul Român de la egal la egal, fapt care contravenea prevederilor legale şi era în detrimentul Bisericii Ortodoxe Române (cf.: 3, pag. 17 şi urm.; 9, pag. 21 şi următoarele).

Concordatul a fost ratificat de către Parlament la presiunea primului ministru de atunci, greco-catolicul Iuliu Maniu, deşi, anterior, Nicolae Iorga şi alţi miniştri se opuseseră vehement. De asemenea, mai mulţi ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române au adresat un protest Parlamentului.

Din aceste motive, între cele două Biserici apar conflicte, intervalul 1932-1940 fiind caracterizat prin numeroase cereri de reîntregire a Bisericii Ortodoxe Române prin includerea credincioşilor greco-catolici în cultul ortodox.

După denunţarea Concordatului prin Decretul nr. 151, publicat în Monitorul Oficial (M. Of.) nr. 164 din 19 iulie 1948, B.O.R. a încercat din nou să determine credincioşii şi preoţii greco-catolici să revină la ortodoxie.

În zilele de 1-3 octombrie 1948, la Cluj şi Bucureşti, 38 de protopopi greco-catolici – în numele a 450 de preoţi – au prezentat „Proclamaţia“ de trecere la Ortodoxie şi de rupere a legăturilor cu Vaticanul. La 21 octombrie 1948, în Catedrala de la Alba Iulia, în prezenţa a peste 20.000 de persoane, s-a consfinţit revenirea la Biserica Ortodoxă Română (cf. şi 14, pag. 120-121).

2. Aspectul dogmatico-teologic

2.1. Dogmele uniaţiei

La înfiinţarea, în 1698, Biserica Română Unită cu Roma (B.R.U.R.) a acceptat următoarele patru dogme romano-catolice: primatul papal; împărtăşania cu pîine nedospită; existenţa Purgatoriului; principiul filioque (adică Duhul Sfînt purcede atît de la Tatăl, cît şi de la Fiul) (cf. şi 6, pag. 27). Reamintim că această ultimă dogmă a fost una din cauzele care au dus la marea schismă din 1054, consfinţind actuala dihotomie: catolicism şi ortodoxism.

Prevăzători să nu se încalce sub vreun pretext oarecare aceste limitări, protopopii care au convenit la această soluţie au insistat să se consemneze că nu vreau „supt nici un motiv ca biserica românească să se aducă la mai mult decît cele patru puncte“ (cf. 11, pag. 226).

În rest, noua Biserică îşi păstra intacte ritul ortodox, adică „Sfînta tradiţie“, „legea“ (doctrina strămoşească), organizarea bisericească (alegerea episcopilor, drepturile protopopiatelor, adunările eparhiale etc.), precum şi cultul propriu-zis în limba română, vestimentaţia bisericească ortodoxă etc.

2.2. Catolicizarea deplină a fostului cult greco-catolic

Vaticanul, promovînd conceptul „catolicism fără graniţe“, este – sub aspect religios – o organizaţie transnaţională, în esenţă mondialistă, în contradicţie cu Bisericile Ortodoxe naţionale, care sunt autocefale, deci independente, iar sub aspect politic este un „stat“ imperialist, îndelung versat în aplicarea metodelor cu care să-şi impună voinţa în statele în care există culte subordonate.

Biserica fostă greco-catolică – adică Biserica Catolică Orientală de Rit Bizantin din România, după denumirea ei autentică (cf. infra, cap. 3.2) – a acceptat întreaga dogmă catolică apărută după 1700, adică: infailibilitatea papei, imaculata concepţie, urcarea la cer cu trup a Maicii Domnului, codul canonic etc. Or, codul canonic stipulează categoric că nu există decît o singură Biserică Catolică în lume, cu o singură doctrină, dar cu rituri diferite – rituri care, însă, nu au implicaţii dogmatice. Cu timpul, conţinutul dogmatic a făcut să se piardă şi ritul ortodox („bizantin“), după cum se poate constata şi la televizor.

În primul rînd, această situaţie este confirmată de documentele şi acţiunile Vaticanului.

Episcopii greco-catolici depun jurămînt în faţa papei, a unui cardinal sau a unui nunţiu papal, conform canonului 332, pct. 2, din Codex juris canonici, care stipulează: „Înainte de instituirea sau înscăunarea canonică, candidatul, pe lîngă mărturisirea de credinţă despre care se tratează în canoanele 1406-1408, trebuie să depună şi jurămîntul de fidelitate faţă de Sfîntul Scaun, după formula aprobată de Scaunul Apostolic“ (cf. 9, pag. 49).

Fără a notifica Guvernului României, conform uzanţelor diplomatice – şi, deci, silind statul român să accepte politica faptului împlinit –, prin Decretul papal din 14 martie 1990 au fost numiţi „episcopii catolici de rit latin şi rit bizantin în România“, au fost înfiinţate alte 3 episcopii greco-catolice şi, totodată, mitropolitul Bisericii greco-catolice a fost denumit cardinal – situaţii care nu erau posibile nici în timpul Concordatului (cf.: 9, pag. 52; 12, pag. 205-210).

În baza constituţiei Vaticanului, Codex juris canonici, în actuala sa nomenclatură nu există denumirea „Biserica Greco-Catolică Unită cu Roma“ din România, ci numai „Biserica Catolică Orientală de Rit Bizantin“ din România – ceea ce revine la a spune, pe de o parte, că, din punctul de vedere al dreptului internaţional, „Biserica greco-catolică din România nu există sub aspect formal“, iar, pe de altă parte, că însuşi Vaticanul recunoaşte implicit că aşa-zisa „Biserică Greco-Catolică“ este doar catolică.

Aceeaşi denumire o foloseşte Vaticanul şi atunci cînd recunoaşte atribuţiile (statutul) Conferinţei episcopilor Bisericii Catolice din România. Semnificativ este faptul că, spre deosebire de situaţia de pînă în 1948, astăzi există o singură Conferinţă a episcopilor catolici din România, în care sunt incluşi ierarhii cultului romano-catolic şi cei de la autointitulata „Biserică Română Unită cu Roma“(B.R.U.R.).

În al doilea rînd, că aşa stau lucrurile o atestă (in)acţiunile şi afirmaţiile unor lideri ex-greco-catolici autohtoni.

În Scrisoarea către papa Ioan Paul al II-lea, publicată în Viaţa creştină nr. 20/oct. 1993 (organul oficial al aşa-numitei B.R.U.R.), administratorul apostolic George Guţiu – episcop de Cluj-Gherla – susţine că „…Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, nu acceptă nimic din textele de la Rhodos, Freiburg, Ariccia şi Balamand şi declară nule semnăturile de pe aceste texte“ şi argumentează: „Fidelitatea Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, faţă de Primatul lui Petru şi Credinţa catolică… are o valoare mai mare decît ecumenismul anticatolic al B.O.R.“ Deci, după acest George Guţiu ar fi valabil exclusiv ecumenismul antiortodox al Vaticanului!

Într-un interviu acordat Europei libere (publicat în România liberă din 23 octombrie 1993), acelaşi episcop George Guţiu afirmă: „…noi, greco-catolicii şi Biserica Blajului, rămînem Biserica şi Centrul vieţii spirituale a românilor catolici din Transilvania“ (sic).

Preotul greco-catolic Anton Moisin, iniţiatorul aşa-zisei „Noi Mişcări Memorandiste“, manifestă aceeaşi atitudine antiortodoxă, antiromânească şi antinaţională, susţinînd că „nici în epoca stăpînirii străine B.R.U.R. nu a fost supusă unor asemenea persecuţii ca cele suportate acum“.

În concluzie, pretinsa „Biserica Română Unită cu Roma (greco-catolică)“ de azi nu reprezintă reînfiinţarea vechii Biserici greco-catolice, instituită, silnic, la 1698, care era descendentă din Biserica Ortodoxă a românilor şi care a dăinuit – e-adevărat, fiind din ce în ce mai puţin ortodoxă – pînă la 1948, ci este vorba de un cult eminamente catolicizat, consecvent subsumat ofensivei catolice, avînd cele mai multe procese intentate în scopul recuperării fostului patrimoniu conform principiului restitutio in integrum.

(Continuare în episodul următor)

Colonel (r.) Vasile I. ZĂRNESCU