de Thomas E. Woods, Jr.
9/10/2009
http://mises.org/daily/3695

De acelaşi autor pe Altermedia: Adevăr şi Caritate

Stanczyk, de Jan Matejko (1838–1893)

Ni se întâmplă tuturor să ne lovim pe bloguri de mult mai multe postări stupide decât putem răbda. În majoritatea cazurilor acestea pur şi simplu trebuiesc ignorate. Îţi poţi irosi restul vieţii încercând să corectezi trântori şi roboţi automaţi ce nu vor avea niciodată un gând original sau neconvenţional, indiferent cât i-ai cicăli. Profesorul lor de clasa a şaptea, care le era în același timp și instructor de educație fizică, i-a învăţat tot ce ştiu şi, drept urmare, ţin cu dinţii la aceste cunoştinţe.

Uneori însă, de dragul tău şi al cititorilor care suspectează că postarea este în întregime greşită, deși nu sunt siguri de ce, dai frâu liber unui răspuns complet. Este exact ceea ce încerc eu să fac aici ca reacţie la un astfel de comentariu intitulat “Peter Schiff: Recipienţii Medicare sunt nişte puturoşi care refuză să-şi plătească propria îngrijire medicală.” [nota tr: Peter Schiff este președintele companiei Euro Pacific Capital, fiul celebrului protestatar fiscal Irwin Schiff, fost consilier economic al campaniei prezidențiale din 2008 a lui Ron Paul, și un susținător al Școlii Austriece de Economie. A prezis criza economica actuala cu mult inaintea apariției primelor semnale, atrăgându-și la vremea respectiva batjocura suficientă a “experților”, așa cum se poate vedea și în aceste scurte montaje 1 și 2.]

Este o intervenție un pic mai lungă decât articolele mele obişnuite, dar sper să nu pun prea greu la încercare răbdarea cititorului. Citatele bloc conţin cuvintele autorului respectivului blog, ce singur se identifică, simplu şi interesant, drept “Che.”

Să vedem despre ce este vorba.


Îmi place când economiştii de dreapta vorbesc despre “forţele pieţei” şi “a permite pieţei libere să ne dirijeze economia.” Sună ca şi cum piaţa liberă ar fi o fiinţă altruistă care ştie mereu cu exactitate ce să facă şi când.



Nu cunosc pe nimeni care să subscrie unei asemenea imagini deformate a pieţei libere, ce poartă semnătura “vilegiaturist junior”. Cu siguranţă niciun economist ce susține piaţa liberă nu este suficient de nerod să folosească expresia “a permite pieţei libere să ne dirijeze economia”. Piaţa liberă este doar matricea schimburilor comerciale voluntare în care se angajează indivizii. Cum ar putea matricea unor schimburi libere să “dirijeze” ceva, indiferent ce?

Apoi, niciun astfel de economist nu gândeşte că piaţa “ştie mereu cu exactitate ce să facă şi când.” Cum ar putea el explica faptul că anumite firme îşi închid porţile?

Argumentul pe care economiştii pieţei libere îl aduc de fapt, este acela că, într-o piaţă liberă, deciziile referitoare la ce să se producă, în ce cantităţi, prin ce metode şi unde, sunt luate cu scopul satisfacerii celor mai urgente nevoi ale consumatorilor. Firmele de afaceri află repede ce-şi doresc şi ce nu-şi doresc consumatorii, şi îşi ajustează deciziile de producţie în consecinţă.

Profiturile denotă faptul că o anumită industrie combină factorii de producţie într-o manieră ce îi satisface pe consumatori. Drept urmare, producţia în respectiva industrie tinde să crească. În același fel, pierderile arată că valoarea de întrebuințare este redusă sau distrusă, şi că factorii de producţie sunt utilizaţi în linii de producţie ce îi satisfac mai puţin pe consumatori, în dauna altor linii de producție ce ar putea crea produse pentru care consumatorii manifestă o preferinţă sporită.

Există nenumărate moduri de combinare a factorilor de producţie cu scopul obţinerii unui număr nelimitat de potențiale produse. Din fericire, firmele nu trebuie să orbecăie în întuneric printre trilioane de alternative de acest fel.

Dacă procesul lor de producţie foloseşte un input care este mult mai necesar altundeva, input-ul respectiv este pierdut prin licitație şi, drept urmare, vor trebui să-i găsească un înlocuitor. Dacă produc prea mult dintr-un anumit produs, pierderile rezultate astfel îi vor determina să reducă producția, eliberând în acest mod resurse ce vor fi canalizate spre obţinerea unui alt bun pe care consumatorii îl apreciază mai mult. Resursele sunt direcţionate în permanență în funcție de preferinţele consumatorului, către acele procese de producţie în care ele sunt cel mai urgent revendicate.

Deci pieţele nu ştiu “cu exactitate ce să facă şi când.” – o caricatură juvenilă – însă retroacţiunea (feedback) venită din partea deciziilor consumatorilor împinge în permanenţă pieţele către o mult mai eficientă întrebuinţare a resurselor limitate.

În contrast, guvernul nu deține o bază raţională care să-l ajute să determine ce să producă, în ce cantităţi, şi aşa mai departe. Nu îşi obţine veniturile prin oferta unui bun pe care oamenii aleg voluntar să-l cumpere, ci confiscând aceste fonduri de la populaţia supusă.

Din moment ce guvernului îi lipsește un mecanism de feedback “profit-şi-pierdere”, fiecare decizie de producţie pe care o ia este absolut arbitrară, şi în mod necesar irosește resurse. Operează complet pe întuneric. Nu se poate ajusta cererilor consumatorului, deoarece nu are vreo metodă de a calcula cel mai bun şi mai puţin risipitor mod de a produce. Mai mult, nu poate şti nici măcar ce să producă.


Piaţa liberă nu este o entitate atotcunoscătoare, lipsită de afect. Este controlată de fiinţe umane supuse lăcomiei, corupţiei şi exploatării. Piaţa liberă este pe atât de neîntinată pe cât sunt și fiinţele umane ce o controlează, și ele supuse greșelii.

Aşa cum am văzut, piaţa liberă este doar o matrice a schimburilor comerciale, deci nimeni nu ar descrie-o conştient ca pe o “entitate”, fie ea “lipsită de afect”, “atotcunoscătoare”, sau “roz bombon cu picăţele albastre.”

De “corupţie” şi “exploatare” ne vom ocupa mai târziu. Dar putem observa aici, vizavi de devotamentul şarmant al lui Che faţă de guvern, că el nu ia în consideraţie faptul că înșiși oficialii acestuia ar putea fi predispuşi lăcomiei, corupţiei şi exploatării. Mai încolo, chiar sugerează că politicienii corupţi pot fi pur şi simplu daţi afară prin vot (cât de satisfăcător funcţionează pentru tine până acum metoda asta, Che?). Nu se gândeşte că şi corporaţiile care nu produc ceea ce consumatorii îşi doresc pot fi “expulzate” din economie prin simpla abținere de la a le cumpăra produsele.


Dacă principiilor pieţei libere li s-ar permite să domnească, aşa cum vrea Schiff, atunci totul ar fi bazat pe maximizarea profitului.

În urma acestei declaraţii se aşteaptă ca noi să ne înfiorăm cu gândul la îngrozitoarea perspectivă. Profesorul de educație fizică şi Michael Moore ne-au avertizat deja cu privire la ticăloşia “profiturilor”, deci ce altceva ar mai putea fi adăugat?

Aşa cum am văzut mai devreme, profitul este pur şi simplu metoda prin care societatea sancționează deciziile de producţie anterioare ale unei firme. El indică ce își doresc consumatorii, şi (prin procesul de imputație) care este cea mai bună metodă de a produce acel lucru. Profiturile atrag investiţii suplimentare într-o anumită ramură de producţie, până când oferta sporită de bunuri a industriei respective aduce rata venitului înapoi la nivelul existent oriunde altundeva în economie. Astfel ne asigurăm că resursele noastre limitate nu sunt irosite şi că bunurile cel mai grabnic necesare sunt produse.

În absenţa profitului ca stimulent şi forţă motrice, cum ar dori oare Che să vadă resursele alocate? Putem fie permite preferinţelor consumatorilor să ghideze producţia, fie da voie preferinţelor personale ale unui monopolist (anume, guvernul) să dicteze ce să se producă şi cum. Când problema este pusă în aceşti termeni, alegerea devine foarte clară, motiv pentru care ea nu este niciodată prezentată astfel.

Ar dori Che ca deciziile economice să se bazeze pe maximizarea pierderilor în schimb? Ar fi mai bine așa?


Două efecte adverse au loc atunci când singura grija a economiei este profitul.
1. Calitatea scade deoarece costurile trebuiesc reduse pentru a economisi bani şi a putea concura (vezi China).

Che, stai şi cugetă un minut asupra acestei chestiuni! Să presupunem că ai avea o economie în care nimănui nu i-ar păsa de profit. Ar creşte oare calitatea atunci? Ne-am putea bucura de produse de o calitate superioară dacă business-urile nu ar trebui să satisfacă doleanţele publicului consumator (iar obținerea unui profit tocmai asta înseamnă) pentru a rămâne în continuare în afaceri?

Nu crezi că în absenţa necesităţii de a obține profit afaceriştii ar putea deveni puturoşi sau nepăsători faţă de cerinţele consumatorului? Chiar ai impresia că ei vor petrece ore suplimentare lucrând la produse de înaltă calitate doar de dragul frăţiei între oameni, al Măreţei Patrii, sau a oricărei alte abstracţiuni pe care regimul o propune?

Dacă ceea ce-şi doreşte consumatorul este marfă de calitate, producătorii vor concura pentru a o obţine şi a i-o pune acestuia la dispoziţie. Când toţi confecţionează mizerii de proastă calitate, o gigantică oportunitate de profit îl așteaptă pe primul venit care nu va face decât să îmbunătățească calitatea produsului. Crezi că acele malefice corporaţii ar rata o astfel de ocazie? Cum se face că în scenariul tău acele personaje imorale, viclene şi lacome îşi pierd dintr-o dată dorinţa de câştig?

Consumatorii, ai să spui, nu vor plăti preţuri mai mari pentru o marfă de calitate. De unde vine această aserţiune arbitrară? Dacă nu vor plăti mai mult atunci înseamnă ca ei sunt mulțumiţi cu calitatea existentă, şi că banii pe care i-ar fi oferit pe lucruri mai drăguţe, în opinia lor, pot fi acum cheltuiţi mai urgent pe altceva – să spunem produse de larg consum, ce nu denotă ifose.

“Putem fie permite preferinţelor consumatorilor să ghideze producţia, fie da voie preferinţelor personale ale unui monopolist (anume, guvernul) să dicteze ce să se producă şi cum.”

Tu nu ai dreptul, Che, să le critici deciziile. Dacă sunt dispuşi să plătească mai mult, atunci firme mai somptuoase vor sări să îi servească – ceea ce reprezintă, dacă te uiţi în jurul tău, felul în care economia deja funcţionează.

Nu există, la urma urmei, nici o limită logică pe care calitatea potenţială a unui produs o poate atinge. Urmând exemplul lui Chester Lampwick din Familia Simpson, cineva ar putea cumpăra o casă fabricată în întregime din aur. Majoritatea oamenilor aflaţi în căutarea unei locuinţe de calitate, nu ar dori probabil să domicilieze într-o colibă de paie, dar cu siguranţă nu ar opta nici pentru o casă din aur.

De asemeni, nu există vreo metodă non-arbitrară de a decide raportul ”calitate–preţ accesibil” pe care oamenii ar trebui să-l aleagă, în afară de fluxul voluntar de cheltuieli ce emană de la consumatori şi de la deciziile de producţie ce sunt luate în funcţie de acesta.

Iarăşi, tot ce trebuie să facem este să privim în jurul nostru. Este calitatea automobilelor mai scăzută astăzi decât, să spunem, în 1977? Ar da cineva un player Blu-ray la schimb pentru un videocasetofon din 1981? Aş putea adăuga şi că primul costă mult mai puţin decât cel din urmă, în termeni reali. Te cred, Che, când spui că ceva este pervers în toate acestea, dar sincer încă nu reuşesc să-l identific.


2. Salariile scad, deoarece grija pentru profit îi aţâţă pe lucrători unul împotriva altuia. De exemplu, dacă nu există reglementari vizând mâna de lucru, pot plăti o femeie mult mai puţin decât un bărbat, pentru aceeaşi poziţie. Drept urmare salariile scad, deoarece un bărbat trebuie acum să accepte o leafă mai modestă dacă vrea să muncească.

Acesta este motivul pentru care cei ce nu sunt chimişti nu scriu despre chimie, iar cei ce nu sunt botanişti nu scriu despre botanică. Ajuns aici, autorul nostru pur şi simplu născoceşte explicaţii neverosimile.

Se pot spune foarte multe în acest context. Se poate face inclusiv evidenta observaţie că, deşi lucrătorii se află în competiţie (asemeni factorilor de producţie), antreprenorii se găsesc şi ei în competiţie pentru mâna de lucru, aşa cum se întrec pentru obținerea oţelului sau a oricărui alt material de producţie. Cât priveşte aserţiunea că în condiţii de muncă competitivă salariile vor scădea, întrebăm doar atât: s-a întâmplat acest lucru până acum?

Pe perioada secolului 19 salariile reale au crescut împătrit, şi asta în lipsa acelor instituţii care după părerea lui Che fac acest lucru posibil. Conform teoriei lui, acest fenomen nu ar trebui să aibă loc – competiţia între muncitori ar trebui să ducă la scăderea lefurilor. Dar cui să dăm crezare, lui Che sau propriilor noştri ochi?

Să vedem acum a doua propoziţie: în condiţiile pieţei libere, Che ar plăti munca unei femei mai puţin decât pe cea a unui bărbat și drept urmare bărbaţii ar trebui să accepte salarii mai mici.

Nu sunt deloc surprins de părerea lui Che, că ratele salariale sunt determinate în mod arbitrar de capriciile patronilor – această opinie face parte din înţelepciunea convenţională a publicului larg, şi orice deviere de la această linie este imposibil de imaginat. Evident, ne agăţăm de cunoştinţele preluate de la profesorul de studii sociale.

Dar dacă în condiţiile unei pieţe veritabil libere firmele pot scădea în mod arbitrar salariile femeilor, iar apoi pe cele ale bărbaţilor, de ce nu fac acum acest lucru, pentru ambele grupuri în acelaşi timp? Legislaţia ce vizează egalitatea şanselor nu spune absolut nimic în această privinţă, deci cum se face că patronii nu îşi folosesc chiar acum puterile magice de reducere salarială pentru ambele sexe? De ce să aştepte până când această legislaţie este abrogată, şi abia apoi să urmeze calea convolută a lui Che către acelaşi rezultat, prin scăderea lefurilor femeilor mai întâi şi apoi prin forţarea bărbaţilor întru acceptarea lor?

Răspunsul este, bineînţeles, că ratele salariale nu sunt deloc arbitrare. Dacă firmele ar încerca să facă ce propune Che, consecinţa nu ar fi licitarea în jos a lefurilor bărbaţilor. Competiţia pentru forţa de muncă ar împinge nivelul de salarizare al femeilor înapoi în sus.[1]

Nu are rost să pretindem că rata retributivă de care se bucură lucrătorii astăzi are vreo legătură cu salariul minim pe economie sau cu existenţa sindicatelor; marea majoritate a americanilor câştigă mai mult decât salariul minim, iar sindicatele au reprezentat dintotdeauna un factor neglijabil în Statele Unite. Lefurile lucrătorilor americani le întrec cu consecvenţă pe cele ale greu sindicalizatelor ţări europene. Che nu poate explica acest lucru; urmând logica sa ar trebui să câştigăm toţi doar salariul minim.

De asemeni, complet neglijată de explicaţia lui Che este şi tendinţa de creştere a veniturilor reale într-o piaţă liberă.

Cum are loc acest proces? Atunci când firmele sporesc cantitatea și îmbunătățesc calitatea echipamentului și a aparatelor aflate la dispoziția lucrătorilor, activitatea acestora devine mult mai productivă. Imaginaţi-vă o persoană folosind un stivuitor, în comparaţie cu o alta ce aşează manual paturi de scânduri unele peste altele, sau publicarea cărţilor folosind un echipament modern, în comparaţie cu tiparniţa secolului 16. Cantitatea pe care economia este capabilă să o producă este prin urmare sporită, deseori substanţial, iar această creştere a producţiei face presiuni în favoarea scăderii preţurilor la nivel de consumator (raportat la ratele salariale).

Dar disponibilitatea acestui echipament esenţial de îmbunătăţire a productivităţii nu este nici naturală, nici inevitabilă. Nu pică din cer. Apare în urma abstinenţei capitaliştilor nemernici de la consum, şi a canalizării resurselor astfel neconsumate în direcţia investiţiei de capital.

Acest proces reprezintă singura metodă prin care nivelul standardului de viaţă se poate ridica. Numai în acest fel muncitorul de rând poate produce cea mai măruntă fracţiune din ceea ce este obişnuit să producă astăzi. Şi rezultă astfel că numai în aceste condiţii s-ar putea el aştepta să îşi permită a consuma cea mai măruntă fracţiune din ceea ce este deprins să consume la ora actuală.

Sporul de productivitate a muncii pe care capitalul adiţional îl face posibil duce la scăderea preţurilor în raport cu rata salariilor. Crescând cantitatea totală produsă, aceste sporuri ridică nivelul raportului “mărfuri – ofertă de muncă”.[2] Mai pe înţeles, îmbunătăţirile procesului de producţie ce duc la o creştere a ofertei de mărfuri, fac aceste mărfuri mult mai ieftine şi deci mult mai uşor de achiziţionat.

Aşa se explică de ce mult mai puţine ore de muncă sunt necesare astazi decât în trecut pentru achiziţionarea unei game variate de produse de larg consum. Mulţumită investiţiei de capital, activitate în care firmele se angajează ori de câte ori profiturile nu le sunt confiscate (în uralele celor de teapa prietenului nostru Che), economia este mult mai productivă decât obişnuia să fie, iar mărfurile se găsesc mult mai abundent şi sunt mai puţin costisitoare.

Spre exemplu, în 1950 americanii trebuiau să lucreze şase minute pentru a putea cumpăra o franzelă; în 1999 durata se micşorase la doar trei minute şi jumătate. Pentru a achiziţiona zece portocale erau necesare 21 de minute de muncă în 1950 şi numai 9 minute în 1999. Pentru a achita 100 kilowaţi de electricitate se cereau două ore de trudă în 1950, dar numai 14 minute în 1999. În 1900 cineva ar fi trebuit să lucreze nouă ore, comparat cu doar patru în 1950, şi doar trei în 1999, pentru a câştiga suma necesara achiziţionării unei perechi de blugi. Un pui de un kilogram şi jumătate reclama 160 de minute de muncă în 1900, 71 în 1950 şi 24 în 1999.[3]

Atunci când Che vrea să taxeze companiile, şi putem fi siguri că asta îşi doreşte, el sprijină sabotarea directă a procesului prin care puterea de cumpărare a fiecarui membru al societăţii sporeşte. Pe scurt, societatea americană ar fi fost mult mai bogată la ora actuală dacă ratele de impozitare ar fi fost mai scăzute pe perioada secolului 20.

Dacă guvernul nu ar fi confiscat atâtea resurse ca să le risipească pe consum, acele resurse ar fi fost disponibile pentru investiţii, ce la rândul lor ar fi făcut economia permament capabilă de producerea unui surplus semnificativ de bogăţie. Drept urmare standardul de viaţă al fiecaruia ar fi fost mai ridicat.


Dacă “forțele pieței” nu sunt reglementate de guvern, plasezi efectiv puterea în mâinile celor cu funcții de CEO, personaje ce nu dau socoteală nimănui afară de acționarii lor, iar pentru a-i face pe aceștia fericiți profitul trebuie maximizat indiferent de mijloace. Dacă asta înseamnă exploatare și corupție, atunci așa să fie.

Din moment ce “exploatarea” și “corupția” nu sunt definite aici, nu putem ști cu exactitate despre ce vorbește Che. Aparent el se referă la teoria Marxistă conform căreia competiția intensă duce la scăderea salariilor, o absurditate pe care am adresat-o deja.

Prin “corupție” el poate sugera două lucruri. Unul dintre ele ar fi frauda, furtul, sau vreo altă formă de încălcare a legii. Dacă asta vrea să spună, atunci el nu vorbește despre piața neîngrădită, care pedepsește asemenea comportamente criminale ce nu îi sunt specifice, deci comentariul său este irelevant. Cei care se fac vinovați de contravenții trebuiesc pedepsiți. Iar pentru cei vinovați și nepedepsiți nu piața se cade a fi învinuită – la urma urmei cine monopolizează curțile judecătorești și poliția? (Ofer un indiciu: nu este piața liberă.)

Un alt înțeles ar fi lobby-ul exercitat cu scopul de a obține privilegii speciale din partea guvernului, sau pentru a pune bețe în roate competiției. Iarăși, el nu critică piața liberă, deși crede că o face. Obiectul criticismului său aici este guvernul însuși, nu piața liberă.

Piața liberă nu deține niciun mecanism coercitiv menit a oferi privilegii speciale vreuneia din părți. Numai guvernul are puterea de a iniția coerciția. Îți dorești o instituție monopolistă unică ce deține puterea desăvârșită de a face ordine în societate așa cum consideră de cuviință, și apoi te arăți surprins să constați că este dominată de forțe antisociale?


Dacă reglementărilor guvernamentale li se permite să controleze economia, cei ce le-au instalat pot fi trași la răspundere dacă acestea sunt prea intruzive.

Să luăm în considerație cele 73.000 de pagini ale Registrului Federal, pagini ce listează toate reglementările federale. Dacă numai una din aceste pagini ar fi eliminată, am muri cu toții pe loc. Au fost puse acolo pentru a ne proteja. După părerea lui Che nici măcar una din reglementările celor 73.000 de pagini nu poate fi “prea intruzivă”, altfel cu siguranță am fi abrogat-o deja.

Asta îmi amintește de o fostă studentă de-a mea care, aflând că Oficiul Forțelor de Muncă reprezintă, conform oricărui standard imaginabil, un eșec desăvârșit, a întrebat cu inocență cum se face că nu a fost desființat încă. Nu o învinuiesc – prin acea întrebare începea să înțeleagă cum stau lucrurile. Che însă se îngrijește de un blog fără a pune nici măcar o singură întrebare neconvențională.

În lumea lui Che, întreaga bibliografie a “acaparării” prin reglementare, ce documentează și descrie cum industria și firmele mari, în particular, influențează această legislație pentru a o înhăma propriului beneficiu, nu există. Reglementarea are exclusiv scopul asigurării binelui public.

Aici însă, putem afla și simți gustul realității.

Conform caricaturii oficiale, dacă ești un susținător al pieței libere atunci ești totodată și un suporter al poluării și al altor forme de invazie a proprietății. Din contră, cel ce crede în piața liberă se opune acestor fenomene deoarece ele distrug proprietatea altora fără a le cere consimțământul. Dar asta nu înseamnă ca soluția este “reglementarea”. Iată aici un mod veritabil, din punct de vedere al pieței libere, de analiză a acestor chestiuni.

Che s-ar putea de asemenea referi la reglementarea piețelor bancare și financiare, care este deosebit de apăsătoare în ciuda retoricii pro-liberalizare. Liberalizarea este aproape întotdeauna suspectă și falsă, asemeni situației în care instituțiilor financiare li se permite să facă pariuri mult mai riscante în timp ce guvernul încă le asigură depozitele.

În același timp, tânguielile pe seama lipsei de reglementare nu-și au rostul. Când ai de a face cu o casă clădită din cărți de joc gata să se dărâme, nu-ți sunt de folos scotch-ul și lipiciul – echivalentul funcțional al “surplusului de reglementare”. Ai nevoie de o casă complet nouă, construită pe o fundație solidă. Cu alte cuvinte ai nevoie de un sistem monetar sănătos ce nu poate fi manipulat de guverne și băncile lor centrale. Această opțiune nu există în lumea lui Che, din moment ce în viziunea lui sistemul pe care îl avem este deja unul al pieței libere. Am abordat subiectul în fugă aici și aici.

“Îți dorești o instituție monopolistă unică ce deține puterea desăvârșită de a face ordine în societate așa cum consideră de cuviință, și apoi te arăți surprins să constați că este dominată de forțe antisociale?”

În plus, cei responsabili cu reglementarea nu au remarcat nimic suspect vizavi de felul în care funcționa modelul de securitizare; de fapt instituțiile financiare se conformau deja diferitelor cerințe esențiale propuse de standardele internaționale de disciplinare. Însuși sistemul de reglementare a oferit băncilor stimulentul de a păstra împrumuturile securitizate, subminându-și astfel funcția de disipare a riscului pe care trebuia sa o exercite și care îi justifica existența. Este oare sporirea numărului de regulatori o soluție? Sau ar putea fi ceva în neregulă cu sistemul însuși – un sistem aflat în conflict cu piața liberă, ce face posibile specula cu fonduri creditate și instabilitatea, fenomene ce pot fi observate periodic, ambele în forme extreme?

O altă întrebare evidentă ce este de obicei trecută cu vederea în acest context ar fi următoarea: cum ar putea ști un regulator, ce nu are nici un interes financiar într-o anumită antrepriză, cum să satisfacă cerințele consumatorilor mai bine decât însuși proprietarul acesteia, al cărui avut depinde de robustețea și solvabilitatea respectivei afaceri? Cât de superstițios poți fi?

Și totuși mulți comentatori ce solicită tot mai multă reglementare atribuie puteri magice unor oameni care în lumea reală nu sunt deloc vrednici de asemenea exagerări. După cum și Robert Higgs a explicat, “Dacă li s-ar fi oferit și mai multă putere, dacă li s-ar fi alocat bugete mai grase și mai mult personal, ce descântec i-ar fi transformat oare pe regulatori în niște campioni inteligenți și perseverenți ai interesului public, în loc de trântorii și complotiștii de serviciu ce au fost dintotdeauna, aflați în cârdășie cu firmele disciplinate?”

Câți absolvenți ai școlilor cu profil economic și nu numai, aspiră să devină regulatori? Vom spune-o cu amabilitate și vom observa simplu că cei mai înceți la minte ajung să lucreze în agențiile regulatoare, iar cei mai sclipitori devin afaceriști de succes. Ne așteptăm oare ca un copil care a absolvit pe locul 505 într-o promoție de 508 de elevi să-l depășească pe unul care a absolvit pe locul 12?

În sfârșit, piața liberă nu sporește masa monetară și nici nu micșorează artificial ratele dobânzii la nivele ce promovează baloane nesustenabile. Dacă nu ar fi existat dintru început un balon al pieței imobiliare, nu am fi avut parte, drept consecință, de nici un crah. Piața liberă îi pedepsește pe speculanții lipsiți de scrupule, pe când guvernul este cel care îi salvează prin bailout-uri (încurajându-i astfel să se aventureze în acțiuni și mai riscante pe viitor). Sistemul Federal de Rezerve, nu piața liberă, a fost cel care a facilitat emergența “opțiunii de alegere marca Greenspan” – implicita promisiune de bailout a principalilor actori de pe Wall Street. Ziarul Financial Times a avertizat că aceste garanții încurajează investiții periculos de riscante.

Piața liberă nu creează asemenea garanții și de aceea cultivă o clasă de antreprenori inteligenți și cumpătați. Este vreo lecție de învățat aici?


Tragerea la răspundere a unui guvern pentru acțiunile sale se numește Democrație. Tragerea la răspundere a celor cu funcții de CEO este imposibilă.

Să fie acestea cele mai hilare remarci ale întregului articol? Che a înghițit propaganda servită la școală fără pic de reflecție independentă. Înțelepții noștri servitori publici sunt preocupați de binele comun, și toate cele întreprinse de ei împotriva intereselor oamenilor sunt doar nefericite aberații – “corupție” ce poate fi pedepsită la următoarele alegeri. Și asta pentru că sistemul nostru politic forțează guvernul să dea socoteală în fața poporului!

Aș putea scrie o carte întreagă pe marginea acestui subiect, dar haideți să trecem în revistă doar aspectele evidente. În anul 2003 guvernul nostru a lansat un război în baza caraghioaselor și străveziilor pretexte ce au provocat moartea a un milion de oameni și dislocarea altor patru milioane. Înaintea acestor evenimente, în anii 1990, am avut parte de un regim al sancțiunilor bipartizane ce a ucis jumătate de milion de copii iraqieni. (Observați că liderii noștri nu neagă aceste statistici; ei spun doar că prețul “a fost justificat“.)

Cine, dragul meu Che, a fost tras la “răspundere” pentru aceste evenimente? A fost cineva? Care din pretinsele păcate ale oricărei corporații a Statelor Unite poate fi comparat cu așa ceva?

Sistemul Federal de Rezerve, bucurându-se de un monopol guvernamental asupra producerii mijloacelor legale de plată, a creat condițiile ce au dus la criza economică actuală. (Schițez argumentul în acest articol și în Meltdown, ultima mea carte.) A dat cineva socoteală pentru așa ceva? De fapt, cine anume din guvern a fost tras la răspundere pentru vreuna, oricare, din aspectele crizei financiare?

Vrei să sugerezi că bailout-urile guvernamentale sunt o dovadă de spirit civic și patriotism, nu o retribuție pe față către prietenii și aliații regimului? Realitatea este că bailout-urile sunt un exemplu de intervenție guvernamentală menită a împiedica piața liberă să-i forțeze pe cei cu funcții de CEO să dea socoteală.

Regimul îi ucide, îi mutilează, îi distruge, îi fură și, în plus, îi spionează pe oameni cu regularitate. Cum trage “democrația” la răspundere așa ceva, Che? Te referi cumva la recentul proces electoral în care americanii au avut posibilitatea să aleagă între un republican pro-imperiu, pro-bailout, pro-război și un democrat pro-imperiu, pro-bailout, pro-război?

Vrei să tragi la răspundere un CEO? Atunci nu-i mai cumpăra produsul. Cum pot eu evita cumpărarea unui “produs” al guvernului? A, am uitat, nu îl cumpăr – banii alocați producerii lui îmi sunt confiscați.

“Realitatea este că bailout-urile sunt un exemplu de intervenție guvernamentală menită a împiedica piața liberă să ceară socoteală celor cu funcții de CEO.”

Există însă o piață dedicată controlului corporatist, dar chiar acei oameni care se plâng cel mai tare de iresponsabilitatea ocupanților poziției de CEO sunt tot aceia care se opun cu tărie și plasează cele mai serioase obstacole în calea achizițiilor corporatiste. Iarăși, și în acest caz, guvernul pune stavile în fața încercărilor pieței de a corecta alocarea greșită a resurselor.

Veți spune probabil că sunt prea aspru cu Che. Sărmanul copil doar repetă ce a învățat în școala generală. Cum putem oare da vina pe el? Acest soi de propagandă este servit tuturor copiilor, și nu îl putem blama pe Che pentru repetarea spuselor profesorului său.

Îl învinuiesc totuși pentru incorigibila lipsă de curiozitate. Copiii mai inteligenți sesizează când li se servește o propagandă neprelucrată menită a-i transforma în mărunte slugi obediente suzeranilor lor, suzerani ce pretind că îi protejează de maleficii exploatatori despre care citesc în manuale. Acești copii caută adevărul și descoperă că adevărații împilatori sunt stăpânitorii înșiși, paraziți ai economiei productive, ce trăiesc pe seama roadelor muncii altora, și care pentru nenorocirile sociale rezultate în urma gestionării lor iresponsabile dau vina pe diverse gogorițe și sperietori pe care copii au fost învățati să le urască.

În schimb, copiii grei de cap memorează ce le spune profesorul, reproduc informația la test și o repetă papagalicește tot restul vieții.

————————————-

[1] Factorizarea prețului pe piață, incluzând factorii inițiali precum munca, are loc prin procesul de imputație inversă pornind de la evaluarea produsului finisat de către consumator. Teoria producției este tratată în Murray N. Rothbard, Man, Economy, and State: A Treatise on Economic Principles (Auburn, Ala.: Ludwig von Mises Institute, 1993 [1962]), cap. 5–9. Diferitele mituri ale inegalității puterii de negociere a clasei muncitoare și importanței sindicatelor muncitorești pentru bunăstarea materială a lucrătorilor sunt discutate în Thomas E. Woods, Jr., The Church and the Market (Lanham, Md.: Lexington, 2005), p. 73–78
[2] George Reisman, Capitalism (Ottawa, Ill.: Jameson Books, 1996), p. 621.
[3] Michael Cox și Richard Alm, Myths of Rich and Poor (New York: Basic Books, 1999), p. 43.

Thomas E. Woods, Jr. (website) este membru senior al Institutului Ludwig von Mises. Este autorul best-seller-ului New York Times, Meltdown: A Free-Market Look at Why the Stock Market Collapsed, the Economy Tanked, and Government Bailouts Will Make Things Worse. Printre recentele sale cărți se numără 33 Questions About American History You’re Not Supposed to Ask, The Church and the Market: A Catholic Defense of the Free Economy, și The Politically Incorrect Guide to American History (best-seller New York Times). Vezi arhiva articolelor semnate Thomas Woods Jr.