de Joseph Sobran
http://www.sobran.com/reluctant.shtml

Recenta mea convertire la anarhismul filozofic i-a tulburat pe câțiva din prietenii mei, conservatori și creștini laolaltă. De fapt, mă surprinde și pe mine, evoluând astfel împotriva propriilor mele înclinații.

În copilărie dobândisem un respect deosebit pentru autoritate și aveam oroare de haos. Cele două și-au dat mâna în cazul meu, datorită incertitudinii existențiale prin care am trecut în perioada imediat următoare divorțului părinților mei, când am ricoșat dintr-un cămin în altul vreme de câțiva ani, deseori trăind cu străini. Tânjeam după o autoritate stabilă, de durată.

Între timp, educația publică ce-mi fusese administrată m-a înzestrat cu un soi de patriotism, însuflat tuturor copiilor la vremea respectivă. Am crescut cu sentimentul că, dacă exista cu adevărat ceva demn de încredere, pe care mă puteam baza, acela era guvernul meu. Știam că era puternic și benign, și cam la atât se limitau cunoștințele mele. Ideea că anumiți oameni – comuniștii, de pildă – ar dori să-l nimicească, mă umplea de groază.

G.K. Chesterton, cu distinsa sa cutezanță, l-a criticat odata pe Rudyard Kipling pentru “lipsa sa de patriotism”. Deoarece Kipling era renumit pentru glorificarea Imperiului Britanic, acesta părea a fi unul din “paradoxurile” lui Chesterton; dar lucrurile nu stăteau așa, decât în sensul că se nega ceea ce majoritatea cititorilor considerau a fi evident și indiscutabil.

Chesterton, el însuși un “Little Englander” și un opozant al imperiului, a explicat ce era în neregulă cu perspectiva lui Kipling: “El admiră Anglia, dar nu o iubește; iar noi în general admirăm lucrurile din motive raționale, dar le iubim irațional. El admiră Anglia pentru că este puternică, nu pentru că este engleză.” Afirmație care insinuează că nu ar exista vreun motiv să o iubești, dacă ar fi vulnerabilă.

Bineînțeles, Chesterton avea dreptate. Îți iubești țara așa cum îți iubești mama – pur și simplu pentru că este a ta, nu datorită superiorității sale față de altele, și în special, nu datorită superiorității de putere.

Acest fapt îmi pare acum a fi axiomatic, dar m-a uimit atunci când l-am citit prima oară. În fond, eram american, iar patriotismul american se exprimă de obicei la superlativ. America este cea mai liberă, cea mai puternică, cea mai bogată, pe scurt cea mai extraordinară țară din lume, cu cea mai excepțională formă de guvern – cel mai democratic. Probabil că amărâții de finlandezi și peruvieni își iubesc și ei țara, dar Dumnezeu știe de ce – au atât de puține cu care să se mândrească, atât de puține “motive”. America este de asemenea cea mai invidiată țară din lume. Nu-și doresc oare toți oamenii pe ascuns să se fi născut americani?

Acest gen de patriotism mi-a fost inculcat de mic copil, și din acest punct de vedere eram suficient de reprezentativ. Era patriotismul supremației. Pe de o parte, America nu pierduse niciodată vreun război – eram chiar mândru că America crease bomba atomică (providențial, exact la momentul potrivit pentru a-i înfrânge pe japonezi) – și din acest motiv războiul din Vietnam a fost atât de amar și frustrant. Nu din pricina celor pierduți în conflict, ci a înfrângerii! Sfârșitul importantului șir de victorii ale istoriei!

Pe măsură ce creșteam, patriotismul meu a început să capete o altă formă, aflată în conflict cu patriotismul puterii, dar mi-a luat multă vreme să realizez acest lucru. Devenisem conservator, din punct de vedere filozofic, cu o puternică înclinație libertariană. Credeam în guvern, dar trebuia să fie “limitat” – mărginit la câteva prerogative legitime, cum ar fi apărarea pe plan extern și păstrarea ordinii pe plan domestic. Acceptasem aceste funcții și puține alte câteva, aflat fiind sub influența unor scriitori ca Ayn Rand și Henry Hazlitt, ale căror cărți le citisem în anii de colegiu.

Deși îmi repugna ateismul lui Rand (pe atunci eram lipsit de credință, dar nu anti-religios), catolicismul meu rezidual manifesta o atracție ciudată față de ea. Citisem suficient Aquino pentru a răspunde mantrelor sale aristotelice. Orice lucru trebuia să aibă propria sa natură și limită, inclusiv statul; ideea unui stat în permanentă expansiune, fără a cunoaște hotare, sporindu-și perpetuu pretențiile și revendicările față de cetățean, mă ofensa și înspăimânta totodată. Nu putea sfârși decât în tiranie.

Am fost de asemenea atras puternic de Bill Buckley, un catolic declarat, ce aborda aceeași notă aristotelică. În timpul campaniei sale pentru postul de primar al New York-ului din 1965, a făcut alegătorului o promisiune sublimă: a oferit “calmul lăuntric ce se instalează în urma conștientizării faptului că există limite raționale în ceea ce privește politica.” Se poate să fi fost cea mai inutilă promisiune electorală a tuturor timpurilor, dar mi-ar fi căștigat votul!

Această accepțiune aristotelică a “limitelor raționale” era cea care mă definea ca și conservator, mai degrabă decât orice altă doctrină specifică. M-am bucurat să o aflu la anumiți scriitori englezi aflați departe de conservatorismul american – Chesterton, bineînțeles, Samuel Johnson, Edmund Burke, George Orwell, C.S. Lewis, Michael Oakshott.

De fapt, preferam mai mult conservatorismul literar, contemplativ, decât pe cel activist preocupat de chestiunile politice imediate. Pe perioada mandatului Reagan, perioadă pe care mă așteptam să o găsesc captivantă, am fost plictisit de moarte de teoria economică a ofertei, zonele de inițiativă, “privatizarea” programelor asistențiale, și alte asemenea scamatorii menite a eluda principiile. Nu am reușit să observ că, de fapt, conservatorii “mișcării” erau mai puțin interesați de principii decât de victoriile republicane. Și în măsura în care am observat-o, nu am reușit să-i prind înțelesul.

Să devin anarhist însă era ultimul lucru la care mă așteptam. Multă vreme nici măcar nu am știut că existau anarhiști filozofici serioși. Nu auzisem de Lysander Spooner sau Murray Rothbard. Cum putea oare societatea supraviețui fără stat?

Acum devenisem critic față de guvernul Statelor Unite, deși nu în mod exagerat. Observasem că statul asistențial, îndeosebi rămășița sistemului New Deal instituit de Franklin Roosevelt, viola principiile guvernului limitat și eventual ar fi trebuit să dispară. Eram însă de acord cu alți conservatori că, până una-alta, urgenta amenințare globală a comunismului trebuia oprită. Din moment ce consideram “apărarea” ca fiind una din sarcinile caracteristice ale guvernului, am văzut Războiul Rece ca pe o necesitate, un soi de cheltuieli suplimentare necesare asigurării libertății. Dacă amenințarea sovietică ar dispărea (perspectiva părea improbabilă), ne-am putea permite să reducem bugetul militar și să revenim la activitatea inițială de dezasamblare a statului asistențial.

În cele din urmă America s-ar întoarce la principiile sale fondatoare. Guvernul federal ar fi restrâns, legile s-ar împuțina, taxele ar fi minime. Asta credeam. Speram, cel puțin.

În perioada acelor ani am devorat lucrări de teorie a pieței libere și bibliografie conservatoare, cu sentimentul că, în calitate de aproximativ recent convertit, mă străduiam să ajung din urmă această mișcare. Îmi imaginam că și ceilalți conservatori citiseră deja aceleași cărți și le puseseră la inimă. Cu siguranță toți ne doream același lucru! Aspectul fundamental, conștientizarea existenței limitelor raționale ale politicii! Bătrânul Aristotel! La vremea respectivă, părea doar un scurt salt de la Aristotel la Barry Goldwater.

După cum bine se știe, în tinerețe am început să lucrez pentru Buckley la bimensualul National Review, iar mai târziu am devenit cronicar sindicalizat. Mi-am găsit refugiu în jurnalismul conservator, în calitate de critic al distorsiunilor liberale ale Constituției Statelor Unite, în special al deciziilor Curții Supreme referitoare la avort, pornografie, și “libertatea expresiei”.

Treptat am înțeles că provocarea adresată de conservatori jurisprudenței liberale a “exegezei detașat-libertine” era mult prea mărginită. Aproape tot ce-și doreau liberalii ca guvernul federal să facă, era neconstituțional. Cheia întregii probleme, credeam eu, era Amendamentul Zece, care interzice guvernului federal să exercite orice putere ce nu i-a fost în mod explicit acordată în Constituție. Însă Amendamentul Zece intrase în comă încă din perioada New Deal-ului, când fusese efectiv extirpat de Curtea lui Roosevelt.

Ceea ce însemna că aproape întreaga legislație federală de la New Deal pănă la Great Society [nota tr: Perioada Lyndon Johnson] și după, fusese neconstituțională. În loc să se opună programelor liberale pe bucăți, conservatorii le-ar putea pur și simplu submina pe toate prin revigorarea adevăratului (și realmente evidentului) înțeles al Constituției. Liberalismul se sprijinea pe un lung șir de uzurpări ale puterii [nota tr: Este vorba de liberalismul american, de stânga, nu de cel clasic].

În vremea vehement contestatei (și respinsei) nominalizări a judecătorului Robert Bork la Curtea Supremă a Statelor Unite, conservatorii au irosit multă energie argumentând că “intenția inițială” a Constituției trebuie să fie concludentă. Dar au aplicat acest principiu numai anumitor fraze și pasaje ambigue, care tratau chestiunile arzătoare ale momentului – pedeapsa cu moartea, de pildă. Referitor la înțelesul general al Constituției nu putea fi, credeam eu, nici un dubiu. Principiul predominant este că guvernului îi este interzis tot ceea ce nu este explicit autorizat să facă.

Acest singur principiu ar fi suficient să invalideze statul asistențial federal și, de fapt, toată legislația liberală. Dar mi-a fost greu să-i conving de acest lucru pe cei mai mulți conservatori. Bork însuși considera că Amendamentul Zece era inaplicabil. Dacă avea dreptate, atunci întreaga Constituție era inoperantă dintru început.

Nu socotisem niciodată renașterea constituțională ca fiind un lucru facil, dar credeam că poate juca un rol indispensabil în subminarea legitimității liberalismului. Conservatorii mișcării oficiale mi-au ascultat politicos argumentele, dar fără prea mult entuziasm. Găseau recursurile la Constituție ca fiind mai degrabă pedante și, din punct de vedere practic, futile – nefolositoare luptei politice. Majoritatea americanilor nici nu-și mai amintea ce înseamnă cuvântul uzurpare. Conservatorii înșisi abia știau și ei.

Bineînțeles că aveau dreptate, într-un fel. Nici măcar curțile judecătorești conservatoare (dacă puteau fi acaparate) nu ar fi fost suficient de îndrăznețe să elimine dintr-o dată întreaga moștenire liberală. Cu toate acestea am rămas convins că mișcarea conservatoare trebuia să atace rădăcinile constituționale ale liberalismului.

Mi-am transferat patriotismul, dintr-un anumit punct de vedere, de la America acelor vremi către America ce fusese odată, pe timpul când încă onora Constituția. Când se produsese schimbarea? Inițial am crezut că marele act de corupție avusese loc atunci când Franklin Roosevelt nimicise justiția federală; mai târziu am realizat că evenimentul decisiv fusese Războiul Civil, ce efectiv distrusese dreptul statelor de a secesiona din Uniune. Dar acest punct de vedere aparținea doar unei minorități în rândul conservatorilor, mai ales la National Review unde eram singurul care îl împărtășea.

Am scris mai mult decât suficient despre cariera mea la această publicație, deci mă voi limita la a spune doar că abia spre sfârșitul a mai mult de două decenii petrecute acolo am început să realizez că, în fond, nu toți ne doream același lucru. Când s-a întamplat, a fost similar cu a afla, după o lungă și placidă căsnicie, că soția ta este îndrăgostită de un altul, și că a fost așa dintru început.

Nu că aș fi fost înșelat. Fusesem doar orb. Nu pot blama pe nimeni altcineva afară de mine însumi. Grupul Buckley, și mișcarea conservatoare în general, nu au încercat să mă amăgească mai mult decât am încercat eu să-i amăgesc pe ei. Am crezut cu toții că suntem de aceeași parte a baricadei, când de fapt nu eram. Dacă există vreo vină pentru această neînțelegere, mi-o asum în totalitate.

Pe la sfârșitul anilor 1980 am început să mă asociez cu libertarienii rothbardieni – își spuneau “anarho-capitaliști”, etichetă pe care am gasit-o neatrăgătoare – și chiar l-am întâlnit pe Rothbard. Formau un grup sclipitor și combativ, plin de idei cutezătoare și argumente surprinzătoare. Rothbard însuși combina o profundă inteligență teoretică cu o adâncă cunoaștere a istoriei. Opera sa de căpătâi, Man, Economy and State, a primit cele mai înflăcărate aprecieri de la de obicei reținutul Henry Hazlitt, în National Review!

Pot spune despre Murray numai ceea ce mulți alții au spus deja: niciodată, în întreaga mea viață, nu mi-a mai fost dat să întâlnesc o inteligență atât de viguroasă și originală. Un evreu scund și îndesat din New York, cu un râs exploziv, în permanență bine dispus, acesta era mereu o companie plăcută și încântătoare. Turnând zeci de cărți zdravene și sute de articole, găsea de asemeni timpul, Dumnezeu știe când, să compună (la mașina de scris electrică pe care a folosit-o până în ultima clipă) nenumărate epistole lungi, scrise mărunt și bine argumentate, adresate către tot soiul de oameni.

Vederile politice ale lui Murray erau șocant de abrupte: statul este o haită de criminali de mare anvergură, nici mai mult nici mai puțin. Pe cât de mult îi dădeam dreptate în general, și oricât de fascinante îi găseam argumentele, am rezistat acestei concluzii. Încă țineam să cred în guvern constituțional.

Murray însă nici măcar nu vroia să audă de așa ceva. Convenția de la Philadelphia, a insistat el, la care Constituția fusese ratificată, nu a fost decât o lovitură de stat, ce a centralizat puterea și a distrus mult mai tolerabilele aranjamente ale Articolelor Confederației. Această idee constituia o negare directă a tot ceea ce fusesem învățat. Nu auzisem până atunci pe nimeni să susțină că Articolele erau preferabile Constituției! Dar lui Murray nu-i păsa ce credeau alții – sau ce credeau toți. (Fusese prea radical și pentru Ayn Rand.)

Împărtășeam cu Murray o pasiune pentru filmele cu gangsteri, și odată mi-a spus chiar că Mafia era preferabilă statului, deoarece supraviețuia oferind servicii pe care oamenii negreșit și le doreau. Am replicat că Mafia se comporta ca și statul, storcând cu de-a sila propriile ei “taxe” prin escrocheria protecției comercianților; piața sa de desfacere era departe de a fi “liberă”. A admis că argumentul meu are ceva merite. Am fost mândru să fi câștigat de la el această concesie.

Murray a murit acum câțiva ani fără să fi făcut din mine un anarhist. I-a revenit sclipitorului său discipol, Hans-Herman Hoppe, sarcina de a-mi desăvârși convertirea. Hans a argumentat că nici o constituție nu poate restricționa statul. Odată ce monopolului său asupra forței îi este conferită legitimitate, limitele constituționale devin pure ficțiuni pe care statul poate să le ignore; nimeni nu poate deține postura legală necesară pentru a impune și aplica aceste limite. Statul însuși ar decide, prin forță, care este “înțelesul” constituției, deliberând cu consecvență în propria sa favoare și sporindu-și puterea. Acest enunț era adevărat a priori, iar istoria americană stătea mărturie în acest sens.

Ce se întâmplă dacă guvernul federal încalcă grosolan Constituția? Se pot statele retrage din Uniune? Lincoln a spus că nu. Uniunea este “indisolubilă”, cu excepția situației în care toate statele cad de acord să o dizolve. Din punct de vedere practic, acest lucru a fost stabilit de către Războiul Civil. Statele Unite, la plural, formează efectiv un singur stat enorm, fapt atestat de noua tendință în limba engleză de a se folosi mai degrabă singularul, decât pluralul “ele”.

Așadar, oamenii sunt nevoiți să se supună guvernului chiar și atunci când cei de la putere își încalcă jurământul de a respecta Constituția. Ușa de scăpare este baricadată. Lincoln a pretins de fapt că nu drepturile noastre sunt “inalienabile”, ci statul. Și și-a impus punctul de vedere prin intermediul forței armelor. Nici un act de violare a Constituției nu poate submina legitimitatea moștenită a Uniunii. Odată instaurat, în condiții limitate și specifice, guvernul Statelor Unite devine permanent, chiar și atunci când refuză să respecte aceste condiții.

Așa cum argumentează Hoppe, eroarea constă în a crede că statul poate fi controlat printr-o constituție. Odată acordată, puterea statului devine în mod natural absolută. Obediența este o stradă cu sens unic. Teoretic, “We the People” creăm un guvern și cu precizie menționăm puterile ce îi sunt permise și conferite spre exercitare asupra noastră; conducătorii noștri jură în fața lui Dumnezeu că vor respecta limitele pe care noi li le impunem; dar atunci când ei calcă în picioare aceste angajamente, datoria noastră de a ne supune lor rămâne încă în vigoare.

Și totuși, după Războiul Civil, anumite scrupule au supraviețuit o perioadă de timp. Americanii erau încă de acord, în principiu, că guvernul federal poate dobândi noi puteri, dar numai printr-un amendament constituțional. Așa se face că amendamentele post-război includeau expresii precum, “Congresul va avea puterea să” adopte cutare și cutare legislație.

În perioada New Deal-ului aceste scrupule au devenit în totalitate defuncte. Franklin Roosevelt și Curtea sa Supremă au interpretat Clauza Comerțului în linii atât de generale, încât aceasta să poată autoriza orice revendicare federală, iar Amendamentul Zece atât de strict, încât să-l lipsească de orice forță inhibitoare. Astăzi aceste erezii sunt atât de adânc înrădăcinate, încât Congresul rareori găsește de cuviință să se întrebe dacă o anumită lege propusă este autorizată ori ba de Constituție.

Pe scurt, Constituția Statelor Unite este doar o slovă neînsuflețită. A fost rănită mortal în 1865. Leșul nu poate fi resuscitat. Am admis cu greu acest adevăr, și chiar și acum mă doare să o spun.

Au fost și alte aspecte care m-au ajutat să-mi schimb părerea. R.J. Rummel de la Universitatea din Hawaii calculează că numai în secolul douăzeci statele au ucis 162 de milioane din propriii lor subiecți. Această cifră nu include zecile de milioane de străini omorâți în război. Cum putem atunci afirma că statele își protejează supușii? Criminalitatea privată, oricât de rea, nu ar fi putut egala o asemenea oroare. Cât despre război, cartea Wartime a lui Paul Fussell descrie lupta cu atât de înfricoșătoare intensitate, încât, deși nu asta îi era intenția, am ajuns să mă întreb în final dacă există vreun război care poate fi justificat.

Confrații mei creștini argumentează că autoritatea statului este un dat divin. Citează porunca lui Hristos “Dă-i Cezarului ce este al Cezarului” și cuvintele Sfântului Pavel “Stăpânirile sunt rânduite de Dumnezeu”. Dar Hristos nu a spus care anume sunt acele lucruri – dacă o fi vreunul – care îi aparțin Cezarului; cuvintele Sale criptice sunt departe de a constitui o poruncă să îi oferi Cezarului orice acesta revendică. Și trebuie observat că Hristos niciodată nu le-a spus apostolilor să întemeieze un stat sau să se implice în politică. Trebuiau să predice Evanghelia și, dacă erau respinși, să meargă mai departe. Pare să nu fi socotit statul drept ceva pe care ei ar putea și ar trebui să-l atragă de partea lor.

Aparent, Sfântul Pavel este mult mai explicit în afirmarea autorității statului. Dar el însuși, asemeni altor martiri, a murit în urma înfruntării și sfidării statului, și îl cinstim pentru asta; la care putem adăuga și faptul că într-o anumită împrejurare a evadat din temniță. Cu siguranță, pasajul Epistolei către Romani a fost interpretat greșit. A fost scris probabil în timpul domniei lui Nero, iar acesta nu se numără printre cei mai demni de laudă conducători; dar Pavel de asemeni i-a sfătuit pe sclavi să se supună stăpânilor lor, și cu toate acestea nimeni nu interpretează acest îndemn ca pe o aprobare a sclaviei. Se poate să se fi referit la faptul că statul și sclavia vor exista în viitorul previzibil, și creștinii trebuie să le rabde de dragul menținerii păcii. Nicăieri nu se spune că acestea două vor fi aici pe veci.

Sf. Augustin a privit defavorabil statul, ca pe o pedeapsă pentru păcat. A spus că statul fără justiție nu este decât o bandă de tâlhari, de mare amploare, îndoindu-se că ar putea deveni vreodată altceva. Sf. Toma Aquino a fost mai binevoitor, argumentând că statul ar fi fost necesar chiar dacă omul nu ar fi căzut niciodată în păcat; dar a fost de acord cu Augustin că o lege nedreaptă nu este în niciun caz lege, o doctrină ce ar diminua grav autoritatea oricărui stat cunoscut.

Esența statului este propriul său monopol legal asupra forței. Dar forța este subumană, animalică; în cuvinte pe care le citez mereu, Simone Weil a definit-o ca fiind “cea care trasformă o persoană într-un obiect – fie stârv, fie sclav.” Ar putea fi un rău necesar uneori, în cazuri de auto-apărare sau de ocrotire a celor inocenți, dar nimeni nu poate avea prin drept ceea ce statul pretinde a fi al său: privilegiul exclusiv asupra folosirii ei.

Este cu totul posibil ca statele – forță organizată – să stăpânească de-a pururi această lume, iar noi să avem, în cel mai bun caz, oportunitatea să alegem între diverse rele. Unele state sunt mai nocive decât altele, în diferite, importante privințe: orice om întreg la minte ar prefera traiul în Statele Unite unei vieți sub Stalin. Dar a spune că un lucru este inevitabil, sau mai puțin împovărător decât altul, nu este totuna cu a spune că este bun.

Pentru majoritatea oamenilor, cuvântul anarhie este unul tulburător, ce sugerează haos, violență, antinomianism – fenomene pe care ei speră că statul le poate controla sau preveni. Termenul stat, în ciuda istoriei sale sângeroase, nu îi neliniștește. Și totuși statul este cel cu adevărat haotic, deoarece reprezintă stăpânirea celor puternici și perfizi. Oamenii își imaginează că anarhia ar sfârși firesc într-o domnie a criminalilor. Numai că simplii criminali nu pot revendica dreptul plauzibil de a domni. Numai statul cu aparatul să propagandistic poate face acest lucru. Asta înseamnă legitimitate. Este clar că anarhiștilor le-ar fi de folos o etichetă mult mai seducătoare.

“Dar cu ce vrei să înlocuiești statul?” Această întrebare denotă incapacitatea de a imagina o societate umană lipsită de stat. Și totuși, ar părea că o instituție ce poate pulveriza 200 de milioane de vieți omenești într-un singur secol își poate justifica cu greu nevoia unui “înlocuitor”.

Creștinii, și americanii în special, au fost multă vreme păcăliți de buna lor soartă. Începând cu convertirea Romei, în majoritatea lor, stăpânitorii vestici au fost cât de cât ținuți în frâu de moralitatea creștină (deși de multe ori nu așa a stat situația), și de aceea până și războiul a părut o acțiune civilizată secole de-a rând; astfel s-a născut prezumția că statul nu este neapărat un blestem. Dar pe măsură ce moralitatea își pierde influența culturală, cum se întâmplă cu repeziciune la ora actuală, această confuzie se va disipa. Ne putem aștepta tot mai mult ca statul să-și dea în vileag adevărata natură.

Pentru mine aceasta nu este nici pe departe o concluzie fericită. Duc dorul serenității izvorâte din credința că trăiesc sub un guvern benign, înțelept conceput și benevol în activitatea sa. Dar, așa cum spune Sfântul Apostol Pavel, vine o vreme când trebuie să pui deoparte lucrurile copilărești.