Romania feudala

“In timp ce dl Moise si sustinatorii sai sunt pusi la zid, copiii din clasele primare sunt obligati sa invete pe de rost Sfanta Taina a Preotiei, Cununia sau Sfanta Taina a iubirii, Sfanta Taina a Maslului, credinta in inviere si in viata vesnica. Ei afla ca fericirea este doar a celor drepti din Rai. Pacatul, neinteles la aceasta varsta, devine o spaima, iar moartea, calea spre Mantuire. Desi nimeni din conducerea MEC nu stie Crezul, copiii din clasele a IV-a sunt pusi sa-l memoreze prin ordinul dlui Hardau! Drepturile constitutionale sunt neputincioase in fata prozelitismului religios mascat. Gandire feudala, comportament pe masura.”

Parintii de azi care nu vor copii indoctrinati, fricosi, cu spirit de turma, trebuie sa faca acelasi efort pe care-l faceau parintii mei (cu indoctrinarea comunista in scoala), adica sa explice copilului in casa ca nu tot ce-i invata in scoala este ADEVAR.
Explica-i unui copil de 8 ani cum e cu Maslul si dreptii care ajung in Rai.

Sociologii au studiat si identificat generatii: s-au perindat in ultimul
secol generatia interbelica; generatia “baby boomers”; generatia hippie;
generatia youpie; generatia X; generatia Y.
Parintii nostri au fost generatia de sacrificiu. Ei s-au chinuit cu
comunismul pe model chinezesc antedecembrist. Apoi cu tranzitia; cu
entuziasmul postdecembrist; cu nesiguranta zilei de maine; cu Caritasul,
Bancorexul, FNI-ul. Cu inflatia, cu criza economica. Cu totul si nimic.

Apoi am venit noi. Noi suntem generatia care pleaca. Generatia care a
plecat. Generatie de alienati. Noi, care muncim la negru in Irlanda,
care cersim in Franta, furam in Spania, spalam vase in Italia, ingrijim
de copii in Anglia. Care studiem in America, programam sau facem
strip-tease in Canada. Generatia care pleaca. Dezamagiti de prezent,
visam la un viitor in care ne reintoarcem acasa plini de bani, ne luam
case, ni le mobilam si dotam cu electrocasnice asa cum am vazut afara.
Generatia care se straduieste sa puna un ban deoparte. Care vorbeste cu
parintii prin telefoanele VoIP cu cartele cu cod. Care scrie mailuri
prietenilor, vorbeste prin messenger cu fostele iubiri din tara, care
tine bloguri si face poze. Orice numai sa nu ne instrainam.

Nu vrem sa fim francezi, italieni sau spanioli. Le vorbim limba de
nevoie. Injuram, iubim, plangem in romaneste.
Suntem romani, chiar daca nu stam ore intregi la coada ca sa votam.
Suntem romani atunci cand intram pe forumuri de discutii si criticam
ultimele hituri O-Zone. Atunci cand ne intoarcem acasa de sarbatori si
dam de baut prietenilor. Cand salivam la amintirea sarmalutelor de
acasa, a muraturilor de iarna cum nu gasesti aici, a
palincii, slaninei afumate, tobei, caltabosului, mamaligii.

Suntem generatia plecata pe afara. Un roman din sapte. Cu nimic
deosebiti, schimbati totusi cu desavarsire. Ingrijorati de destinul
tarii, dar usurati totodata la gandul ca, din fericire, nu e neaparat si
al nostru. O generatie pierduta. O generatie care spera sa se
reintoarca, odata si odata. La parinti, prieteni lasati in urma, iubiri
de demult. La mamaliga de odinioara, la sarmalute, cozonac, palinca,
slanina afumata. La colidele de Craciun, la ciocnele oualor de Pasti. La
bunici, la copilarie, la Romania pe care ne-o amintim, la Romania pe
care o purtam in suflet.

O Romanie, din pacate, disparuta. Pentru totdeauna.

primit prin e-mail, din Internet

Scandalurile politice, pe cat de artificiale, pe atat de mediatizate, oculteaza o dezbatere structurata privind consolidarea democratiei liberale si a spatiului public in Romania. Desi integrarea europeana pare sa fi rezolvat aproape totul, situatia spatiului public nu s-a schimbat. Desfiintat de comunisti, care anexasera statul partidului, spatiul public nu a beneficiat de conditii favorizante. Din contra, spatiul privat, cu singura diferenta ca a devenit fragmentat, a ramas dominant si dupa 1990. Incercarile de reconstructie a spatiului public s-au lovit permanent de un mediu social, economic si politic ostil, iar costurile acestei intarzieri sunt colosale. Coruptia, cea mai vizibila consecinta a predominatiei interesului privat asupra celui public, a fost cel mai des invocata, dar inflamarea mediatica din ultima vreme privind afisarea simbolurilor religioase nu doar in scoli sau spitale, ci in institutii publice in general (in Parlament spre exemplu) releva un alt rezultat al prelungitei agonii a spatiului public: tirania majoritatii.
Tentatia tiranica in firava democratie romaneasca a cunoscut doar in ultimul deceniu si jumatate diferite forme, unele benigne, altele maligne. De la plebiscitarea lui Ion Iliescu ca salvator al patriei pe 20 mai 1990, la reactiile homofobe sau discriminarea rromilor, majoritatea, manevrata cu dibacie de minoritati militante, ultraconservatoare, s-a raliat taberei detinatorilor adevarurilor absolute. Confruntarea dintre iconoduli si iconoclasti prezinta insa o specificitate, caci se refera la un domeniu-tabu: religia. Ultima reduta identitara a unei colectivitati afectate de tranzitie, religia a devenit un reper permanent.
In virtutea unei restitutii istorice si ca o reactie la totalitarismul comunist, religia s-a transformat, peste limitele sale, dintr-o credinta privata intr-o megaideologie. Tendinta de secularizare a societatilor moderne a fost aparent suspendata in Romania dupa 1989. Religia a devenit obiect de studiu obligatoriu, ca si cand afilierea religioasa ar fi o chestiune de interes public, iar nu privat. Biserica, careia ii revenea catehizarea, a fost astfel scutita de orice efort, iar separatia statului de biserica a devenit atat de vaga incat abia daca se mai observa. In acest context, recomandarea Consiliului National pentru Combaterea Discriminarii privind reglementarea afisarii simbolurilor religioase in scoli este un prim pas spre recuperarea spatiului public. Dar un pas timid, care nu va fi suficient cata vreme nu va fi sustinut de opinia publica. Confuzia dintre public si privat devine un handicap in incercarea de a separa apele. Faptul ca religia si credinta tin de spatiul privat, iar scoala de cel public nu pare sa conteze. Mai mult, partizanii icoanelor mizeaza pe tirania majoritatii pentru a suspenda dezbaterea. Cand, acum aproape doua veacuri, Tocqueville descoperea democratia, constata ca aceasta duce la eradicarea deosebirilor de statut sau de conditie. Dar avertiza totodata ca miscarea irezistibila spre egalitate poate duce fie la o societate egalitara si despotica, fie la una egalitara si liberala.
Totalitarismele secolului al XX-lea au experimentat-o pe prima, democratiile liberale pe a doua. Tendinta de a folosi majoritatile impotriva minoritatilor este mostenirea unei experiente totalitare. Dar icoana si democratia nu sunt opuse, ci complementare. Forta religiei sta in credinta, nu in expunerea icoanelor in spatiul public, pe cand cea a democratiei in capacitatea de a asigura participarea si motivarea cetatenilor si protectia minoritatilor. Fiecare, in spatiul sau, indeplineste un rol.

Cristian Pirvulescu,
analist politic
http://www.romanialibera.ro/