Vitaly, arhiepiscop al Montrealului şi al Canadei *

NOI INCA nu am simţit şocul uriaş al apariţiei televiziunii care, într-un timp scurt, a reuşit să pătrundă în aproape fiecare cămin. Puterile sale de convingere şi de atracţie s-au dovedit a fi practic supranaturale şi sunt dublate de o abilitate subtilă şi teribilă de a corupe. Astăzi, preoţii nu pot şi nu trebuie să ignore fenomenul televiziunii, un fenomen de neegalat în cadrul influenţei sale asupra sufletului uman. Fără exagerare, o campanie împotriva ei trebuie să fie preocuparea noastră imediată şi fundamentală deoarece în fiecare zi, în orice moment efectele sale sunt simţite în propriile noastre cămine.

Puterea sa poate fi anihilată. Ceea ce trebuie să facem cu adevărat este să o vedem în perspectivă. Este, fără îndoială o inovaţie strălucită şi problema noastră de bază constă în faptul că acest conflict nu este de fapt cu ea, ci cu noi înşine şi cu dorinţele noastre din ce în ce mai slăbite. Pur şi simplu nu avem puterea să ne rupem de extraordinara ei putere de seducţie. “Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos; toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva” (I Cor, 6, 12).

Haideţi deci să privim televiziunea în mod obiectiv, să vedem binele şi răul din ea şi abia atunci vom putea fi capabili să folosim aspectele sale pozitive şi să le respingem pe cele negative.

În primul rând, nici o invenţie, nici un mecanism sau un aparat electronic nu este rău în sine, nu există un lucru rău în sine pentru că răul există doar în voinţa celor care acţionează în mod contrar voinţei lui Dumnezeu. Asemenea fenomene, ca televiziunea, sunt mai degrabă manifestări ale Înţelepciunii divine pe care omul are privilegiul de a o descoperi în cadrul legilor naturii, în aşa fel încât el poate cel mai bine şi din toată inima să-L laude şi să-I mulţumească Creatorului. Dată fiind doar simpla cantitate de programe, ar fi o nebunie să spui că nici un strop de bine nu e produs de ea. Cel mai important bine şi probabil singurul bine cu adevărat realizat este acesta: televiziunea i-a readus pe oameni acasă.

Întreaga perioadă începând cu Primul Război Mondial şi terminând cu anii 50 a fost scoasă în evidenţă de sociologi datorită unei caracteristici, tendinţa oamenilor “de a ieşi” în căutare de stimulare. Oamenii probabil că au dormit acasă şi chiar au mâncat acasă, dar “timpul liber” era petrecut în altă parte. Oamenii “ieşeau”, atraşi de evenimente sportive, filme, dans şi o nesfârşită serie de “distracţii”. Rezultatele, în mod special pentru copii, au fost catastrofale. “Acasă” a devenit nu cu mult mai mult decât un dormitor şi toate conotaţiile anterioare ale cuvântului au fost pierdute. Fusese un loc unde copiii învăţau pentru prima dată să înţeleagă lucrurile din jurul lor şi să-şi folosească imaginaţia, un loc unde proaspăt trezita imaginaţie anima cu dragoste formele fără viaţă din jurul ei şi pentru prima dată învăţa să viseze. Dar acum, copiii erau aruncaţi pe străzi, complet nepregătiţi pentru realităţile crude şi amare pe care le întâlneau, realităţile vremurilor noastre care rănesc atât de mult sufletul.

Deodată, pentru prima oară în 5 decenii oamenii veneau acasă- să privească la televizor. Televiziunea nu prezenta nimic nou; nu putem să credem aşa ceva. Pur şi simplu ea ispitea instinctele primare ale omului comun şi aducea în sufrageria sa acele lucruri pe care el le căutase pe stradă. Deci nu are nici un rost să vorbim despre “moralitatea” schimbării care a avut loc, dar totuşi schimbarea în sine dă o notă de optimism. În mijlocul nedemnităţii, corupţiei şi tentaţiei în care locuim acum, trebuie să ne agăţăm de un pai şi să sperăm că ne va ţine pe linia de plutire.

Să admitem deci, că televiziunea ne încurajează să stăm acasă şi să încercăm să scoatem avantaje din acest fapt. Dacă am denigra-o direct, nu am găsi pe nimeni să ne asculte. Aşa de mare este puterea cu care ne stăpâneşte.

Probabil, televiziunea poate să ne prezinte, clar şi cuprinzător, problemele complexe cu care se confruntă ştiinţa, arta şi tehnologia şi astfel să ne dezvolte cunoştinţele şi conştiinţa. Probabil, ea ar putea eradica ignoranţa şi acea aşa-zisă ştiinţă de carte specifică ce a dus lumea la durere.

Să presupunem pentru un moment că ea caută să facă aceste lucruri şi să continuăm să examinăm influenţa sa distructivă asupra sufletului.

Televiziunea ne împiedică să citim. De ce să citim când putem, în acelaşi timp, auzi şi vedea la televizor? De ce ne punem imaginaţia în funcţiune, cînd televiziunea poate face totul în locul nostru? Ni se înmânează programele pe un platou, pregătit cu măiestrie şi având sos picant - ceea ce trebuie să facem noi este să mâncăm.

Televiziunea ne-a purtat la capătul pământului şi în spaţiu, ne-a dus pe fundul oceanului şi în straturile pământului, în fabrici şi în sălile de operaţie unde practic am participat la cea mai complexă operaţie. Ne-a arătat naţii şi popoare pe care altfel nu le-am fi văzut niciodată. Şi totuşi, paradoxal, ne-a făcut să ne simţim leneşi şi apatici. Depozitul de informaţii audio-vizuale ale televiziunii s-a dovedit a fi o abundenţă nedigerabilă care ne-a făcut indiferenţi la lumea reală din jurul nostru. Când totul a fost spus şi făcut, ea ne-a hrănit ignoranţa.

Voi încerca să explic. În timp ce citim apare un proces psihologic extrem de complex. El implică întâi de toate şi cel mai important, un efort de voinţă. Să alegi o carte şi să o citeşti necesită un efort concentrat, în timp ce nici un fel de efort nu e necesar pentru a privi la televizor. Oricât de strălucitor ar fi autorul unei anume cărţi, imaginaţia noastră îşi creează propriile sale imagini pe măsură ce citim. Ne creăm un univers propriu. De fapt, putem fi atraşi de autorii noştri preferaţi exact pentru că participăm cu ei la misteriosul proces al creaţiei.

Imaginaţia este doar un aspect al sufletului. Este sursa creativităţii şi a explorării şi este dezvoltată prin citit. Aceasta ne ajută să nu fim doar membri folositori ai societăţii, dar şi persoane care iubesc viaţa. Televiziunea, pe de altă parte, departe de a stimula imaginaţia, nici nu are nevoie de ea. Munca imaginaţiei este desăvârşită de timpul în care un program e difuzat şi ceea ce ajungem să facem este să privim la produsul final al imaginaţiei altora, deseori străini nouă. Aşa cum suntem privaţi de propria noastră imaginaţie, aşa suntem privaţi şi de sufletele noastre, iar puterea noastră creativă este paralizată.

Vedem creaţia lui Dumnezeu printr-un geam întunecat şi uităm că “Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi… “ (Rom. 1, 20).

Foarte subtil, televiziunea ne transformă în ceva material care menţine o abilitate animală intrinsecă de a vedea, dar căreia îi lipseşte orice privire spre interior - privirea sufletului. Suntem încurajaţi din ce în ce mai mult să privim, dar nu să vedem. Devenim ca idolii despre care Regele David, poetul şi proorocul, a vorbit în psalmii săi: “Au guri, dar nu vorbesc; ochi au, dar nu văd. Au urechi, dar nu aud; nasuri au, dar nu simt mirosul. Au mâini, dar nu ating; picioare au, dar nu merg, nici nu scot vreo vorbă din gură…aşa este şi oricine crede în ei”.

De vreme ce suntem capabili să privim şi totuşi nu vedem esenţa lucrurilor şi mecanismele care le leagă, înseamnă că am devenit cu adevărat ignoranţi.

S-a scris mult deja despre influenţa coruptivă a televiziunii, dar aş vrea s-o aduc în discuţie încă o dată.

Nici un părinte nu şi-ar lua copilul într-un loc de o reputaţie îndoielnică. Dacă cineva ar sugera o plimbare prin mahalale, ar fi considerată o glumă proastă, un semn de instabilitate mentală sau de intoxicaţie. Bineînţeles că aţi refuza invitaţia de a merge în mahalale, dar credeţi că nu e nimic în a vă aduna în sufragerie şi cu un abia vizibil şi inocent semn din mână să invitaţi cele mai joase forme ale societăţii umane în casele voastre, ai căror pereţi sunt probabil chiar acoperiţi de icoane.

Sunteţi pe punctul de a întâlni orice fel posibil de maniac, ucigaş şi psihopat. Nici măcar nu vă veţi clinti din loc, iar conştiinţa voastră va rămâne curată. Dar copiii voştri vor avea coşmaruri; vor deveni nervoşi, iritabili şi nesuferit de grosolani. Chiar şi voi nu veţi mai adormi atât de uşor ca înainte din cauza poverii chinuitoare a lucrurilor hidoase şi imorale pe care le-aţi văzut.

Toate acestea constituie o profanare a căminului vostru care, în cea mai bună înţelegere a Bisericii Ortodoxe, este de asemenea biserica voastră. Apostolul Pavel a numit adeseori căminul creştin “biserica din casă” (Rom. 16, 5; I Cor 16, 19; Col. 4,15). Profanaţi, de asemenea sufletul vostru, precum şi sufletele copiilor voştri, pentru că ochii şi urechile voastre sunt instrumente ale sufletului vostru, iar imaginile pe care le vedeţi, la fel ca şi lucrurile pe care le auziţi, intră în el. Imaginile sunt depozitate în subconştient ca fotografiile într-un album şi ele pot profana inima inimii noastre. Ele ies din mintea tulburată în orice moment şi în orice loc, în concordanţă cu legile despre care nu ştim nimic în prezent. Ele intervin în relaţiile noastre cu alţi oameni şi ne iau bucuria vieţii.

Exact aceste lucruri au fost avute în vedere atunci când Biserica Ortodoxă a stabilit succint şi fără echivoc: “Ochii tăi văd adevărul şi ceea ce ochii zăresc influenţează direct sufletul. Înţelepciunea ne spune că aşa este. Prin urmare păzeşte-ţi inima mai înainte de orice altceva tu preţuieşti, pentru că acolo este izvorul vieţii” (al 100-lea canon al celui de-al şaselea sinod Ecumenic de la Constantinopol).

Ce glumă mefistofelică am devenit!

Ştiind foarte bine că noi, ortodocşii, nu ne vom implica niciodată cu bună ştiinţă într-o adunare nelegiuită, diavolul ne-a întunecat complet puterea de judecată atât de inteligent, încât, cu propriii noştri bani cu greu câştigaţi, obţinem un aparat electronic care ne duce la corupţie, desfrâu şi crimă şi ne transformă casa într-un azil de nebuni. Diavolul ne-a luat acel sentiment al demnităţii umane pe care profetul David l-a preţuit atât, încât în mod constant şi fără oboseală L-a implorat pe Dumnezeu să nu-l lase pe diavol să facă din el obiect de batjocură.

De vreme ce e de netăgăduit faptul că vedem depravarea sus menţionată, devine important să reliefăm o altă consecinţă critică a acţiunilor noastre. În viaţa noastră de zi cu zi avem bariere practice, morale, psihologice şi sociale aşezate între noi şi trimisul răului. Sufletul, printr-o stare inertă şi prin lenevie nu tinde niciodată să le îndepărteze. Dar impactul şi exemplul de realism al televiziunii depăşesc fără efort aceste bariere. Ne familiarizează cu apropierea de păcat, ca şi cum ar fi făcut de noi şi, în consecinţă păcatul ajunge uşor la noi.

Aceasta ar explica valul de crime îngrozitoare care au devenit ceva obişnuit în vremurile noastre şi cu care sunt preocupate chiar şi agenţiile sociale – crime care nu pot fi prezise – “crime fără motiv”. Un băiat, fără nici un motiv clar, îşi ucide părinţii într-o dimineaţă. Un student îşi hărţuieşte profesoara. Există nenumărate exemple în analele poliţiei, dar nu ar fi potrivit să mai vorbim despre vreunul aici.

Ce mijloace de rezistenţă aş putea sugera, pentru că este clar că trebuie să rezistăm? În primul rând, trebuie să cooperăm, atât păstorul, cât şi turma, făcând din aceasta prioritatea noastră. Bineînţeles, cel mai bun şi mai simplu lucru pe care l-am putea face este să ne vindem televizorul şi, cu cât mai repede, cu atât mai bine. Mai bine zis: vinde-l şi dă banii Bisericii pentru ajutarea săracilor. Această primă sugestie este pentru acele suflete cinstite care deja au luat sabia, aceia aleşi, al căror scop în viaţă este mântuirea. Chiar mai binecuvântaţi sunt aceia care nu au achiziţionat niciodată obiectul, care nu au avut niciodată nevoie de el. Oricum, înţeleg că pentru moment această primă sugestie poate părea prea aspră pentru majoritatea credincioşilor. Am fost captivaţi de televiziune şi dorinţele noastre au devenit atât de slabe, de neputincioase încât puţini pot răspunde unei asemenea chemări. Dar nu vă înspăimântaţi – întotdeauna au fost puţini eroi şi chiar mai puţini martiri. Se pare că cel cinstit întotdeauna a fost singur.

Aş vrea să amintesc încă o dată, pentru noi toţi, creştinii, aspectele pozitive ale televiziunii, în mod special capacitatea ei de a ne ţine acasă împreună. Am văzut cu toţii, în diverse ocazii, familii care se adună seara, cu o demnitate şi o decenţă aparente, în faţa televizorului, în semiîntuneric. Lupta noastră împotriva efectelor nocive ale televiziunii se reduce la a profita de abilitatea sa de a ne aduna şi în acelaşi timp la a-i nega influenţele coruptive. Trebuie să ne întărim voinţa şi să stabilim un “modus operandi” clar în ceea ce priveşte folosirea acestei invenţii. În primul rând, numai părinţii sau un membru responsabil al familiei ar trebui să aibă voie să-l deschidă. În al doilea rând, trebuie să i se dea o aură de “fruct oprit” şi copiilor să li se permită să se uite numai la ocazionalul film bun, doar ca o recompensă pentru rezultatele lor sau pentru bună purtare.

Este important ca după fiecare asemenea film să urmeze o discuţie şi concluziile personale, plasând subiectul într-o perspectivă istorică şi citând teme înrudite din literatură. Totul trebuie văzut prin prisma ortodoxiei şi a învăţăturii sfinţilor Părinţi. Aş vrea să cred că aceia care aleg să se opună cu fervoare influenţei coruptive a televiziunii vor fi îndrumaţi de Domnul Care va sugera căile de a-l îndepărta pe diavol. În timpul tuturor posturilor ar putea fi stabilită drept regulă scoaterea televizorului din priză sau chiar îndepărtarea lui. Silinţa noastră va depinde, bineînţeles, de dorinţa noastră de mântuire, de smerenia noastră ca o comunitate şi de dragostea noastră faţă de Biserică.

Apărut în “Viaţa ortodoxă”, vol.31, nr.1, Ian-feb. 1981. Tradus din limba rusă de Alexander Maidan. Tradus din limba engleză de Ivan Amelia Orlandina.