Nicuşor Gliga

Pe bună dreptate, spune o prietenă că “esteticul” este frumosul artificial, omenesc, pus peste frumosul dumnezeiesc, natural. O pădure care creşte natural, cu amestecul dezordonat de esenţe de arbori, de arbuşti, de ierburi, de flori, este frumoasă; o pădure plantată, cu arbori aliniaţi milităreşte, este estetică.

“Esteticul”, lucrul minţii şi mâinilor noastre, ne dă un sentiment de mândrie, difuz sau puternic. De prea mult “estetic” şi din cauza mândriei care ne invadează fiinţa, frumosul nu se mai vede dar ni se poate revela, când nu ne aşteptăm, în circumstanţe dintre cele mai obişnuite.

Pe aceste vremuri de criză, într-o dimineaţă, pe peron aşteptând metroul, îmi atrage atenţia un grup de trei fiinţe. O tânăra mămică, sub 30 de ani, de constitutie robustă, poartă în rucsăcelul marsupiu de la piept un prunc cam de un anişor. Lângă femeie, o fetiţă de 4-5 ani, se joacă cu mânuţa pruncului, pe care o sărută din când în când, iar acesta dă din picioruşe şi râde. Mama priveşte la cei doi copii zâmbind, o bucurie luminoasă, adică frumoasă, inundându-i chipul, ca apa limpede a unui tainic izvor. Chipul femeii, cu trăsături armonioase, este de doua ori frumos dar… inestetic. Ii lipseşte masca fardului, a rimelului, a rujului de buze.

Privesc la copii şi la mama care-i îmbrăţişează cu privirea, ca la o minune. Maternitatea, darul lui Dumnezeu (theodoros) plăsmuit într-un grup statuar viu!

Dar de ce mi se pare un lucru normal, o minune? Poate, pentru că suntem bombardaţi informaţional, nu fără un anumit scop, numai cu cazuri de mame care-şi leapădă pruncii, care-şi abandonează copii, care îi maltratează etc., lăsându-ne impresia că aceasta este normalitatea.

Privind în vecinătăţile personale, unde îl aflăm pe aproapele nostru, vom constata că lucrurile stau altfel. În condiţii de viaţă modeste, chiar de sărăcie, maternitatea se manifestă ca darul frumos al lui Dumnezeu. Aceasta-i normalitatea majoritară.

Frumosul dumnezeiesc, natural, este neschimbător şi veşnic. “Esteticul” omenesc este în continuă stare de agitaţie şi degradabil, în sensul că acum e în vogă, acum e desuet. Omul caută mereu, experimentează forme , şi tot nu găseste… Pentru că experimentează şi caută de unul singur… În vremurile pe care le trăim, la modă, foarte gustat este “esteticul” urâtului. Din urât se “creează” opere, cu succes de piaţă şi de casă, care pot aduce şi premii naţionale şi internaţionale. Petrolul este o resursă naturală epuizabilă dar urâtul , se pare, că nu. In acest “estetic”al urâtului global trăiesc şi copiii.

Pentru a-i pregăti pe copii să facă faţă, să se adapteze “esteticii” urâtului, organisme internaţionale şi naţionale, ONG-uri, asociaţii, politicieni, oameni de cultură, VIP-uri cu sentimente filantropice, ambasadori ai bunăvoinţei etc. urmăresc cu consecvenţă, lăudabilă uneori, aplicarea unor programe centrate pe grija faţă de copii, pentru punerea în practică a “drepturile copilului”. Dar cum să se realizeze “drepturile copilului” fără a se asigura mai întâi drepturile maternităţii şi drepturile familiei monogame heterosexuale, în sânul căreia se nasc şi cresc copiii şi în care maternitatea îşi găseşte cel mai bine sensul şi împlinirea?

O serie de acţiuni agresive, sprijinite tacit sau făţiş, adesea de aceleaşi organisme internaţionale şi naţionale, ONG-uri, asociaţii, de aceiaşi politicieni, oameni de cultură, de aceleaşi VIP-uri cu sentimente filantropice, de aceiaşi ambasadori ai bunăvoinţei şi alţi ambasadori etc., bagatelizaează şi relativizează importanţa maternităţii şi a familiei monogame heterosexuale, încercând (şi reuşind pe alocuri) să impună o altă viziune şi practici deviante. Pentru că mai nou, în diversităţile lumii intră şi diversitatea orientărilor sexuale!

Nici ştiinţa nu stă cu mâinile în sân. Primind o dată cu fondurile, sponsorizarile, granturile, şi direcţia de cercetare şi concluziile (comanda politică) la care trebuie să se ajungă, ne aduce la cunoştinţă descoperiri “stiintifice” senzationale si surprinzatoare.

Copiii crescuţi şi educaţi de cupluri lesbiene nu prezintă dereglari de comportament! Copiii din familii monoparentale cresc mai sănătoşi psihic, se maturizează armonios şi se descurcă mai bine în viaţă! Studii genetice au arătat că femeia este programată să iubească 4 ani! (După frecvenţa cu care se fac şi se desfac cuplurile, se pare ca a intervenit o serioasă dereglare genetică şi la femei şi la bărbaţi). Opinii ale unor persoane avizate “stiintific” susţin că un cuplu heterosexual „nu e o asigurare pentru o familie fericită, copii doriţi şi iubiţi! Un cuplu homosexual „nu e o asigurare pentru o viaţă deşucheată sau distrusă!” Tot din puţul opiniilor „stiintifice” mai aflăm că „sexul heterosexual este aşa de frumos şi iubit de Dumnezeu pentru că duce la procreere dar in cele mai multe cazuri, din fericire, nu duce”!

Na, sâc! că nu i-a ieşit planul lui Dumnezeu! Păi astăzi avem anticoncepţionale, neamule! Şi dacă te îndopi zilnic cu ele nu mai faci copii, în veac, chiar dacă la un moment dat îţi vine aşa să ai un copil! Păi cum? Cine şi-ar dori o familie cu 12 copii, unde mama e însărcinată mereu? Nu acesta este ţelul maternităţii. În lumea noastră europeană „emancipată” sunt rarisime asemenea cazuri. Concluzia, tot „stiintifica”: „sexul este acceptat pentru pura plăcere şi armonia cuplului. Oricum ar fi acest cuplu. Nu toţi sunt făcuţi pentru abstinenţă!” Şi cu această demonstraţie argumentată „ştiinţific” conştiinţa este anesteziată, liniştita, iar modul de viaţă „divers” capătă un statut de legalitate. Pentru asemenea persoane, deviza ar fi „Salvaţi-ne de copii!”.

Ceea ce nu vor să stie, nici promotorii diversităţii de orientare sexuală şi nici stiinta sponsorizată ,care prosteşte şi nenoroceşte multă lume, este că orice făt, orice prunc , nu este numai un boţ de carne ci, în primul rând, un sâmbure de viaţă, iar viaţa o creeaza şi o dăruieşte numai Dumnezeu . Omul, fie o acceptă ca un dar şi mulţumeşte, fie o refuză, o evită prin anticoncepţionale, o amână prin planning familial sau o curmă. La Nunta din Canaa Galileii, Hristos Dumnezeu instituie Taina cununiei şi binecuvanteză: dragostea care leagă bărbatul şi femeia, plăcerea care face din două trupuri unul, copii care ar putea rezulta din dragoste şi placere, abstinenţa necesară o vreme şi în anumite perioade pentru sănătatea trupului şi sufletului. Tot omul este făcut şi pentru dragoste, şi pentru plăcere şi pentru abstinenţă. Rămâne la libera lui voie să facă uz de ele cu dreaptă chibzuinţă. Dar Dumnezeu nu i-a dat omului libertatea ca s-o folosească ca pe o plapumă pentru a-şi acoperi păcatul, spune un sfânt.

Lumea nu s-a stricat şi nu se va strica de tot deşi, stăpânitorul acestei lumi, face tot ce-i stă în putinţă să-l piardă pe om, cu concursul acestuia. Întotdeauna vor exista şi capete limpezi. Ca să închei într-o notă optimistă, pentru cei/cele care iubesc copiii, pentru mamele care au cunoscut maternitatea, cu neplăcerile si bucuriile ei, pentru mamele cărora Dumnezeu le-a dat copii lepădaţi ca să-i crească, pentru bărbaţii care-şi iubesc soţiile şi copiii, cât şi pentru toţi cei/cele care nu se încadrează în niciuna din categoriile de mai sus, am selectat câteva texte din cartea lui Søren Kirkegaard, „Legitimitatea estetică a căsătoriei.” Lectură plăcută şi cu folos.

Nicuşor Gliga
13 iunie 2010

“Mă plimb uneori cu paşi mici pe stradă,cu gândurile duse la treburile mele, atent totuşi la impresiile pe care mi le procură anturajul meu de moment. Am văzut cum o femeie sărmană, care-şi ţinea copilul la piept, vindea nu ştiu ce nimicuri direct pe stradă, neadapostindu-se în nici un fel, deşi ploua şi era vânt. Era curată, amabilă, iar copilul avea scutece curate. Am văzut-o de mai multe ori. O distinsă doamnă, văzând scena, a certat-o că nu lăsase copilul acasă, pentru că, zicea ea, el nu putea decât s-o încurce. A trecut pe lângă ea şi un pastor. Văzând-o, s-a apropiat de ea şi a vrut să se ocupe personal de găsirea unui loc pentru copil, într-o creşă. Ea i-a mulţumit frumos dar trebuia să fi văzut tu însuţi privirea pe care femeia i-a adresat-o copilului, aplecându-se asupra lui. Dacă micuţul ar fi fost atins de ger, privirea ei l-ar fi încălzit pe loc; dac-ar fi fost mort de frig, privirea ei l-ar fi readus instantaneu la viaţă; dac-ar fi suferit de foame şi de sete, binecuvântarea acestei priviri l-ar fi făcut să suporte povara. Copilul însă dormea, aşa că surâsul lui n-o putuse recompensa pe mamă. Pentru această femeie, copilul era o binecuvântare. Dac-aş fi fost pictor, n-aş mai fi pictat niciodată altceva decât chipul acestei femei. Un astfel de spectacol este foarte rar; e ca o floare rară pe care n-o găseşti decât datorită unei întâmplări fericite. Dar lumea spiritului nu se supune rigorilor vanităţii; dac-ai găsit planta, o vei vedea mereu înflorită. Şi eu am văzut acea femeie de mai multe ori. I-am arătat-o soţiei mele. Fără să-mi fi dat aere, fără să-i fi trimis cadouri scumpe, ca şi cum aş fi fost învestit cu un mandat divin să distribui recompense. M-am arătat umil în faţa ei. Femeia aceasta nu are nevoie nici de aur, nici de distinse doamne, nici de creşe, nici de pastori, nici de un biet consilier de tribunal al curţii şi al oraşului ori de soţia acestuia. Pe scurt, ea nu are nevoie de nimic, în afara dorinţei ca copilul s-o iubească, mai târziu, tot aşa de tandru. Poate că nici de asta nu are nevoie; ar fi însă o recompensă pe care o merită. Cerul nu va întârzia s-o recompenseze cu binecuvântarea sa. Nu poţi nega că acest lucru este frumos şi că îţi poate mişca şi inima ta împietrită. Iată de ce, pentru a te determină să recunoşti că un copil este o binecuvântare, n-am recurs la sperietorile pe care mai toată lumea le foloseşte, când e vorba de celibatari: singurătatea în care se vor găsi mai târziu, nefericirea de care vor fi copleşiţi pentru că nu sunt înconjuraţi de o droaie de copii.”

٭ ٭ ٭

“Copiii sunt însă o bincuvantare şi din alt punct de vedere: datorită lor adultul învaţă nenumărate lucruri greu de descris. Am văzut oameni orgolioşi pe care nu-i umilise în nici un fel destinul.(…) I-am văzut apoi în rolul de tată; un mic accident întâmplat copiilor, o boală, au fost în măsură să-i facă să se umilească, convingându-i să se roage, în ciuda orgoliului lor. Am cunoscut oameni care-şi făcuseră, aproape, o glorie din atitudinea lor de dispreţ la adresa Tatălui care este în ceruri, care aveau obiceiul să-i urmărească cu batjocurile lor pe toţi cei care mărturiseau a crede în El, dar care, odată deveniţi taţi, îşi luau în serviciul lor numai persoane cu credinţă în Dumnezeu. Am cunoscut tinere ale căror ţinute mândre ar fi făcut să tremure şi Olipmul, tinere al căror spirit vanitos le împingea să se intereseze doar de lux şi podoabe; când au ajuns mame, le-am văzut suportând toate umilinţele, insistând mult pentru a obţine ceea ce considerau ele c-ar fi bun pentru copii lor.”

٭ ٭ ٭

“La toate cele spuse, să adăugăm faptul că de la copii un părinte învăţa multe lucruri. Fiecare copil are ceva original, numai al lui, care face inaplicabile uneori principiile ori maximele abstracte, pe care le vehiculăm. Şi atunci este necesar că chiar părinţii s-o ia de la zero, ceea ce pentru ei este foarte greu. Proverbul chinezesc “Educa-ţi bine copiii şi vei şti ce datorezi tu părinţilor tăi”are o semnificaţie profundă. (…) Trăim sau retrăim toată viaţa noastră prin copiii noştri; abia atunci ne înţelegem propria viaţă. În sfârşit, cred că nu-ţi serveşte la nimic să-ţi vorbesc de toate aceste lucruri; despre unele dintre ele, cum ar fi cea de a fi tată, nu-ţi dai niciodată seama dacă nu le-ai trăit tu însuţi.”

Extrase din “Legitimitatea estetică a căsătoriei” de Søren Kirkegaard, Editura Maşina de scris, Bucureşti, 1998