Bucuresti,
31.X.2007

IN SEARA aceasta, ca-n toate celelalte, ma intorceam acasa cu masina 253, care circula arar, cam o data sau de doua ori pe ora, asta daca mai ajunge totusi.

In jurul orei 17 eram in statia de la Institutul Oncologic, asteptand masina care sa ma duca spre statia de metrou Costin Georgian. Dupa 30 minute de asteptare, in sfarsit a aparut. Eram decisa sa ma urc, dar cand a oprit, cu usa de la mijloc chiar in fata mea, si am vazut ca pana pe ultima scara oamenii stateau claie peste gramada, mi-am schimbat de indata gandul.

A fost insa prea tarziu. Marea de oameni din spatele meu a impins cu disperare – si, in cele din urma, a iesit invingatoare. M-am suit peste altii si in scurt altii mai vioi s-au suit peste mine. Masina a inceput sa geama si sa trosneasca din toate incheieturile in timp ce cautam in mintea mea poteca ingusta pe care o apuc in astfel de momente, ca sa ma pot pierde in reverii albastre pana ies din marasm.

Dar oamenii din jur gem prea tare, masina insasi nu-mi da o clipa de liniste si nu vrea sa porneasca. In leganatul ei sa pot sa fug din lumea de afara. Sta, tremura ca un animal turbat. Din cand in cand se misca centimentri si apoi sta iar si sta si sta si tremura si sta.

Simt cum prin multime trece o furie rece si periculoasa, ca un vant de nebunie. Toti ne privim cu ochi dusmanosi si in mod sincer ne dorim unii altora pieirea. Dar nu mor caii cand vor cainii si in 30 minute ajungem, in sfarsit, la prima statie. Unii, mai vanjosi coboara si parca totul e mai bine si mai frumos. Putem sa scoatem din plamani aerul care ramasese captiv acolo de o jumatate de ora.

Masina porneste iar si in 15 minute parcurge o jumatate de statie. Apoi totul se blocheaza. Oamenii tipa la sofer: “Deschide, deschide ca murim aici!” Usa se deschide si iar coboara cei cu forta mai multa, capabili sa o ia pe jos.

Lupta cu distanta se da centimetru cu centimetru. Usile raman deschise si oamenii se pot oxigena. Inca stam unii peste altii, dar macar respiram in voie.

Oamenii incep sa emita pareri despre situatia pe care o induram in fiecare seara si-n fiecare dimineata in masina 253, care cand e - cand nu e, iar cand e, nu se misca, pentru ca strazile sunt paralizate. Se creeaza un adevarat brain-storming, iar eu, atrasa de diversitatea si de bogatia ideilor incep sa le notez in minte pe cele care imi par mai interesante.

Discutia e provocata de un barbat:
- Sa invieze Ceausescu acum… He, he, he, ce-ar mai rade el si ce s-ar mai bucura.

De aici afirmatiile si intrebarile se succed ca un vartej:
- De ce oare ne chinuie astia asa?
- Pentru ca vor sa ne omoare!
- Sa ne omoare? Pai nu ar putea sa ne faca felul mai repede si mai usor? Sa puna pusca pe noi sau sa ne otraveasca!
- Nu, nu e bine ca atunci nu ar mai avea cine sa ne ingroape. Putrezim pe strada si se incinge molima. Pe urma, ramane pamantul pustiu si-l napadesc fiarele salbatice. Asa murim pe rand si ne ingropam unii pe altii pana nu o sa mai ramana decat ei?
- Care ei?
- Astia de la putere, pe care i-am votat!
- Pai ce, e vina lor? RATB-ul e de vina, ca am reclamat de multe ori si am cerut sa suplimenteze cu masini pe ruta asta si au zis ca sunt destule masini, una la 6 minute…
- Aaa, care 6 minute. Asa ceva nu exista. Poate una la 60 de minute.
- Domnule, la RATB e asa, declara 20 de drumuri facute de o masina si nu face decat 10. Motorina ramasa o vand si banii ii baga in buzunar la ei. Am un var care e taximetrist si cand vrea motorina ieftina de la astia cumpara…
- Da’ Politia de la Circulatie? Unde e politia sa dirijeze, nu vede ca toti stau pe loc si claxoneaza? Ieri a coborat un mos dintr-o masina si a intrat el in intersectie si a inceput sa dirijeze masinile si asa am ajuns la serviciu. Politia nu era nicaieri.
- Dar primarul? Unde o fi Primarul Capitalei? Videanu, asta cu bordurile, ca din cauza lui stam si rabdam… N-o fi vazand si el ca e nenorocire? Sa puna politia la treaba!
- Primarul, pai asta e mai mult prin strainatate. O fi emigrat si el si politia si RATB-ul.
- Poate ca i-au rapit extraterestrii sau teroristii, ce poti sa stii? zice un adolescent. Acu’ trebuie sa strangem bani ca sa-i rascumparam.
- Sau poate c-or fi si murit si am ramas de capul nostru. Nu mai e nimeni care sa ne ajute. De pe vremea caldurilor eu nu i-am mai vazut.
- Nu au murit, a intrat diavolul in inima lor si s-au indracit cu totii, de asta nu le mai pasa si nu mai au mila si vor sa ne chinuiasca pana ne omoara.

Dupa 90 minute, cu o jumatate de statie inainte de XXL, soferul ne anunta ca masina s-a stricat si ca trebuie sa coboram. Oamenii se privesc cu umire. Discutia tocmai devenise interesanta si era gata sa gasim si o solutie. O femeie se apleaca, ia de jos un pumn de tarana si aruncand in cele patru zari striga: “Asta sa se aleaga de voi si de averea voastra si sa ajungeti acolo de unde vin eu acum (femeia venea de la Institutul Oncologic) si dracii sa va manance ficatii in vecii vecilor!” Cativa oameni, din obisnuita poate, se trezesc spunand: “Amin, amin!” Apoi, rusinati: “Doamne, iarta-ne, Doamne, fereste-ne!”

Am coborat si, in grup compact, am luat-o spre Pantelimon. Acolo, intersectia blocata de masini. Nici urma de politie prin zona. O femeie coborase dintr-o masina si incerca sa dirijeze circulatia. Soferii nu prea vroiau sa o asculte. Claxonau tare. Femeia se ducea la fiecare in parte si incerca sa impinga masinile cu mainile, cum ai impinge vitele la apa.

Din grupul nostru se aude o ultima concluzie: “Astia ori au emigrat, ori i-a rapit cineva ori au murit. Aici nu mai e nimeni. Trebuie sa ne facem treaba singuri, cum om putea noi, ca femeia asta, saraca.” (text primit de la cititoarea noastra Victoria Nicolae)