Laurentiu Dumitru [alte articole din rubrica "Tinerii pe calea intrebarilor"]

Familiaritas Dei, dar pana unde?

MULTI CRESTINI se intreaba, pe buna dreptate, cum sa se raporteze la Dumnezeu, si mai ales, cum sa I se adreseze. Pacatele ne fac sa ne simtim robi nevrednici; bucuria biruintei cu ajutorul lui Dumnezeu in incercarile vietii ne face sa simtim infierea si infratirea cu Domnul care S-a facut om ca si noi sa ne indumnezeim prin conlucrare cu El.

Poate cel mai bine lamureste paralela rob-fiu cuvantul liturgic de dinaintea rostirii rugaciunii Tatal nostru, in cadrul Sfintei Liturghii: “Si ne invredniceste pe noi, Stapane, cu indraznire, fara de osanda, sa cutezam a Te chema pe Tine, Dumnezeul cel Ceresc, Tata si a zice: Tatal nostru…”.

Iata deci, ca in vremea Vechiului Testament am fost robi, dar in Legea harului am primit, prin infratirea cu Fiul Intrupat, infierea Tatalui – ceea ce trebuie sa ne aduca si indrazneala de a-L numi “Tatal nostru”, dupa cum Insusi Hristos ne invata.

Diaconul moscovit Andrei Kuraev spunea ca: “Primul dar adus oamenilor de crestinism consta in dreptul de a se adresa direct lui Dumnezeu, dreptul de a se tutui cu El. Omul si-a recapatat ceea ce un scriitor crestin din secolul al III-lea, Tertulian, a numit familiaritas Dei, adica o relatie de prietenie, de suflet, cu Dumnezeu” [1]. Curajul, indrazneala sunt bine placute lui Dumnezeu. Vedeti ce cuvinte are Hristos pentru indraznetul sutas roman (…Adevarat graiesc voua: la nimeni, in Israel, n-am vazut atata credinta - Matei 8, 10), pentru curajoasa femeie cananeanca (O, femeie, mare este credinta ta; fie tie dupa cum voiesti - Matei 15, 28). Vedeti tainele pe care Hristos le descopera samarinencei (cf. Ioan 4, 5-44), femeie pacatoasa, dar sincera, nefatarnica si indrazneata!

Curajul si indrazneala in relatia cu Hristos au valoare mantuitoare atunci cand izvorasc dintr-o inima sincera si smerita sau dintr-o disperare a omului ce nu mai poate suporta despartirea sa de Dumnezeu, caci unde oare poate alerga, unde in alta parte poate gasi pacea inimii sale? Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vietii celei vesnice (Ioan 6, 68) avea sa spuna Simon Petru Mantuitorului Hristos atunci cand unii ucenicii s-au smintit de cuvintele Lui si s-au indepartat de El. Uneori omul urla, striga spre Domnul, se cearta cu El (ca odinioara Iacob cu Ingerul – Facere 32, 4 si urm.), iar Domnul, vazand inima lui, vazand vointa sa buna, ii raspunde indata.

E o minune si o bucurie ca lui Dumnezeu Ii spunem “Tata”, ca folosim in rugaciunile noastre expresii atat de intime, de personale ca: “da-mi sa-mi vad greselile mele”, “ajuta-ma in tot lucrul bun”, “sterge pacatul meu”, “inima curata zideste intru mine”, “multumescu-Ti Tie Doamne”. (In timp ce, cu multi dintre cunoscuti mei, folosesc “dumneavoastra”…).

Ne indeamna spre o mai mare familiaritate cu Dumnezeu si cateva cuvinte ale Fericitului Sofronie, ucenicul Sfantului Siluan. Acesta ne recomanda insistent sa folosim cu indrazneala in rugaciunile din odaia noastra nu doar cuvintele cartii, ci si cuvintele noastre asa cum ne vin ele, din disperare, din durere, din neintelegerea actiunilor lui Dumnezeu. “Cu Dumnezeu nu e nevoie sa fii politicos. Toarna inaintea Domnului ceea ce este in inima ta, asa cum este” [2].

Familiaritatea cu Dumnezeu insa e destul de alunecoasa, iar daca nu-i smerenie, dreapta socotinta si buna crestere, se poate transforma in badaranie. De la indrazneala la badaranie nu-i decat un pas. De altfel, Fericitul Sofronie recomanda sa pastram intensitatea rugaciunii si a pocaintei totodata.

Un amic marturisea pe Net ca, avand posibilitatea sa calatoreasca prin tari anglo-saxone, a avut ocazia sa intalneasca diverse “marturisiri publice ale crestinismului” cum le numesc unii sectanti. Acesti “marturisitori”, ajunsi la o familiaritate speciala cu Dumnezeu, Il numesc “The guy upstairs” (Tipu’ de deasupra). Familiaritatea continua cu mesaje puse pe masini: “My Boss is a Jewish carpenter” (Seful meu e dulgher evreu), “God exists, I spoke with him last night” (Dumnezeu exista, am vorbit cu el aseara), “Body piercing saved my life” (Body piercing-ul mi-a salvat viata) alaturi de imaginea lui Hristos rastignit pe Cruce [3]. Ca urmare a “tragerii de sireturi cu Dumnezeu”, cum se exprima cineva foarte corect, acesti rataciti nu pot sa inteleaga de ce iti trebuie Sfanta Biserica, Sfintele Slujbe, clerul, “daca vorbesti direct cu Sefu’”! Iar smerenia e deja un cuvant prea greu si prea strain lumii de azi, ca si pronuntia in romaneste a lui body piercing pentru bunica mea…

Sa fim indrazneti si curajosi, dar sa nu uitam de “cei sapte ani de acasa”!

—
Note:

[1]. Diac. Andrei Kuraev, Daruri si anateme, Ce a adus crestinismul lumii, Editura Sophia, Bucuresti, 2004, p. 9.
[2]. Arhim. Sofronie Saharov, apud Celalalt Noica (marturii ale monahului Rafail Noica insotite de cateva cuvinte de folos ale Parintelui Simeon), Editura Anastasia, 1994, p. 59.
[3]. Prin body piercing se intelege moda cerceilor, a belciugelor agatate in diverse parti ale corpului; in cazul de fata, blasfemiatoarea expresie face aluzie la cuiele din mainile lui Hristos cel Rastignit.