Marius Mioc

“COTELE DE LAPTE, O NECESITATE” scrie Andrei Zombori în “Jurnal Bãnãţean” din 28 mai 2005, explicîndu-ne una din fericirile care ne aşteaptã dupã aderarea la Uniunea Europeanã. Cota de lapte “reprezintã cantitatea maximã pe care o poate produce o exploataţie pentru comercializare prin vînzare”. Cei care ar produce mai mult decît cota repartizatã nu ar avea dreptul sã vîndã prisosul.

“Cota de lapte reprezintã un bun cîştigat, care se poate moşteni, transmite, închiria sau vinde” mai aflãm din “Jurnal Bãnãţean”. Cîte chestii am cîştigat noi românii în negocierile de aderare la U.E., şi de care habar n-aveam! Ţãranii nu vor moşteni numai case, pãmînturi şi vaci, ci şi nişte cote de lapte, pe care la nevoie le vor putea vinde. Prevãd cã din 2007 firmele multinaţionale vor cumpãra de la ţãranii români cotele respective de lapte, stabilindu-şi astfel monopolul. Iar ţãranii vor fi fericiţi: vor încasa bani pe ceva care, dacã n-ar fi fost Uniunea Europeanã, nici nu le-ar fi trecut prin minte cã ar putea vinde. E practic o pomanã pe care Uniunea o face ţãranilor români!

“În U.E. preţul mediu de vînzare este 1 euro/kg lapte (Olanda 2,2 euro, Austria 1,2 euro, mai scãzut în ţãrile nou intrate)” observã autorul una din slãbiciunile României în calea ei spre integrare europeanã. În materie de aliniat preţuri la nivel european am fãcut progrese la benzinã, gaze, electricitate, dar la lapte am rãmas în urmã. Ruşine sã ne fie!

Noroc cu politicienii, care vor avea grijã sã ne europenizãm şi în acest domeniu. Atunci cînd în preţul laptelui nu va intra doar munca ţãranului şi costul furajelor, ci şi preţul cumpãrãrii sau închirierii acestor “cote de lapte”, probabil ne vom apropia de standardele europene. Creşterea preţurilor (exprimate în euro) e şi o metodã de creştere a PIB-ului.

În 1989 îmi închipuiam cã orînduirea capitalistã înseamnã libertate economicã şi stabilirea preţurilor nu prin sistemul birocratic, ci prin legea cererii şi ofertei. În Uniunea Europeanã însã, capitalismul e înţeles altfel. Prin sistemul birocratic, se limiteazã oferta, astfel încît sã se pãstreze anumite preţuri. Politicienii voteazã legi menite nu sã scadã preţurile, ci sã le creascã. În România, de pildã, mulţi ar putea produce lapte sub preţul european de 1 euro/litru. Funcţionarii statului, plãtiţi din banii contribuabililor, vor interzice acestora sã-şi vîndã laptele. Se va invoca demagogic cã ţãranii nu se spalã pe mîini cînd mulg vacile, iar juridic se va invoca lipsa cotei de lapte. Pe piaţã vor rãmîne doar puţine firme (unii baroni locali români şi multinaţionalele, care vor cumpãra cotele de lapte atribuite iniţial ţãranilor neştiutori). Acestora le va conveni creşterea preţului, cãci asta înseamnã şi creşterea propriilor venituri. Eliminarea de pe piaţã a marii majoritãţi a actualilor producãtori se va face nu prin eficienţã economicã (cel care produce mai ieftin şi de calitate cîştigã) ci prin mecanisme birocratice de alocare a “cotei de lapte”.

Dacã economia americanã este mai dinamicã decît cea europeanã, e tocmai fiindcã birocraţia bruxelezã nu şi-a extins puterile şi peste ocean. Deocamdatã diferenţa dintre America şi Europa nu se lãrgeşte, fiindcã americanii îşi cheltuie resursele pe prostii de tipul rãzboiului în Irak, dar iluziile pe care şi le fac unii cã Europa va deveni o contrapondere a Americii sînt deşarte. Nu mi-ar pãsa de asta dacã n-aş şti cã, din pãcate, birocraţia bruxelezã e pe cale sã înşface România.