Mariana Bell *

SAPTAMANA TRECUTA, liderul Partidului Independentei Marii Britanii (UKIP, United Kingdom Independence Party), Roger Knapman, a atacat partidul Liberal Democrat (care in Marea Britanie este un partid de stanga, cu un pronuntat program etatist si redistributiv, spre deosebire de Europa continentala unde “liberal” inseamna de dreapta, conservator) pentru ca la ultima lor conferinta liberalii britanici au votat cu totii “sa serveasca pe tava Bruxelles-ului cheile trezoreriei britanice”. Liberal-democratii sunt singura formatiune politica ce nu doreste limitarea contributiei britanice la haul fara fund care este bugetul Uniunii Europene. Din acest motiv s-au clasat la ultimlul scrutin pentru Parlamentul european in urma UKIP, partid nou si putin numeros, dar care a obtinut 12 mandate la aceste alegeri.

Atacandu-i pe liberali intr-un discurs sustinut in localitatea Livingston, Roger Knapman a lansat un apel la strangerea de semnaturi pentru a-l obliga pe premierul Tony Blair sa-si respecte promisiunea facuta de a organiza un referendum cu privire la viitorul Marii Britanii in Uniunea Europeana. “Nimeni sub varsta de cincizeci de ani nu a avut sansa sa voteze in privinta acestui subiect” a declarat Dl. Knapman.

In 1975, cand a avut loc in Anglia referendumul asupra intrarii in Piata Comuna, nu se punea problema unei uniuni politice iar oamenii au crezut ca voteaza pentru liberalizarea comertului. UKIP are nevoie de 2.000.000 de semnaturi pentru a-l sili pe Blair sa organizeze referendumul promis. Campania de strangere de adeziuni a debutat in forta, fiind sprijinita si finantata de Grupul pentru Independenta si Democratie din Parlamentul European (Independence and Democracy Group,) o coalitie formata din 70 de deputati europeni din mai multe tari.

Dl. Knapman a mai aratat ca un recent sondaj YouGov demonstreaza ca 62% din electorat vor un referendum, si numai 34% doresc ca Marea Britanie sa ramana in continuare ca membru deplin al UE.

Pe buna dreptate, pentru ca Marea Britanie este un contributor net la bugetul comun, care de altfel este distribuit de birocrati nealesi, acestia nefiind altceva decat rebuturile vietii politice din tarile membre, aducand la Bruxelles clientelismul lor de acasa. De pilda, peste 40% din buget este distribuit sub forma de subventii fermierilor francezi, care reprezinta numai 5% din masa salariala UE, lucru la care toate guvernele britanice au protestat fara sa fie capabile sa schimbe ceva. Cu ani in urma, cand s-a pus problema evolutiei a ceea ce era numai “Piata Comuna”, intr-o Uniune Europeana, un stat federal cu mari puteri concentrate la nivel central, majoritatea populatiei britanice s-a aratat indiferenta la aceasta problema. Partidul Conservator a pierdut trei alegeri consecutive pentru ca s-a scindat in doua factiuni, una pro-federalista si alta anti-federalista, (sau cum se auto-denumeau, “Euro-sceptici” si “Euro-entuziasti”) grupari care se certau intre ele pierzand din vedere ca la acea vreme populatia, preocupata mai mult de costul vietii si de rezultatele la fotbal, nu pricepea fineturile unor asemenea dezbateri…

Dar vremurile s-au schimbat. Somajul si costul vietii au crescut simtitor in Franta si Germania (state care doresc cu pasiune un Stat European); in Anglia inca nu e prea rau, dar in atmosfera se simte acalmia dinaintea furtunii. Iar englezii, ca si olandezii sau danezii care vin sa petreaca macar o data pe an vacantele in Franta sau au prieteni care s-au mutat acolo, simt diferenta de mai sus in special in puterea de cumparare a euro-ului. In Germania, problema somajului este de-a dreptul apocaliptica, ajungandu-se in situatia ca multe din sindicate sa nu se mia opuna scaderii salariilor, privind-o ca un rau mai mic decat concedierile.

Din cauza costului ridicat al fortei de munca, reprezentat nu numai de salariile propriu-zise dar si de angrenajul enorm de taxe sociale platite statului pentru privilegiul de a angaja, multe intreprinderi au ales delocalizarea, mai ales spre Cehia, Turcia, Ungaria, China si Mexic. Bineinteles, cu criticile de rigoare; dar daca majoritatea produselor de pe piata germana ar fi integral fabricate in Germania, ele ar fi atat de scumpe incat foarte putini si-ar permite sa le cumpere!

O alta cauza a situatiei este diferenta prea mica dintre salariul de baza si pachetul de beneficii sociale pentru someri. In Germania, abia pe ultima suta de metri a mandatului lui Schroeder s-a adoptat o scadere esalonata a ajutorului de somaj. Din pacate, numai celibatarii sunt atinsi intr-o oarecare masura, familiile cu copii sunt in continuare favorizate pana intr-acolo incat diferenta intre a munci si a sta acasa pe bani de la stat se poate recupera cu o zi sau doua de munca la negru. In Anglia, unde piata de munca este mai flexibila, rata somajului este mult mai scazuta, insa a aparut ideea ca integrarea europeana ar aduce cu sine probleme similare celor din Germania si Franta din cauza legislatiei “sociale” de tip franco-german – care va deveni obligatorie.

Anglia nu detine resursele Frantei sau ale Germaniei. O tara suprapopulata (suprafata aproximativ egala cu a Romaniei la o populatie de trei ori mai mare) nu prea are alte resurse afara de petrolul din Marea Nordului (si acela foarte scump). Avantajul Angliei este o legislatie a muncii mai realista care, desi diminuata sub Tony Blair, este inca departe de situatia aberanta din Franta [vezi articolul anterior Inca un pas spre anihiliarea Europei]. In plus, starea de spirit e alta, angajatii nu sunt intr-o permanenta stare de razboi cu patronatul, caracterul britanic acceptand mai usor ca daca cineva reuseste mai bine in viata, pe undeva e si meritul lui, iar daca altul o duce rau nu intotdeauna e vina angajatorilor.

Tactica “wait and see” a guvernului britanic a dat roade; experimentul “euro” s-a dovedit un fiasco total si multi britanici stiu acum macar in ce directie NU trebuie sa mearga.

Ideea referendumului bantuie de multe vreme. Ea s-a materializat pentru prima data cand multimiliardarul James Goldsmith a format Partidul Referendumului (Referendum Party) cu singurul scop de a forta o consultare populara privind apartenenta la Uniunea Europeana. Partidul a obtinut la alegerile din 1987 peste 800.000 de voturi, dar pentru ca Marea Britanie nu are un sistem electoral proportional, nu a reusit sa obtina nici un mandat. Stafeta acestui partid a preluat-o UKIP, formatiune cu un program complet, bine articulat mai ales in ceea ce priveste imigratia, invatamantul si combaterea delincventei, probleme foarte preocupante pentru britanici in momentul de fata.

Punctul de plecare este insa acelasi: recapatarea independentei fata de “tehnocratii de la Bruxelles”.

* Mariana Bell este cetatean britanic de origine romana, rezidenta in acest moment in Franta. In 2001 a candidat pentru Parlamentul britanic din partea UKIP (United Kingdom Independence Party) partid britanic ce se opune Uniunii Europene.