Florin Stuparu

Războiul mielului european împotriva celui românesc

Spuneam în numărul trecut al revistei *că „libertatea” pe care Europa ne sileşte să o primim are drept scop nimic altceva decît desfiinţarea oricărei libertăţi adevărate şi fireşti. Şi aduceam ca pildă legislaţia privitoare la creşterea vitelor, acel „sistem de supraveghere şi control” care, din „grija faţă de om”, îl va face pe ţăranul Român să lase cu totul această ocupaţie şi să se apuce de căpşunărit în Spania sau de construcţii în Italia şi Israel.

Astăzi, vom vedea că legea europeană chiar este pusă în lucrare, luînd ca pildă ce s-a petrecut în urmă cu cîteva luni, în preajma sărbătorilor de Paşti. Să citim deci cîteva articole din presă privitoare la felul cum trebuie tăiaţi şi vînduţi mieii:

„«Nu mă lasă să vînd mieii pe care i-am tăiat pentru că trebuia să predau crotaliile la medicul veterinar şi apoi să se facă analiza cărnii», ne-a spus o femeie de la ţară, prezentă ieri în piaţa centrală din Bacău.”

Într-adevăr, precum ştim, legea europeană porunceşte ca fiecare patruped să poarte aşa-zisele „mărci de identificare auriculară/crotali”, aceşti „cercei” urmînd să fie predaţi veterinarului, ca dovadă, la moartea animalului. Căci „nepredarea mărcilor de identificare auriculară/crotaliilor şi/sau a paşapoartelor în cazul bovinelor, de la animalele sacrificate sau moarte” se pedepseşte cu amendă. E de la sine înţeles că ţăranii noştri nu au apucat să-şi însemneze cu aceşti „crotali” toate animalele, şi cu atît mai puţin mieii, urmarea fiind că dintru început nu îi pot vinde. Apoi:

„ANSVSA (Autoritatea Naţională Sanitar-veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor) a dat undă verde pentru funcţionarea a peste 280 de abatoare şi puncte de sacrificare a mieilor care vor ajunge pe masa de Paşti. Dar, înainte de sacrificare, mieii trebuie anesteziaţi, pentru a nu se încălca regulamentele UE. Conform cerinţei UE, «Bunăstarea animalelor ce trebuie sacrificate», mieii care vor ajunge pe masa de Paşti vor trebui «ameţiti» înainte de tăiere. Pentru aceasta, “animalul va fi pus în contact cu un asomator electric [costă o mie de euro], care este un dispozitiv format din două bare confecţionate din material conductor, care se conectează la o sursă de curent electric. Intensitatea acestuia se stabileşte în funcţie de greutatea şi specia exemplarului. Procesul, prin care mielul va fi practic anesteziat, este pe placul asociaţiilor si organizaţiilor de protecţie a animalelor, fiind o practică raspîndită la nivel european.”

Căci, zice legea, „animalele identificate şi înregistrate se sacrifică numai în unităţi de sacrificare autorizate sanitar veterinar”. Dar noi nu avem încă aceste abatoare europene, încît nu avem unde tăia milioanele de miei de Paşti, chiar dacă aceştia ar purta „cerceii” legali. Să mai răsfoim ziarele din primăvara aceasta:

„Piaţa Oneşti este singura unitate de acest fel din Moldova care dispune de toate condiţiile pentru sacrificarea şi comercializarea mieilor de Paşti conform cerinţelor impuse de normele Uniunii Europene.” Sau: „Criza abatoarelor la nivel local şi judeţean amplifică problema absenţei cărnii de miel de pe piaţă în perioada Paştelui. În Cluj-Napoca abatoarele autorizate lipsesc cu desăvârşire. Fostele abatoare care aveau activitate în urmă cu câţiva ani au fost închise pentru că nu îndeplinesc standardele europene.”

Şi atunci care este ieşirea? Să cumpărăm miei de la vecinii şi prietenii noştri Turci sau Bulgari. Dar nu mieii lor, ci tot pe ai noştri! – precum citim:

„În măcelăriile din România, mielul bulgăresc este la origine românesc. Bulgarii cumpără de la noi mieii vii, îi sacrifică în abatoarele lor care respectă standardele europene şi apoi îi vând în ţara noastră la preţ dublu. Dacă anul trecut, Bulgaria a importat din România miei în valoare de 7 milioane de euro, anul acesta, suma se va dubla. Producătorii bulgari profită de lipsa abatoarelor din România şi fac afaceri care le dublează profiturile. Ei cumpără mieii din România cu aproximativ 2 euro pe kilogram şi după ce îi sacrifică, îi trimit în magazinele româneşti cu 4 euro pe kilogram.”

Dar toate aceste legi privitoare la „sistemul de supraveghere şi control” al animalelor ţinteşte nu numai către ruinarea ţăranului nostru, precum lesne se vede, ci şi la îngrădirea libertăţii cetăţeanului european Român. Căci grija faţă de „protecţia consumatorului” nu este decît pricina ca stăpînirea să calce alte legi, care „garantează inviolabilitatea vieţii private a cetăţeanului”. De pildă:

„Producerea, procesarea, depozitarea, transportul şi comercializarea produselor de origine animală va fi verificată de echipe mixte formate din inspectori sanitari veterinari şi pentru protecţia consumatorilor. În urma protocolului semnat cu Ministerul Administraţiei şi Internelor, autovehicolele aflate în trafic şi care transportă produse agroalimentare sau animale vii vor putea fi oprite şi verificate de filtre formate din medicii asistaţi de jandarmi [s. n.]. În pieţe şi în alte locuri amenajate şi autorizate să valorifice carne şi produse de origine animală, medicii vor lucra inclusiv în zilele de sîmbătă şi duminică. Amenzile pot fi între 1.500 lei şi 3.000 lei. [...] „Controalele de verificare întreprinse de către Direcţia Sanitară Veterinară şi Pentru Siguranţa Alimentelor împreună cu Poliţia, Jandarmeria sau alte instituţii vor viza atât pieţele [...], cât şi magazinele de carne, măcelăriile, supermarketurile, târgurile de animale şi gospodăriile [s. n., Oglinda vremii].”

Cu alte cuvinte, sîntem în stare de război civil (nesîngeros, ce-i drept) [1] , în care vrăjmaşul este ţăranul Român „primitiv”, „neevoluat” şi „murdar”, adică infectat cu paraziţi (de la gripă aviară, la trichinele şi botulisme), o primejdie pentru oraşul care – nu-i aşa! – se străduieşte să ajungă din urmă desăvîrşita civilizaţie apuseană. Şi legea chiar este pusă în lucrare, precum citim:

„Comercianţi ilegali de carne de miel. Cinci bărbaţi din Bucureşti s-au ales cu dosare penale după ce poliţiştii i-au prins cu maşina plină cu miei. Comercianţii ambulanţi îi cumpărau de la ciobanii din Buzău, îi sacrificau şi apoi îi vindeau în pieţe fără acte. Comercianţii ambulanţi au rămas fără marfă: carnea a fost confiscată de Direcţia Sanitar-Veterinară. Cei cinci bărbaţi s-au ales cu dosare penale. Ciobanii, în schimb, au fost amendaţi cu o mie de lei fiecare.”

Sau:

„Un fermier [2] a ameninţat cu sinuciderea dacă i se confiscă mieii.

Fermierul din Constanţa avea de gând să-i vândă în piaţă, deşi nu îi tăiase, aşa cum cere legea, într-un abator specializat. Fermierul spune că a procedat la fel ca anul trecut. A tăiat mieii în curte şi a plecat să ia aviz de la veterinar. Acum însă, legea spune altceva: animalele trebuie sacrificate doar în abatoare specializate. Poliţiştii i-au confiscat mieii, 20 la număr şi l-au amendat cu 600 de lei.”

Şi aşa mai departe. Dar este doar începutul; cine va trăi va vedea unde ajungem.

Post scriptum: Paştile la Români

Lăsînd la o parte strîmbele legi europene, să vorbim puţin aici şi despre „obiceiurile noastre tradiţionale” de Paşti, între care unul din cele mai însemnate este jertfirea şi mîncarea mieilor, în Duminica Învierii Domnului Hristos Iisus. De unde vine acesta la Ortodocşii noştri mai mult sau mai puţin credincioşi?

Să citim la Vechiul Testament despre Paştile cel vechi ale Evreilor ce aveau să se slobozească din robia egipteană. Acolo, Dumnezeu le poruncise lui Moisi şi lui Aaron aşa:

„Apoi a grăit Domnul cu Moisi şi Aaron în pămîntul Egiptului şi le-a zis: «Luna aceasta să vă fie începutul lunilor, să vă fie întîia între lunile anului. Vorbeşte deci la toată obştea fiilor lui Israil şi le spune: În ziua a zecea a lunii acesteia să-şi ia fiecare din capii de familie un miel; cîte un miel de familie să luaţi fiecare. (…) Şi să luaţi sau un miel, sau un ied, să-l ţineţi pînă în ziua a paisprezecea a lunii acesteia şi atunci toată adunarea obştii fiilor lui Israil să-l junghie către seară. Să ia din sîngele lui şi să ungă amîndoi uşorii şi pragul cel de sus al uşii casei unde au să-l mănînce. Şi să mănînce în noaptea aceea carnea lui friptă la foc; dar s-o mănînce cu azimă şi cu ierburi amare. (…) Ceea ce va rămîne pe a doua zi, să ardeţi în foc. Să-l mîncaţi însă aşa: să aveţi coapsele încinse, încălţămintea în picioare şi toiegele în mîinile voastre; şi să-l mîncaţi cu grabă, căci este Paştile Domnului. În noaptea aceea, voi trece peste pămîntul Egiptului şi voi lovi pe tot întîiul născut în pămîntul Egiptului, al oamenilor şi al dobitoacelor, şi voi face judecată asupra tuturor dumnezeilor în pămîntul Egiptului, căci Eu sînt Domnul. Iar la voi, sîngele va fi semn pe casele în care vă veţi afla: voi vedea sîngele, şi vă voi ocoli şi nu va fi între voi rană omorîtoare, cînd voi lovi pămîntul Egiptului. Ziua aceea să fie spre pomenire şi să prăznuiţi într-însa sărbătoarea Domnului, din neam în neam; ca aşezare veşnică s-o prăznuiţi. (…) Păziţi sărbătoarea azimilor, că în ziua aceea am scos taberele voastre din pămîntul Egiptului; păziţi ziua aceasta în neamul vostru ca aşezămînt veşnic. Începînd din seara zilei a paisprezecea a lunii întîi şi pînă în seara zilei a douăzeci şi una a aceleiaşi luni, să mîncaţi pîine nedospită (…)»” (Ieşirea, capitolul 12).

Iar această jertfă a mielului a fost dată de Dumnezeu pentru a o închipui pe aceea a lui Iisus, ca astfel Evreii să înţeleagă că El este Hristosul, „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii” (Ioan 1:29). Despre această taină a Pashei vorbeşte Pavel cînd le scrie Evreilor aşa: „Prin credinţă a rînduit [Moisi] Pasha şi vărsarea sîngelui, ca să nu se atingă pierzătorul [îngerul Domnului] de cei întîi-născuţi ai lor” (Evrei 11:28). Stih care trebuie lămurit neapărat, pentru a înţelege legătura dintre Paştile Iudeilor şi Jertfa Mîntuitorului. Şi iată cum îl tîlcuieşte Sfinţitul Teofilact:

„[…] «vărsarea» sîngelui aceluia, adică ungerea pragurilor de sus şi a uşorilor casei celei sfinţite a Evreilor, mai-nainte închipuia ungerea cu stăpînescul sînge al lui Hristos, prin care ungîndu-ne noi, Creştinii, scăpăm de cel ce pierde în noaptea vieţii acesteia pe întîii-născuţi ai celor neunşi. Deci Moisi, crezînd atunci că ungerea sîngelui îi va păzi pe cei întîi născuţi, a poruncit norodului să facă aceasta. Şi, măcar că acela a fost sînge de miel, totuşi a arătat o atît de mare putere fiindcă închipuia sîngele stăpînului Hristos.”

La care Cuviosul Nicodim Aghioritul aduce încă şi alte adăugiri, spre deplina noastră luminare:

„Căci noi ungem trupul ca pe o casă […]. «Pragul» de sus al «casei» noastre sînt în chip simţitor limba şi buzele, iar în chip gînditor este cuvîntarea [«raţiunea», n. m.] sufletului. Cei doi «uşori» sînt partea cea mînioasă şi cea poftitoare – după Teodorit şi […] Grigorie al Nissei – sau lucrarea şi cuvîntul, adică deprinderea şi lucrarea mişcărilor şi a dogmelor minţii bine deschizîndu-se şi închizîndu-se din vederi. Fiindcă este oarecare măsură a înţelegerii, precum zice Teologul Grigorie (în Cuvînt la Pasha). Apoi, «uşa» sînt cele cinci simţuri ale noastre – după Sfîntul Chiril. Sau, prin «uşă» se înţelege Hristos – după acelaşi Chiril. Iar «casă» mai e şi Bise¬rica. Deci cel ce voieşte a nu pătimi vreun rău de la pierzătorul să nu iasă afară de «uşa casei» sale, să nu se depărteze de la biserică, sau să nu iasă afară dintru sine-şi. Căci, cînd ne aflăm în patimi, atunci ieşim pe «uşă», iar dacă ne vom întoarce întru sine-ne – întorcînd toată mintea şi cuvîntul în «casa» noastră, adică în inima noastră – atunci scăpăm de pierzătorul – după acelaşi dumnezeiesc Chiril” (în subînsemnarea tîlcuirii epistolei către Evrei).”

Însuşi Mîntuitorul Hristos a păzit această poruncă a Legii lui Moisi, precum citim la Matei:

„Iar în ziua cea dintîi a Azimelor, ucenicii au venit la Iisus, zicîndu-I: «Unde vrei să-Ţi gătim să mănînci Paştele?» Iar El le-a zis: «Mergeţi în cetate la cutare, şi spuneţi-i: Învăţătorul zice: Vremea Mea este aproape. La tine vreau să fac Paştele cu ucenicii Mei»” (Matei 26:17, 18).

Stihuri pe care Ioan Hrisostomul le tîlcuieşte aşa:

„Dar pentru care pricină a sărbătorit Iisus Paştele? Pentru a arăta pînă în ziua cea din urmă, prin tot ce a făcut şi a spus, că nu este împotriva Legii.”

Iar Matei urmează:

„Şi, pe cînd mîncau ei, Iisus, luînd pîinea şi mulţumind, a frînt şi a dat ucenicilor Săi, zicînd: «Luaţi, mîncaţi! Acesta este trupul Meu.» Şi, luînd paharul şi mulţumind, l-a dat lor, zicînd: «Beţi dintru acesta toţi! Acesta este sîngele Meu, al legii celei noi, care pentru mulţi se varsă, spre iertarea păcatelor»“ (Matei 26:26-28).

Zice acelaşi Ioan Gură de Aur:

„Dar pentru care pricină a săvîrşit Taina aceasta în timpul Paştilor? Ca să afli cu orice prilej că El este legiuitorul Vechiului Testament şi că acelea din Vechiul Testament au fost mai-nainte închipuite pentru cele din Noul Testament. De aceea, acum a pus adevărul în locul mai-nainte închipuirii. Seara era dovada împlinirii vremurilor, dovadă că faptele pentru mîntuirea oamenilor au ajuns la sfîrşit. […]

Dacă înainte-închipuirea a slobozit norodul iudeu dintr-o robie atît de grea, atunci cu mult mai mult adevărul va slobozi lumea şi va fi o binefacere pentru oameni. De aceea n-a dat Sfintele Taine mai dinainte, ci cînd trebuia să înceteze legea vechiului Testament. Hristos a pus capăt celei mai mari sărbători a legii vechi şi i-a mutat pe ucenici la o altă masă, la o masă prea-înfricoşată, zicînd: «Luaţi, mîncaţi! Acesta este trupul Meu.» […]

Şi iarăşi vorbeşte de pricina morţii: «care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor». Şi adaugă: «Aceasta s-o faceţi spre pomenirea Mea» (Luca 22:19). Ai văzut cum îi scoate şi îi îndepărtează pe ucenici de obiceiurile iudaice? După cum săvîrşeaţi Paştele iudaic – le zice Hristos – spre pomenirea minunilor din Egipt, tot aşa săvîrşiţi-l şi pe acesta spre pomenirea Mea. Sîngele acela s-a vărsat spre mîntuirea celor întîi-născuţi din Egipt; acesta însă spre iertarea păcatelor întregii lumi, căci «acesta e sîngele Meu, care pentru mulţi se varsă, spre iertarea păcatelor». A zis aceste cuvinte şi pentru a arăta prin ele că patima şi crucea sînt o Taină, dar şi pentru a-i mîngîia pe uce¬nici. Şi, aşa cum Moisi a zis: «Aceasta este vouă pomenire veşnică», tot astfel a zis şi Domnul: Spre pomenirea Mea, pînă ce voi veni. De aceea a zis şi: «Mult am dorit să mănînc Paştele acesta cu voi» (Luca 22:15), cu alte cuvinte: Mult am dorit să vă dau vouă lucrurile acestea noi, să vă dau un Paşte prin care vreau să vă fac oameni duhovniceşti. [...] Dar poate că voi fi întrebat:

– Aşadar ce? Trebuie să mai prăznuim şi Paştele vechi?

– Nicidecum! De aceea a zis Hristos: «Aceasta s-o faceţi întru pomenirea Mea», ca să-i îndepărteze de Paştele vechiului Testament. Dacă Paştele acesta nou dă iertare păcatelor – precum şi dă – Paştele cel vechi e de prisos. Şi, aşa cum Paştele Iudeilor e legat de amintirea binefacerilor făcute lor în Egipt, tot astfel Domnul a legat strîns de Tainele acestea amintirea binefacerilor Sale, închizînd şi prin aceasta gurile ereticilor. Cînd ei ne întreabă: De unde se vede că Hristos S-a adus jertfă? – noi le închidem gura, în afară de alte dovezi, şi cu cele scoase din Tainele acestea. Într-adevăr, dacă Iisus n-a murit, ce rost mai au Tainele pe care le săvîrşim?” (în cuvintele la Matei).

Trebuie să ştim că obiceiurile iudaice ale Legii vechi nu au pierit dintr-o dată şi nici peste tot. Din ele s-au născut toate ereziile (credinţele cele rele) creştine, care au fost răspîndite de Evrei în toată lumea. Nu este locul şi vremea să vorbim despre acestea aici, dar ar trebui să citim epistolele lui Pavel, ca să vedem cît s-a luptat apostolul pentru a dezrădăcina (de pildă) tăierea împrejur sau pentru a-i face pe Evrei să mănînce carne de porc. Ceea ce ne interesează aici este că jertfa mielului, pe care o săvîrşim din „datină” după 2000 de ani de creştinism, arată neîntemeierea noastră teologică, nepriceperea jertfei Mîntuitorului (Sfînta Taină a Împărtăşirii) şi – într-un cuvînt – socoteala noastră trupească, ce nu se poate ridica la înţelesurile duhovniceşti ce ni s-au dat prin Sfîntul Botez.

Aceasta se vede la toate sfintele praznice, pe care le săvîrşim întotdeauna cu multă mîncare şi băutură, pînă la saţietate şi nu de puţine ori pînă la îmbolnăvire. E de ajuns să vedem cît s-a mîncat şi s-a băut la Învierea de anul acesta, după cum au scris ziarele:

„În aceste zile, se vînd peste 4 milioane de miei, 100 milioane de ouă, opt milioane de cozonaci şi 200.000 hectolitri de vin. [...] De Paşte se vor tăia în acest an în jur de 3,5-4 milioane de miei si iezi. Se ciocnesc peste 100 milioane de ouă. [...] Cu două saptămîni înainte de Paşte, românii cumpără din magazine aproximativ 45 milioane de ouă, ne-a declarat presedintele Uniunii Naţionale a Crescătorilor de Pasări (UNCPR), Ilie Van. «Înainte de sărbătoarea pascală, vînzările de ouă cresc cu 50% faţă de orice perioadă normală a anului. Nu trebuie să uitam că şi ţaranii vin cu ouă la piaţă şi că oamenii de la sate consumă ouă de la găinile proprii. Ţăranii au cam 30 milioane de găini, care produc în jur de 15 milioane de ouă pe zi. Într-o saptămînă, la ţară se obţin cam 100 milioane de ouă. 20 de milioane dintre acestea ajung tot la oraş, la rude. Alte 30-40 milioane de ouă reprezintă autoconsumul.” [3]

Mult s-au străduit Sfinţii Părinţi ai Bisericii să curme acest fel trupesc de petrecere a sfintelor zile de prăznuire. De pildă, Sfîntul Grigorie Teologul zice aşa:

„Să prăznuim deci nu cum este obiceiul în adunările norodului, ci precum place lui Dumnezeu. Nu lumeşte, precum vrea stăpînitorul lumii acesteia [diavolul] (Ioan 14:30), ci mai presus de lume, duhovniceşte. Nu cu cele ce ne sînt plăcute nouă, ci cu cele ce sînt plăcute Celui ce este al nostru (adică de un neam cu noi după omenire), iar mai vîrtos cu cele ce sînt plăcute Celui ce este Stăpîn al nostru (după dumnezeire). Nu cu cele ale neputinţei şi neascultării, ci cu cele ale vindecării şi mîntuirii. Nu cu cele ale zămislirii şi naşterii celei trupeşti, ci cu cele ale înnoirii şi naşterii celei duhovniceşti. Şi cum va fi aceasta? Să nu punem cununi de flori şi verdeaţă la pragurile uşilor, să nu facem jocuri, să nu împodobim uliţele, să nu ospătăm ochiul, să nu îndulcim cu sunet de fluier şi zicături auzul, să nu muierim mirosul cu parfumuri, să nu curvim gustul, să nu facem hatîr pipăirii. Căci acestea – zic adică simţurile, neînfrînîndu-se – sînt căi lesnicioase spre răutate şi intrări ale păcatului. Să nu ne subţiem şi să ne moleşim cu îmbrăcăminte moale alunecoasă împrejurul trupului şi a cărei bunătate este a se păstra netrebnică. Nu cu raze de pietre, nu cu străluciri de aur, nu cu meşteşuguri de vopsele, care mint frumuseţea cea firească şi s-au născocit împotriva chipului celui făcut de Dumnezeu. Nu cu ospeţe, cu cîntece şi cu beţii, cu care ştiu înjugate paturile şi curviile. Căci ale dascălilor celor răi (precum sînt adică ospeţele şi beţiile) rele le sînt şi învăţăturile, iar mai potrivit să zic, ale seminţelor celor rele, rele le sînt roadele. Să nu facem mese înalte cu grămezi de cărnuri şi de bucate, gătind şi pricinuind desfătări pîntecelui. Să nu alegem vinurile cele tămîioase şi mirositoare, dresurile şi îndulcirile bucătarilor, mirurile cele de mult preţ. Nici marea şi nici pămîntul să nu ne facă daruri din baliga cea de noi cinstită, căci aşa ştiu eu a preţui desfătarea. Să nu ne silim a ne întrece unul pe altul cu neînfrînarea. Căci neînfrînare e la mine tot ce este de prisos şi mai presus de trebuinţă, şi mai ales cînd alţii sînt flămînzi şi lipsiţi, făcuţi dintru acelaşi pămînt şi frămîntătură.

Ci acestea să le lăsăm Elinilor, şi trufiilor şi praznicelor lor, acelora care numesc «dumnezei» pînă şi pe cei ce se bucură de mirosul jertfelor de dobitoace şi care aşadar îl slujesc şi-l cinstesc pe dumnezeul lor cu pîntecele, răi cu adevărat, fiind scornitori, propovăduitori şi ucenici ai răilor draci. Iar nouă, care Îl închinăm pe Cuvîntul cel ipostatic al Tatălui, ne trebuie ceva ca să ne desfătăm? Să ne desfătăm în cuvîntul cel despre Dumnezeu şi despre cele dumnezeieşti, şi în legea cea dumnezeiască [...], ca astfel desfătarea să fie potrivită şi nu departe de Cel ce ne-a chemat.”

* Din numarul 2 al revistei Oglinda Vremi - publicatie a partidului politic Miscarea Conservatoare, aflat sub tipar.

Note:
[1]. Să ne amintim de ce s-a întîmplat anul trecut, cînd, de teama gripei aviare, au fost închise de către trupele de jandarmi şi de poliţie localităţi întregi şi străzi din Bucureşti.
[2]. Am uitat să spun: nu mai sînt ţărani în România, toţi sînt fermieri, măcar că nu au ferme, ci obişnuitele gospodării româneşti, modeste de cele mai multe ori.
[3]. Multe ar fi de zis şi despre obiceiul mîncării de ouă vopsite la praznicul Învierii Domnului, dar o vom face altădată, pricina de la care am pornit fiind aceea a mielului ritual.