de Pierre Hillard

CE FEL DE Europă se construieşte la ora actuală? Se orientează către un stat federal cu regiuni definite pe criterii etnice, în detrimentul statului-naţiune - cu excepţia Germaniei. De fapt, dacă acest sistem conduce la dezmembrarea tuturor celorlalţi partneri, Germnaia va ieşi mărită şi fortificată din acest decupaj. Acest proces a fost preconizat de pangermaniştii de la finele secolului al XIX-lea.

Viitorul Europei este o “pasiune” care animă numerose eforturi politice. Este adevărat că ţările europene se aseamănă, au referinţe culturale comune, se pot recunoaşte numerose afinităţi între un polonez, un suedez şi un român. În ciuda acestui “caracter familial”, Europa a avut parte de războaie fratricide. Acestea au cauzat ravagii, până în punctual în care numeroşi gânditori au estimat că trebuie să se pună capăt disensiunilor şi că familia europeană trebuie să se unească. Proiectele de unificare sunt destule, iar multe dintre ele amintesc de Filip cel Frumos.

În secolul al XIX-lea, Victor Hugo i-a făcut pe contemporanii săi să zâmbească evocând “Statele Unite ale Europei”. În ciuda scepticismului specific epocii, ideea de a aduna continentul într-un bloc n-a dispărut niciodată. Într-un fel, “lustrul” gândirii europene a fost dat de cele două Războaie Mondiale, care au subliniat nebunia uciderii între europeni, vorbindu-se chiar de un “război civil”. Forţaţi de aceste gânduri dureroase, diverşi oameni politici europeni precum Robert Schumann, Alcide de Gasperi sau Konrad Adenauer au decis să-şi unească forţele cu scopul de a crea o entitate politică europeană. Fondarea Consiliului Europei în 1949, lansarea Tratatului de la Roma în 1957 şi crearea a numeroase institute europene - Adunarea regională a Europei – ARE, Adunarea regiunilor frontaliere europene (ARFE) - au adus continentului european o solidă armătură politică. La începutul secolului al XXI-lea, se poate face un bilanţ veritabil al Europei politice care ar fi trebuit să aibă până acum şi o Constituţie.

Între timp, entuziasmul ideii de Europa unită s-a temperat în mare parte. În schimb, se pot constata numerose deficienţe, mai ales în plan democratic. Numerose măsuri se iau fără consultare populară. Experienţa istorică arată că puţine lucruri sunt gratuităţi. Revoluţionarul Saint-Just avea dreptate când zicea că “nimeni nu câştigă prin inocenţă”. Iată de ce este bine să se cunoască şi culisele construcţiei europene, şi deci să poată fi reconstituit puzzle-ul, plecând de la documentele oficiale.

Europa care se pregăteşte este un stat federal, format din regiuni constituite pe baze etnice şi trebuie subliniat rolul influent jucat de Germania în această evoluţie. Există, de fapt, cinci documente oficiale care orientează construcţia europeană în favoarea blocului germanic:

- Carta limbilor regionale sau minoritare
- Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor
- Carta de la Madrid
- Carta autonomiei locale
- Carta autonomiei regionale

Aceste texte sunt, în realitate, de inspiraţie germanică şi riscă să ducă la “parcelarea etnică” a Europei şi dispariţia statului-naţiune.

Carta limbilor regionale sau minoritare şi Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor au fost realizate prin intermediul institului UFCE (Föderaalistiche Union Europäischer Volksgruppen-FUEV), cu sediul la Flensburg. UFCE a contribuit la propulsarea Convenţiei-cadru pentru protecţia minorităţilor la Consiliul Europei, mai ales cu sprijinul parlamentarilor spanioli din regiunea Catalonia. Este şi cazul lui Maria de Puig care a întocmit recomandarea 1201. Acest document a luat şi mai mare amploare graţie Cartei limbilor regionale sau minoritare, lansată cu sprijinul raportorului german Herbert Kohn. Această Cartă favorizează folosirea limbilor regionale în toate domeniile (educaţie, media, justiţie, administraţie).

Recunoaşterea etnică nu va putea intra efectiv în vigoare decât în momentul aplicării pe scară regională a autonomiei politice. Acesta este şi scopul Cartei pentru autonomia locală, text care îşi are originea într-un raport intitulat “Instituţiile regionale ale Europei”, întocmit de germanul A. Galette. Carta recunoaşte autonomia la toate nivelele, inclusiv administrativ sau financiar. Acest început de “parcelare” va avea o amploare şi mai mare o dată cu Carta autonomiei regionale. La iniţiativa guvernului din landul Saxonia Inferioara, condus la acea vreme de viitorul cancelar Gerhard Schröder, a fost prezentat primul proiect al acestei Carte, la Hanovra, în 1996.

Dezintegrarea definitivă a statelor europene se va produce prin Convenţia-cadru privind cooperarea transfrontalieră, realizată de un institut cu faţadă europeană, dar german prin creaţie - Asociaţia regiunilor frontaliere europene (ARFE), cu sediul la Gronau. Scopul acestui institut este de a transforma frontierele statale în frontiere administrative. În consecinţă, retrasarea marcajelor frontaliere în funcţie de caracterul etnic se va face cu uşurinţă. Germania, prin UFCE, sprijină o suită de mişcări autonomiste din Europa precum e cazul bretonilor, alsacienilor, bascilor etc.

Dacă aceste mişcări au un efect foarte mic asupra Germaniei, care este un bloc germanofon de 90 de milioane de locuitori, în schimb Franţa, Spania, Marea Britanie, ca să nu mai vorbim de ţările balcanice, riscă o adevărată implozie, prin crearea mai multor comunităţi lingvistice şi entice. În final, va fi o Europă fărâmiţată în regiuni etno-lingvistice autonome, în care Germania va fi şeful de orchestră. Trebuie conservat principiul echilibrului de forţe. Motorul economic al acestei “Europe a regiunilor” se va situa în zona sa cea mai dinamică: centrul Europei, adică Bavaria, Bade Wurtemberg, Hesse sau Westfalia. Lumea germanofonă, inclusiv Austria şi o parte din Elveţia, va fi marele câştigător.

Poza1

Acest obiectiv, urmărit de toate regimurile politice care s-au succedat, - fie prin putere militară (a se vedea harta Waffen SS a Europei regionalizate, foto dreapta), fie prin voinţă politico-juridică - va permite liderilor germani să aplice ideile lui Julius Fröbel, şeful Reformverein fondat în 1862. Fröbel considera că “întregul Reich este o federaţie şi toată federaţia merită numele de Reich”. Acest principiu este întărit prin decizia ONU din 1997, care permite asociaţiilor de refugiaţi germani să se întoarcă acasă după expulzările din 1945.

Poza 2

“Remanierea Europei” este deja bine amorsată. În plus, pentru asta lucrează şi un partid politic european, Grupul verzilor - Alianţa liberă europeană - EFA. Acesta a elaborat în 1997 o hartă a Europei unite, întocmită pe criterii etnice. Reunind diverse mişcări autonome în legătură cu institutele susţinute de Germania, acest grup politic difuzează în parlamentul European idei legate de dispariţia statelor-naţiune şi emergenţa unei Europe tribale, sursă de conflicte interne.

Toate statele care nu sunt germanofone trebuie să ia atitudine faţă de aceste tendinţe entice şi imperiale, în cea ce priveşte viitorul construcţiei europene. (trad. si adaptare Diana Iane)