Marius Mioc [blogul lui Marius Mioc] [articolele acestui autor]

“Nimic nu este mai dăunător pentru ideologia Statului maximal decît exemplele afacerilor de succes făcute fără implicarea Statului. Lupta împotriva acestora este cauza naturală a birocraţilor de pretutindeni. Doar acele afaceri care, pentru a supravieţui, au nevoie de subvenţii de la Stat, se bucură de simpatia birocraţilor, căci numai astfel importanţa acestei categorii sociale creşte”, scriam cu cîtva timp înainte în articolul Mişcă? Impozitează-l! Încă mai mişcă? Reglementează-l! Dă faliment? Subvenţionează-l!, în care explicam cititorilor cîteva reguli valabile în minunata lume în care trăim.

Personal, am avut prilejul să fiu în amîndouă categoriile – atît printre cei care trebuie să lupte cu beţele-n roate puse de sistemul birocratic, cît printre cei care profită de pe urma acestuia.

Cînd am dorit să-mi cîştig existenţa din propria-mi muncă, prin activităţi economice independente ca persoană fizică autorizată, am avut de luptat cu birocraţia ca să primesc acest drept. Nu chiar de la început, cît timp a fost valabil Decretul-Lege 54/1990 am primit autorizaţia fără probleme, trebuia doar să plătesc o taxă anuală pentru dreptul de a munci. Dar cînd, în numele alinierii legislaţiei noastre la cea a Uniunii Europene, s-a anulat Decretul-Lege 54/1990 şi a trebuit să-mi înnoiesc autorizaţia după noua lege, funcţionarii de la Primăria Timişoara mi-au comunicat că ceea ce pretind eu (dreptul de a munci independent cu autorizaţie legală, plătind impozite pe cîştigul dobîndit) e nelegal. Anume, scria în noua lege că trebuie să am calificare pentru activităţile pe care vreau să le desfăşor. Or eu, trecusem printre aceste activităţi şi “vînzare carte”, fiindcă am scris nişte cărţi pe care le şi vînd, ca să-mi recuperez banii plătiţi la tipar. Trebuie să urmez un curs de pregătire în meseria de comerciant, altminteri nu mi se dă autorizaţia, mi-au spus domnii de la primărie. Faptul că isprăvisem o facultate nu conta, ei trebuiau să ferească populaţia nevinovată de primejdia unor cărţi vîndute neprofesionist, de o persoană care nu deprinsese tainele meseriei de comerciant prin intermediul unui curs special, contra-cost. A fost nevoie de două procese pe care le-am deschis împotriva Primăriei Timişoara ca în final să mi se dea totuşi autorizaţia. Ar fi fost mai simplu şi mai rapid să urmez cursul acela, dar a fost o problemă de principiu pentru mine să nu cedez la pretenţiile birocraţilor.

Aş fi nedrept însă să spun că birocraţii mi-au făcut numai necazuri în viaţă. Ei m-au şi ajutat. Am nişte teren agricol moştenit. Fiind născut şi crescut la oraş, nici prin gînd nu mi-a trecut să mă apuc de agricultură, însă la citit ziarele mă pricep. Am observat imediat ştirile despre subvenţiile pe care Uniunea Europeană le dă agricultorilor şi am fost printre primii care s-au dus la primărie ca să se înregistreze, pe baza pămîntului avut în proprietate, în “Registrul Fermelor”. Am făcut apoi o cerere către Agenţia de Plăţi şi Intervenţii în Agricultură (APIA), în care am arătat, cît se poate de cinstit, că am teren agricol dar nu e cultivat. Ca urmare, în contul meu bancar au intrat 2234 RON, în calitate de subvenţii pe anul trecut conform politicii agricole a Uniunii Europene. Totul perfect legal, şi fără bătaie de cap. Logica acestei subvenţii bănuiesc că e legată de faptul că, acceptînd să ţin pămîntul necultivat, eu nu mai fac concurenţă altor fermieri din Uniunea Europeană. “A face concurenţă este în Uniunea Europeană o faptă mai gravă decît a fura”, scriam într-un articol mai vechi (linc).

Am totuşi un regret – că n-am mai mult pămînt, că aş fi primit mai mulţi bani. Îi invidiez pe latifundiarii precum Gigi Becali, Triţă Făniţă sau afaceriştii italieni care au cumpărat pămînt cu toptanul în Banat, care pot beneficia de principiul politicii agricole europene: cu cît eşti mai bogat (adică ai mai mult pămînt), cu atît primeşti subvenţii mai mari! Altfel spus: luăm impozite de la săraci ca să dăm subvenţii la bogaţi.

Cîtă diferenţă între birocraţii de la primărie, cărora le cerusem dreptul de a cîştiga bani din munca mea proprie, cu obligaţia pentru mine de a plăti impozite, şi cei de la APIA, care mi-au preluat dosarul pentru subvenţii! Birocraţii primăriei – încrîncenaţi (mai ales după ce dădusem primăria în judecată), hotărîţi să apere societatea de ameninţarea la adresa ordinii sociale reprezentată de faptul că eu aş desfăşura activităţi economice fără să urmez cursurile de calificare pretinse de ei. Birocraţii de la APIA, dornici să mă ajute (s-a dat poruncă de sus ca România să absoarbă cît mai multe fonduri europene), oameni simpatici, conştienţi că munca lor nu e în zadar – ei prin munca lor ajută alţi oameni.

Am scris mai sus că am primit bani nemunciţi, dar de fapt banii sînt munciţi, căci provin din impozitele plătite de oameni care muncesc. Aceasta e înţeleapta politică economică a Uniunii Europene. Eu nu-s un element chiar atît de antisocial încît să refuz nişte bani care mi se cuvin legal. Am convingerea că ştiu să dau banilor o întrebuinţare mai bună decît o dă Statul.

Sînt un lucru bun sau rău aceste subvenţii – las pe cititori să judece. Îi asigur însă că totul e perfect legal, astea sînt legile pe care le avem.

Mai citeşte: Cursurile speciale de calificare şi asigurările obligatorii – mod prin care Statul Maximal limitează concurenţa