Marius Mioc [articolele acestui autor]

În ianuarie 2007 Altermedia s-a referit la o tendinţă care a cuprins ţara noastră, ca urmare a aderării la Uniunea Europeană: desfiinţarea pieţelor ţărăneşti. Vorbeam atunci despre piaţa Obor din Bucureşti. Informăm cititorii că recent şi la Timişoara s-a desfiinţat o piaţă agroalimentară – depozitul de legume şi fructe al firmei Pencoop. Spre deosebire de piaţa Obor, aici e vorba de o piaţă particulară, proprietate a unei firme private, unde producătorii agricoli puteau închiria un spaţiu unde să-şi vîndă marfa. În condiţiile în care taxele la pieţele primăriilor sînt în continuă creştere, ca nu cumva ţăranii să vîndã mai ieftin decît supermarketurile, existenţa unor pieţe ţărăneşti particulare ar fi putut fi o alternativă.

Primăria Timişoara a pus gînd rău pieţei “Pencoop” de vreo 2 ani, de cînd la marginea Timişorii, cu o investiţie germană, s-a finalizat “Piaţa de Gros”, “una dintre cele mai mari investiţii din Timişoara din ultimele două mandate ale primarului Gheorghe Ciuhandu”, cum apreciază ziarul “Fruncea”.

Problema era că Piaţa de Gros cu care se lăuda Primăria nu prea avea clienţi. Cum adică, fraţii noştri germani din Uniunea Europeană, care au investit 2,5 milioane euro în Piaţa de Gros, şi pentru a căror ajutor datorăm recunoştiinţă veşnică, să nu obţină profit? Aşa ceva nu se poate tolera, mai ales că şi Primăria e parţial proprietară la “Piaţa de Gros”, urmare a faptului că a contribuit cu terenul şi utilităţile.

Soluţia problemei a fost corect identificată: distrugerea concurenţei. În acest scop, legislaţia românească oferă o unealtă excelentă la îndemîna birocraţilor: acordul comercial. Adică, orice agent economic care doreşte să desfăşoare o activitate, pe lîngă autorizaţia generală de desfăşurare a activităţii mai are nevoie şi de un acord din partea primăriei pentru fiecare punct de lucru. Acordul trebuie înnoit periodic, practic fiecare întreprinzător are o “sabie a lui Damocles” deasupra capului, căci birocraţii pot oricînd să retragă acordul.

Piaţa agroalimentară particulară funcţionase fără problemă de ani de zile, dar după apariţia Pieţei de Gros Primăria a refuzat să-i prelungească acordul comercial. Firma “Pencoop” a dat în judecată Primăria Timişoara şi a cîştigat procesul. Imediat după aceasta, hoarde de inspectori ai Primăriei, ajutaţi de poliţia comunitară, au năvălit asupra Pencoopului pentru a-l învăţa minte. Dar fiindcă Pencoopul e firmă mare, are bani de avocaţi şi ştie să se apere, asaltul s-a concentrat asupra micilor întreprinzători care închiriau spaţii de la Pencoop. Asupra lor a curs cu amenzi, principalul motiv fiind tocmai lipsa acordului comercial. Chichiţa juridică folosită de inspectorii primãriei este: degeaba are acord comercial pentru piaţă agroalimentară (cîştigat prin instanţã, contra voinţei primãriei) firma deţinătoare a spaţiilor, fiecare chiriaş de acolo trebuie sã aibe acord comercial! Pe principiul “dacã vrei sã gãseşti nod în papurã, poţi”, se pot afla şi alte pretexte pentru amenzi. Pencoop avea contract pentru evacuarea gunoiului şi în calitate de administrator al pieţei strîngea şi gunoiul chiriaşilor, dar de ce sã nu se pretindã contract pentru evacuarea gunoiului de la fiecare chiriaş în parte?

Chiriaşii de la Pencoop, fiind firme mici, fãrã prea multe cunoştinţe în hãţişul documentelor, au preferat sã nu se complice cu obţinerea acestor acorduri, ci sã plece, ducînd Pencoop în pragul falimentului, scrie “Renaşterea Bãnãţeanã” din 5 august 2008. 88 de agenţi economici au acceptat sugestiile inspectorilor Primãriei şi s-au mutat brusc de la Pencoop. Cã toate controalele acestea au fost doar un pretext e dovedit de faptul cã celor mutaţi la Piaţa de Gros nu li se mai cere acord comercial. Sistemul birocratic şi-a dovedit puterea, a îngenunchiat un agent economic, chiar dacã acesta cîştigase în instanţã.

Nu ştiu dacã la mijloc sînt şi interese de altã naturã, cum se sugereazã. Îi cred pe birocraţi în stare sã punã beţe în roate chiar fãrã şpagã sau intervenţii, doar de amorul artei. Faptul cã tu, birocratul, ai puterea de a distruge afacerea cuiva este el însuşi destul de plãcut şi poate determina acţiuni pentru afirmarea acestei puteri fãrã vreo altã motivaţie suplimentarã. Legea e de partea birocraţilor, deşi art. 45 din Constituţia României consacrã libertatea economicã, în fapt pentru orice activitate economicã e nevoie de o mulţime de aprobãri.

Obligaţia unui acord comercial din partea primãriei pentru a desfãşura o activitate economicã, şi, mai ales, obligaţia obţinerii unei vize anuale pentru acordurile deja obţinute, este un mod prin care Statul Maximal se amestecã inutil în economie, dînd posibilitate birocraţilor sã favorizeze unii agenţi economici şi sã defavorizeze alţii. Este de înţeles sã se cearã acordul primãriei pentru activitãţi desfãşurate pe terenurile primãriei, dar nu şi pentru activitãţi desfãşurate pe terenuri particulare. Agenţii economici oricum sînt obligaţi să anunţe punctele de lucru în care activeazã şi sã obţinã “acorduri de principiu” înainte de începerea activitãţii. A da Statului drept de a interzice unui agent economic sã desfãşoare o activitate pe un teren care nu aparţine Statului, şi în condiţiile în care respectiva activitate fusese anterior aprobatã la locaţia respectivã, înseamnã a da dreptul birocraţilor sã limiteze libera concurenţã.