Datorita influentei marilor firme asupra politicilor guvernamentale, clientii cartilor de credit platesc dobinzi exorbitante si li se refuza dreptul la faliment atunci cind tentatia “banilor gratis” oferiti de firmele de credit le explodeaza in fata.

Dar nu doar clientilor saraci li se stringe surubul de catre oligopolul cartilor de credit. Acum e rindul firmelor mici. Un articol din publicatia Wall Street Journal din 12 04 2005, cu titlul “Comerciantii se opun maririi taxelor pentru carti de credit”, arata ca taxele platite de firmele mici pentru fiecare incasare efectuata cu cartea de credit, sint in crestere. Aceasta marire se datoreaza cartilor de credit de tip “recompensa”, care ofera “puncte gratis” celor care isi achita cumparaturile cu acest tip de carte. Comerciantii sint fortati, fie ca vor sau nu, sa plateasca pentru “punctele” acordate clientilor. Dupa cum spunea unul din cei afectati: “Iata inca o ocazie pentru firmele de carti de credit sa-si mareasca veniturile pe spatele comerciantilor”. Dar taxele se maresc si in cazul altor carti, inclusiv cele pentru uzul firmelor.

Ideea este ca micile magazine platesc taxe mai mari decit firmele mari. Dupa cum se arata in articol:

“(…) Structura de pret e departe de a fi simpla. La fel cu sinuoasele scheme practicate la fixarea pretului biletelor de avion, pot sa existe o duzina de nivele de taxare simultane, bazate pe tipul de magazin si cantitatea de tranzactii generate. Marile magazine care efectueaza un numar mare de tranzactii pot sa negocieze citeodata taxe mai mici cu Visa sau MasterCard decit firmele mici. Un lant de statii de benzina poate de exemplu, sa plateasca mai putin decit proprietarul unui mic restaurant.”

Marile firme petroliere americane se lupta pe mai multe fronturi sa intirzie sau sa opreasca daca e posibil, adoptarea etanolului in alimentarea automobilelor. Aceasta nu este opinia unor anti-globalisti sau extremisti ecologisti, ci una exprimata intr-un articol din revista Business Week, despre care cu greu se poate afirma ca este favorabila teoriilor conspirative anti-business.

Articolul “Marile firme petroliere, blocheaza etanolul”, arata cum industria petroliera direct si prin intermediul Institutului American al Petrolului, a luptat contra incercarii Congresului de a promova folosirea asa zisului combustibil E85, care contine 85% etanol si 15% benzina. Aceasta in ciuda faptului ca in prezent firmele petroliere primesc miliarde in subventii(51 de centi/galon) pentru a vinde combustibilul E10, care contine 10% etanol si 90% benzina. O alta subventie pentru cei bogati.

“Multinationalele petroliere se opun folosirii amestecului E85, utilizind atit tactici deschise cit si secrete. Actiunile sint diverse, de la finantarea studiilor ce blameaza utilizarea etanolului pe motivul ca duce la marirea pretului porumbului si al unor alimente, pina la a nu ingadui pompele cu E85 in statiile lor de benzina. Tactica infurie un mare cor de critici, de la obisnuitele grupuri de consumatori pro-etanol, pina la unii neasteptati: aliatii dintotdeauna ai firmelor petroliere: industria auto” Industria auto, dupa cum scrie articolul, a fabricat deja peste 5 milioane de vehicule hibride.

Cea mai buna metoda de a descuraja folosirea etanolului, este pedepsirea statiilor de benzina care vind amestecul E85. Dupa cum se scria in articol: “Din cele 179.000 de pompe din statiile de benzina, exista doar aproximativ 1000 care distribuie E85. Aproape nici una din ele nu este o statie detinuta de firmele petroliere.”

Desi nu se mentioneza in articol, frica cea mare a firmelor petroliere este legata de cea mai importanta sursa de venituri, rafinariile, prin care pot controla productia de benzina. In timp ce rafinarea petrolului este o operatie complexa care pune bariere imense celor care incearca sa patrunda in acest sector,(stirile recente despre planurile unei noi rafinarii erau o imensa aberatie), etanolul este usor de produs cu investitii reduse (de exemplu distilerii rurale).

Desi exista o controversa in ceea ce priveste costurile de producere a etanolului comparativ cu cele de producere a benzinei, costurile dependentei de petrol (pericolul reprezentat de finantarea de regimuri precum cele din Iran, Arabia Saudita sau Nigeria, cheltuielile militare din strainatate, impreuna cu impactul asupra mediuliui) rar sint luate in calcul la stabilirea pretului sau.

Achizitia lui PowerBar de catre Nestle in 2000, este un excelent exemplu al inovatorului de succes cumparat de catre o mare firma.

Firma PowerBar din Berkley, a fost infiintata in 1986 de un fost campion olimpic canadian de maraton si de sotia sa, de profesie nutritionist, acel tip de intreprinzatori incepatori plini de energie, despre care revistei Inc ii place sa scrie.

Prin 1999, PowerBar atinsese o cifra de vinzari de peste 135 milioane de dolari, transformind un produs foarte specializat, bara nutritiva, intr-un fenomen de piata.

La o recenta conferinta a intreprinzatorilor, Maxwell, fondatorul firmei, a povestit urmatoarea istorie (din Inc., 22 sept) “el avea nevoie de 250.000$ sa porneasca firma dar n-a putut sa-i gaseasca, deoarece firmele furnizoare de capital de risc credeau ca aceasta suma nu e suficienta sa incepi o afacere cu alimente ambalate. “Ei spuneau: daca ai fi cerut 2.5 milioane sau 25 milioane am fi putut sa te luam in serios” a povestit el. Asa ca s-a descurcat cu cit a avut.

PowerBar este cazul clasic al unui curajos intreprinzator deschizator de drumuri dotat cu o idee buna, pornind o noua afacere. Cea mai evidenta paralela este aceea cu Gatorade, cumparata de Quaker in 1983, un produs destinat initial atletilor dar care ulterior si-a extins clientela.

Conform unui articol din situl TheStreet.com (”Nestle va cumpara PowerBar,” 2/23/00), PowerBar tintea si mai sus.
“Din punct de vedere strategic, am avut scopuri agresive, voiam sa crestem cu 30% pe an”, Brian Maxwell spunea intr-un interviu. “Am crescut foarte mult in ultimul timp. Am vazut ca erau posibilitati sa crestem de la 1 miliard la 2 miliarde, dar aveam nevoie de resurse din partea unui partener global.”

Precum alte firme mici, lupta pentru a cistiga un spatiu pe rafturile magazinelor, distributia, taxele si negocierile directe cu marile magazine au fost aproape sa scufunde firma. Nu era nici o posibilitate ca o asemenea firma mica sa creasca atit de repede. Alte firme, vazind succesul lui PowerBar au inceput sa lanseze agresiv noi produse. Era nevoie urgenta de un “cavaler salvator”. Si tocmai de acel moment, Nestle, care deja isi vindea produsele in aceleasi magazine ca PowerBar, a vrut sa profite, atit local cit si global, dupa spusele lui Maxwell.

“In calitate de firma mica si independenta, distributia si spatiul pe raft este o mare incercare.”

Cele mai mari firme producatoare de alimente cauta sa intre pe piata de produse naturale, un sector care cunoaste o crestere de 30% pe an. Un exemplu este cumpararea(2002) de catre Kraft Foods a rivalului lui PowerBar, Balance Bar.

Peter J. Solomon unul dintre principalii bancheri de investitii din SUA, are citeva idei personale despre fuziuni, bazate pe experienta sa proprie.

Solomon este un fost cadru de conducere de la Lehman Brothers Inc., iar in prezent are propria firma de investitii. Este citat intr-un articol din revista Fast Company dupa cum urmeaza:

“Dezavantajul de a fi mai mare este ca devii mai birocratic. E nevoie de o conducere priceputa pentru a evita acest lucru. Multe fuziuni au fost un esec deoarece e nevoie de multa munca sa fuzionezi cu succes culturi diferite. (…) Cind atingi o anumita marime, poti sa-ti pierzi capacitatea de inovatie. In acel moment poti sa te sprijini pe forta pietei. Iar aceasta forta poate sa distruga inovatia pentru multa vreme.”

Solomon se refera la unele situatii aplicabile in cazul oligopolilor. Firmele se afla intr-o lupta continua pentru a creste, si pot fi pedepsite sever atunci cind musca mai mult decit pot inghtiti. Aceasta arata ca e mai importanta formarea de oligopoli inteligenti, coerenti, decit conglomerate prost alcatuite.

Dar dupa cum spunea Solomon, dimensiunea unei firme mari si puternice poate sa compenseze greselile facute de aceasta. Cu cit firma e mai mare, cu atit greselile ii sint mai putin fatale. Doar cele mai grave erori pot sa afecteze pozitia competitiva in cadrul unui oligopol in care exista doua, trei firme. Intr-adevar, pozitia unei firme poate fi subminata lent, si rareori o noua tendinta poate deranja piata.

De fapt firmele care au intrat intr-un oligopol redus, sint capabile sa se adapteze prin forta bruta, fie cumparind noi competitori, ori infiintind filiale cu care sa concureze. Doar cind intreaga piata se schimba radical, cum se intimpla acum in industria muzicala, aceste firme sufera enorm. Ele pot sa mai sufere atunci cind exista prea multi competitori, cind un oligopol echilibrat nu a fost inca format, precum in industria telefoniei mobile, si cind exista prea multa competitie. Firma poate sa nu indeplineasca asteptarile analistilor sau actionarilor, dar chiar si in acest caz, managerii pot sa se descurce reducind sau renuntind la produse neprofitabile.

Daca uneori oligopolii inoveaza cu pasi marunti(Vanilla Coke, Mercedes SUV) si uneori fac inovatii importante(Sony, Apple), in cea mai mare parte a timpului ei lasa inovatia si riscurile pe care le presupune pe seama firmelor mici, apoi le cumpara sau le copiaza.

Acesta este unul din subiectele cartii lui Clayton Christensen, Dilema inovatorului. Autorul arata ca firmele mari sint cu mult mai inclinate sa investeasca in produse si marci aflate deja la mare succes(risc mic, profituri aprope sigure), decit in produse cu adevarat noi(risc mare, profituri nesigure).

De fapt, aceste firme chiar asa actioneaza. Pentru firmele debutante, aruncarea cu zarul e un mod de viata, si citeodata riscul este rasplatit. Dar Christensen arata cum acest proces face firmele mari vulnerabile la o noua gindire sau noua tehnologie.