de Frank Chodorov
[Extras din Out of Step: The Autobiography of an Individualist, de Frank Chodorov; The Devin-Adair Company, New York, 1962, pp. 216–239.]

ENCICLOPEDIA BRITANICA defineste impozitarea drept “acea parte a veniturilor unui stat ce este obtinuta prin cotizatii si pretentii coercitive impuse subiectilor sai.” Este atat de concisa si exacta pe cat poate fi o definitie; nu lasa loc argumentarii referitor la ce inseamna taxarea. In aceasta declaratie faptica cuvantul “coercitiv” domneste suprem, pur si simplu datorita continutului sau etic.

Ce sanctiune, din punct de vedere moral, invoca Statul pentru confiscarea proprietatii? Este suficient propriul sau exercitiu al suveranitatii?

In aceasta chestiune de morala exista doua pozitii, si niciodata acestea nu se vor intalni. Cei ce sustin ca institutiile politice rasar din “natura omului”, bucurandu-se astfel de o divinitate loctiitoare, sau cei ce considera Statul piatra de temelie a integrarilor sociale, nu gasesc motiv de cearta cu taxarea per se; confiscarea proprietatii de catre Stat este justificata de insasi fiinta sa ori serviciul sau benefic. Pe de alta parte, cei ce tin la intaietatea individului, a carui insasi existenta inseamna revendicarea drepturilor inalienabile, inclina catre pozitia conform careia in colectarea coercitiva a cotizatiilor si pretentiilor, Statul pur si simplu exercita putere, fara sa tina seama de morala.

Prezenta ancheta a impozitarii incepe cu a doua pozitie. Este la fel de subiectiva pe cat ar fi o analiza care incepe cu similar nedemonstrabila afirmatie ca Statul este o institutie natural ori social necesara. Obiectivitatea completa este inlaturata atunci cand un postulat etic este premiza majora a unui argument, si o discutie asupra naturii taxarii nu poate exclude valorile.

Daca presupunem ca individul are un indiscutabil drept la viata, trebuie sa concedem ca detine un similar drept a se bucura de roadele muncii sale. Pe acesta il numim drept de proprietate. Absolutul drept de proprietate rezulta din dreptul originar la viata deoarece unul fara cealalalt nu are sens; mijloacele de trai trebuiesc identificate cu viata insasi. Daca Statul are un drept antecedent asupra produselor muncii cuiva, dreptul sau la existenta este justificat. Pe langa faptul ca un asemenea drept anterior nu poate fi stabilit, exceptie facand declararea Statului ca autor al tuturor drepturilor, inclinatia noastra (asa cum reiese ea din eforturile de a evita platirea taxelor) este sa respingem acest concept de prioritate. Instinctul nostru se manifesta impotriva.

Obiectam confiscarii proprietatii de catre societatea organizata exact la fel cum o facem atunci cand o singura unitate a societatii comite actul. In a doua situatie fara ezitare numim actiunea drept furt, un malum in se. Nu legea este cea care in prima situatie defineste jaful, este principiul etic cel care o face, iar pe acesta legea il poate viola dar nu inlocui. Daca din necesitatea de a trai consimtim fortei legii, daca datorita lungii obisnuinte pierdem din vedere imoralitatea, a fost oare principiul obliterat? Furtul este furt, si nici o justificare nu il transforma in altceva.

Analizam rezultatele impozitarii, simptomele sale, sa vedem daca si cum principiul proprietatii private este violat. Pentru mai multe dovezi examinam propria sa tehnicalitate, si asa cum suspectam intentia jafului in posesiunea eficientelor ustensile, aflam in tehnica impozitarii o poveste demna de istorisit. Greul acestei intransigente critici a taxarii va fi apoi sa dovedim imoralitatea ei prin consecintele si metodele sale.

Introductiv, putem analiza originile taxarii pe marginea teoriei ca inceputurile modeleaza sfarsiturile, si aici gasim o flagranta inechitate. Un studiu istoric al impozitarii scoate inevitabil la lumina prada, tributul, rascumpararea – telurile economice ale subjugarii. Baronii care au infiintat vamile de-a lungul Rinului erau colectori de taxe. La fel si bandele care “protejau”, pentru un onorariu impus, caravanele care mergeau la targ. Danezii care cu regularitate se invitau singuri in Anglia, si ramaneau ca oaspeti nepoftiti pana cand erau platiti, au numit-o (impozitarea) Danegeld; pentru multa vreme aceasta a ramas temelia taxelor de proprietate engleze. Cuceritorii Romani au introdus ideea ca ceea ce ei colectau de la popoarele supuse era numai o recompensa pentru mentinerea “legii si ordinii”. Multa vreme cuceritorii Normanzi colectasera tributuri de la englezi prin lupta directa, corp la corp, dar atunci cand prin procese naturale un amalgam al celor doua popoare a rezultat intr-o natiune, colectele au fost regularizate ca obiceiuri si legi si au fost numite taxe. Au fost necesare secole pentru a oblitera ideea ca aceste stoarceri de bani au servit doar la mentinerea unei clase privilegiate in confort si la finantarea razboaielor ei pustiitoare; de fapt acest scop nu a fost niciodata negat sau obscurat pana cand constitutionalismul a difuzat puterea politica.

Toate acestea sunt demult apuse, daca nu cumva avem temeritatea de a compara acest comportament lipsit de scrupule cu reparatiile, extrateritorialitatea, onorariile pentru mentinerea armatelor de ocupatie, evaziunea in posesia proprietatii, sterpelirea resurselor naturale, controlul arterelor comerciale si alte tehnici moderne de subjugare. Se poate argumenta ca desi taxarea a avut un inceput dezgustator, s-a putut indrepta si a devenit un cetatean decent si folositor. Deci trebuie sa ne mulam teoriei si practicii de impozitare pentru a dovedi ca este exact ceea ce am descris mai sus.

Mai intai, in privinta metodei de colectare, taxarea se imparte in doua categorii, directa si indirecta. Taxele indirecte sunt numite astfel deoarece intra in posesia statului prin intermediul colectorilor privati, iar taxele directe ajung acolo fara asistenta unui misit. Cele din prima categorie sunt atasate bunurilor si serviciilor inainte de a fi livrate consumatorului, pe cand cele din a doua sunt principalele revendicari asupra acumularii de bogatie.

Se va vedea ca taxarea indirecta este un pret pentru permisiunea-la-viata. Nu vei gasi pe piata o singura satisfactie careia un numar de astfel de taxe sa nu ii fi fost atasat, ascunse fiind in pret, si esti obligat fie sa le platesti fie sa iti vezi de drum; din moment ce lipsirea de aceste bunuri inseamna privarea de mijloacele de trai, sau chiar de viata insasi, platesti. Inevitabilitatea acestei cheltuieli pentru existenta este exprimata in populara asociere a mortii si taxelor. Si este chiar aceasta caracteristica cea care propune statului taxarea indirecta, astfel ca atunci cand examinezi preturile lucrurilor prin care traiesti, esti uluit de disproportia dintre costul de productie si cel pentru permisiunea de a cumpara. Cineva a calculat numarul taxelor ce incarca pretul unei paini la peste o suta; evident, unele dintre ele nu pot fi stabilite, pentru ca ar fi imposibil sa aloci fiecarei franzele partea de taxe asociata maturii folosite la brutarie, sau unsorii axului vagonului de livrare. Whiskey-ul este probabil cel mai notoriu exemplu al felului cum produsele au fost transmutate din satisfactii in colectoare de impozit. Costul de prelucrare al unui galon de whiskey, pentru care consumatorul plateste in jur de douazeci de dolari este mai putin de jumatate de dolar; diferenta este partial asociata costurilor de distributie, dar majoritatea banilor ce trec peste tejghea merg sa intretina oficialii orasului, districtului, statului si pe cei nationali.

Toata agitatia si protestul ce vizeaza costul vietii ar avea mai mult sens daca ar fi directionate impotriva taxarii, singura cea mai substantiala componenta a pretului. Ar trebui de asemenea observat ca desi problema costului vietii ii afecteaza in special pe cei saraci, este chiar acest segment al societatii cel pe care incidenta taxarii indirecte cade cel mai impovarator. Nici nu se poate altfel; din moment ce cei aflati in categoriile de salarizare joasa constituie portiunea majora a societatii trebuie ca ei sa justifice partea cea mai mare a consumului, si de aceea partea cea mai importanta a impozitarii. Statul isi da seama de acest fapt percepand taxe pe bunurile de larga folosinta. O taxa pe sare, indiferent cat de mica prin comparatie, aduce mult mai mult venit decat taxa pe diamante, si este mult mai semnificativa din punct de vedere social si economic.

Nu este marimea acestui venit, nici certitudinea colectei, ceea ce confera taxarii indirecte prioritate in schema de apropriere a Statului. Calitatea sa cea mai importanta este clandestinitatea. Este sinonim cu a sterpeli, sa spunem, in timp ce victima nu este atenta. Cei care se straduie sa acorde impozitarii un caracter moral sunt obligati sa explice preocuparea Statului de a ascunde taxe in pretul bunurilor de consum. Exista vreo confesiune a vinovatiei in acest proces? In anii recenti, in incercarile sale de a descoperi surse aditionale de venit, Statul a mesterit o taxa de vanzare, un curat si lipsit de echivoc pret pe permisiunea de a trai; legisti mai intelepti s-au opus acestei masuri din motive de utilitate politica. De ce? Daca Statul serveste unui scop nobil, producatorii cu greu vor obiecta sa plateasca pentru a-l pastra.

Pur si simplu printr-o chestiune de metoda, fara vreo intentie deliberata, taxarea indirecta aduce un profit de proportii colectorilor privati, si din acest motiv opozitia impotriva accizelor cu greu poate fi asteptata din partea lor. Cand o taxa este platita in avans, inaintea vanzarii, aceasta devine un element al costului ce trebuieste adaugat tuturor celorlalte costuri din pretul calculat. Din moment ce profitul pe care se mizeaza este un procent al cheltuielii totale, va fi considerat ca taxa insasi devine o sursa de castig. Acolo unde marfa trebuie sa treaca prin mainile catorva procesori si distribuitori, profiturile ce se adauga piramidal deasupra taxei pot egala, daca nu chiar intrece, suma colectata de Stat. Consumatorul plateste taxa plus profiturile compuse. Notorii in special, in aceasta privinta, sunt platile vamale. Luati urma unui import de matase neprelucrata, de la importator la curatator, la torcator, la tesator, la finisor, la fabricant, la cel care vinde angro, la cel care vinde cu amanuntul, fiecare adaugandu-si profitul peste pretul platit de predecesorul sau, si veti vedea ca pretul pe care dama il plateste pentru roba ei este mult mai mare decat cere tariful. Acest singur fapt face ca producatorii si comerciantii sa fie indiferenti la ravagiile protectiei.

Suportul tacit pentru taxarea indirecta rezulta si in urma unui alt aspect nedorit secundar. Cand o considerabila cheltuiala sub forma de impozite reprezinta conditia necesara pentru angajarea intr-o afacere, acumularile masive de capital au un distinct avantaj competitiv, si cu greu ne putem asptepta ca acesti capitalisti sa propuna scaderea taxelor. Orice fermier poate produce whiskey, si multi dintre ei o fac; dar investitia in timbre fiscale de venit si numeroase onorarii pentru autorizatii ce sunt necesare transforma deschiderea unei distilerii si organizarea agentiilor de distributie intr-o afacere pe care numai cei ce detin capital si-o pot permite. Taxarea a fortat pravaliile de lichior detinute individual in proprietate sa faca loc impozantelor baruri ipotecate fabricilor de bere sau distileriilor. De asemenea, cu ajutorul sistemului de impozitare productia de tigari este concentrata in mainile catorva corporatii gigant; aproximativ trei sferturi din pretul cu amanuntul al unui pachet de tigari reprezinta numai cheltuielile de taxare. Ar fi ciudat intr-adevar ca aceste interese sa vocifereze impotriva impozitelor (ceea ce nu fac niciodata) si dezinformatul, nearticulatul si dezorganizatul consumator este fortat sa plateasca pretul mai ridicat rezultat astfel in urma limitatei competitii.
Taxele directe difera de cele indirecte nu numai prin maniera in care sunt colectate dar si prin mult mai importantul aspect ca nu pot fi pasate mai departe; cei care le platesc nu pot cere altora rambursarea acestor cheltuieli. In principal, incidenta taxarii directe cade asupra veniturilor si acumularilor mai degraba decat asupra bunurilor unui schimb comercial. Esti taxat pe ceea ce ai, nu pe ceea ce cumperi; pe roadele initiativei tale sau pe veniturile rezultate in urma serviciilor prestate, nu pe venitul anticipat.
Astfel nu exista vreo metoda de a pasa povara. Platitorul nu primeste vreo despagubire.

Distinctele taxe directe sunt acelea colectate pe venituri, mosteniri, cadouri, valori funciare. Se va vedea ca aceste aproprieri insotesc propaganda de tip “stoarce-i pe bogati”, si gasesc sustinere in invidia incompetentului, in amaraciunea saraciei, si in sentimentul de injustitie pe care economia noastra monopolistica il favorizeaza. Taxarea directa a fost propusa inca din vremurile coloniale (alaturi de sufragiul universal), drept o necesara implementare a democratiei, ca instrument esential de “echilibrare/reglare/nivelare”. Opozitia bogatilor fata de impozitarea directa i-a inzestrat cu virulenta pe reformatorii care o promovau. In vremuri normale Statul nu este capabil sa biruie aceasta bine impletita, articulata si plina de resurse opozitie. Dar atunci cand razboiul sau nevoia de a ameliora saracia in masa intind punga Statului pana la limita, si alte exproprieri indirecte sunt imposibile sau ameninta linistea sociala, opozitia trebuie sa se dea batuta. Statul niciodata nu renunta in intregime la prerogativele dobandite in timpul unei perioade de “necesitate extrema”, si astfel, dupa o serie de razboaie si depresiuni economice taxarea directa a devenit parte integranta fixa a politicii noastre fiscale, si cei asupra carora aceasta cade trebuie sa se multumeasca cu incercarea de a subtia impozitele ori de a le transfera pe umerii altora.

Exact asa cum a fost prevestit in timpul dezbaterilor pe tema taxelor pe venit de la inceputul acestui secol, sloganul “stoarce-i pe bogati” a beneficiat de o dracoasa gresita intrebuintare. Statului i-a fost imposibil sa se abtina odata ce acest instrument de acumulare de venituri aditionale i-a fost pus la indemana. Venitul este venit fie ca este ridicat din dividende, operatiuni de contrabanda, profituri obtinute din jocuri de noroc sau simple salarii. Pe masura ce cheltuielile statului se aduna, ceea ce se intampla intotdeauna, inhibitiile legale si considerentele referitoare la onestitate sau caritate sunt inlaturate, iar Statul isi afunda mana in fiecare buzunar. Deci in Philadelphia puterea politica pretinde patronului sa scada o anumita suma din plicul cu salariul si sa il inmaneze. Principiul “stoarce-i pe bogati” a fost aplicat pe scara larga pana si celui mai prost platit angajat, nu numai prin reduceri din salariu, ci si prin asa numitele taxe de “social security” [nota tr: Pentru programul de pensii federal]. Acestea releva absoluta imoralitate a puterii politice. Taxarea “social security” este in intregime nimic altceva decat un impozit pe salarii, si i-a fost cu rea vointa si deliberat atribuit un nume gresit. Chiar si partea care formeaza “contributia” patronului este in cele din urma platita de muncitor in pretul bunurilor pe care le consuma, deoarece este evident ca aceasta parte reprezinta un cost de operare si este pasat mai departe, plus un profit. Venitul obtinut din taxele “social security” nu este pus deoparte pentru plata “beneficiilor” sociale, ci este adaugat fondului de taxare general, subiect al oricarei aproprieri, si atunci cand o alocatie pentru varsta inaintata este in cele din urma aprobata, aceasta este platita din colectele curente de impozit. Nu este deloc asemanatoare asigurarii, prin a carei fictiune si-a facut loc in politica noastra fiscala, ci este o taxa directa pe salarii.

Sunt mai multi oameni in categoriile de salarizare joasa decat in cele de salarizare ridicata; exista mai multe mosteniri modeste decat mosteniri uriase. De aceea, per total, cei care sunt mai putin in stare sa poarte povara taxelor “stoarce-i pe bogati” sunt cei care ii duc de fapt greul. Incercarea de a imblanzi aceasta inechitate printr-un sistem gradual nu este realista. Chiar si o mica taxa pe un venit de o mie de dolari pe an va cauza privatiuni platnicului, in timp ce o taxa de cincizeci la suta aplicata unui salariu de cincizeci de mii de dolari permite pastrarea unei sume cu care se poate trai confortabil. Este o uriasa diferenta intre a renunta la un nou automobil si a carpi o pereche de pantaloni pentru a continua sa o folosesti. Trebuie sa ne amintim, de asemenea, ca venitul muncitorului este limitat intotdeauna la salariu, pe cand veniturile considerabile sunt in principal derivate din afaceri si jocuri de noroc, si nu pot fi stabilite cu usurinta; fie ca se datoreaza intentiei de a evita platirea tuturor taxelor, fie necesarelor ambiguitati legale ce fac aflarea sumei exacte o chestiune de conjectura sau contabilitate, cei cu venituri mari sunt favorizati. Saracii sunt cei care sunt extorcati cel mai greu de taxele “stoarce-i pe bogati”.

Taxele de orice fel descurajeaza productia. Omul munceste pentru a-si satisface dorintele, nu pentru a sustine Statul. Cand roadele muncii sale sunt confiscate, fie de catre talhari fie de societatea organizata, el are inclinatia sa-si limiteze productia la cantitatea pe care o poate pastra si de care se poate bucura. In timpul razboiului, cand scazamantul pe cecul de plata a fost introdus [nota tr: Retinerea impozitelor din suma pe care salariatii o primeau ca plata], muncitorii si-au calculat partea “de luat acasa” si au ales sa inceteze lucrul la momentul in care aceasta suma neta, dupa taxe, nu prezenta vreun spor comparabil cu costul volumului aditional de munca depus; timpul liber este de asemenea o forma de satisfactie. Un pugilist refuza o alta confruntare avantajoasa deoarece castigul aditional i-ar plasa venitul anual intr-o alta categorie de taxare mai ridicata. In mod asemanator, fiecare om de afaceri trebuie sa ia in consideratie, atunci cand evalueaza riscul si posibilitatea castigului intr-o noua initiativa, certitudinea unei dezpagubiri pentru impozitele platite in eventualitatea unui succes, si mult prea des el este descurajat sa inainteze. In toata informatia stransa referitoare la progresul national, singurele aspecte ce nu pot fi vreodata raportate sunt: volumul business-urilor gatuite de taxele pe venit, si cantitatea acumularilor de capital muls prin impozitele pe mostenire.

Din moment ce ne aflam la capitolul descurajarii productiei prin impozitare, nu trebuie sa trecem cu vederea sporita povara a taxarii indirecte, chiar daca nu este atat de evidenta. Nivelul de productie al unei natiuni este determinat de puterea de cumparare a cetatenilor sai, si masura in care aceasta putere este sapata prin taxe este masura in care nivelul de productie este micsorat.

Este un sofism prostesc si complet indecent sa sustii ca tot ceea ce statul colecteaza el cheltuie mai apoi si din acest motiv nu exista o reducere a puterii de cumparare. Furii de asemenea isi cheltuiesc prada, cu mult mai multa dare de mana decat ar face-o proprietarii de drept, si pornind de la si bazat pe cheltuiala, ar putea fi construit un caz care sa sustina valoare sociala a hotiei.

Este productia, nu cheltuiala, cea care incurajeaza mai departe productia. Numai pompand contributiile vandabile in fondul general de avutie, rotile industriei sunt accelerate. Din contra, orice reducere a acestui fond general incetineste industria, si fiecare taxa pe economii personale descurajeaza acumularea de capital. De ce sa muncesti cand nu te alegi cu nimic in urma efortului? De ce sa pornesti o afacere doar ca sa ii sustii pe politicieni?

In principiu, asa cum autorii Constitutiei au realizat, taxa directa este cea mai vicioasa, pentru ca neaga direct sanctitatea proprietatii private. Prin chiar clandestinitatea sa, taxa indirecta este o tacita recunoastere a dreptului individului asupra castigurilor sale; Statul il prada pe proprietar, putem spune, si confisca ce-i place invocand necesitatea, dar nu are temeritatea de a chestiona dreptul acestuia asupra bunurilor. Taxa directa insa, cu cutezanta si nerusinare proclama dreptul antecedent al Statului asupra intregii proprietati. Proprietatea privata devine astfel o temporara si revocabila predare in gestiune. Idealul Jeffersonian al drepturilor inalienabile este in acest fel lichidat, si este substituit de conceptul Marxist al suprematiei statului. Prin aceasta politica fiscala, mai degraba decat prin violenta revolutie, ori prin apel la ratiune, ori prin educatie populara, ori prin influenta oricaror ineluctabile forte istorice, prin aceasta politica deci substanta Socialismului este realizata. Observati cum centralizarea sperata de Alexander Hamilton a fost treptat consolidata de la instituirea taxei federale pe venit incoace, cum contemplata uniune de state independente a fost efectiv dizolvata. Statele sunt reduse la statutul de parohie, individul nu mai este un cetatean al comunitatii ci este un subiect al guvernului federal.

O fundamentala imoralitate devine centrul unei valtori de imoralitati. Cand Statul invadeaza dreptul individului asupra produselor muncii sale, el isi insuseste o autoritate ce este contrara naturii lucrurilor si de aceea stabileste tiparul unui comportament imoral, pentru sine insusi si cei asupra carora autoritatea sa este exercitata. Astfel, taxa pe venit a transformat Statul intr-un partener in procesul criminalistic; legea nu poate distinge intre venituri derivate din productie si cele derivate din talharie; nu isi pune problema sursei. De asemenea, negarea proprietatii da nastere unui resentiment ce impinge catre sperjur si lipsa de onestitate. Oameni care in afacerile personale cu greu s-ar gandi la astfel de metode, sau care ar suferi ostracizarea sociala pentru practicarea lor, se mandresc cu si sunt complimentati pentru evaziune fiscala; se considera cuvenit sa angajezi mintile cele mai sclipitoare in acest scop. Mult mai degradanta este incurajarea spertului si a spionarii reciproce. Nici o alta singura masura in istoria tarii noastre nu a cauzat un comparabil dispret pentru principiu in afacerile publice, sau a avut un asemenea efect distructiv asupra valorilor morale.

Pentru a-si croi drum in gratiile victimelor sale, taxarea s-a inarmat cu doctrina justificarii. Nici o lege lipsita de aprobarea sau consimtamantul publicului nu poate fi impusa, si pentru a castiga o asemenea sustinere ea trebuie sa se adreseze acceptiunii nostre in ceea ce priveste corectitudinea. Acest aspect este in particular necesar statutelor ce autorizeaza confiscarea proprietatii private.

Pana nu demult impozitarea si-a sprijinit cauza pe nevoia mentinerii necesarelor functii ale guvernului, general numitele “servicii sociale”. Dar, natura puterii politice este de asa fel incat domeniul sau de activitate nu se auto-limiteaza; expansiunea sa este proportionala cu lipsa rezistentei pe care o intalneste. Rezistenta fata de exercitiul acestei puteri reflecta un spirit al increderii in fortele proprii, care in schimb depinde de un sentiment al sigurantei economice. Cand economia generala se prabuseste, tendinta oamenilor, zapaciti de lipsa de intelegere fata de cauzele fundamentale, este sa se arunce in bratele oricarui vraci ce promite alinare. Politicianul este dispus sa-si aroge aceste capacitati; onorariul sau este puterea, implementata cu fonduri. Ascunse ochiului public sunt initiativele puterii politice ce se afla la baza maladiei economice, cum ar fi privilegiile monopolistice, razboaiele si insasi impozitarea. Astfel promisiunea alinarii este suficienta in ea insasi, si invoiala are loc. In acest mod s-a ajuns ca domeniul puterii politice sa puna gradual stapanire pe tot mai multe activitati sociale, si odata cu fiecare expansiune o alta justificare pentru taxare a fost avansata. Filozofia actuala tinde catre identificarea politicii cu societatea, eradicarea individului ca unitate esentiala si susbtituirea unui intreg metafizic, si astfel eliminarea conceptului de proprietate privata. Taxarea este acum justificata nu prin nevoia de venit destinat mentinerii specificelor servicii sociale, ci ca mijloc necesar pentru nespecificate dezvoltari sociale viitoare.
Ambele postulate ale taxarii sunt de fapt identice, in aceea ca ele rezulta din acceptarea dreptului antecedent al statului asupra roadelor muncii; dar in scopul analizei este bine sa le tratam separat.

Impozitarea pentru servicii sociale indica un schimb echitabil. Sugereaza un quid pro quo, o relatie justa. Dar, conditia esentiala a schimbului, anume ca acesta va fi efectuat voluntar, este absenta in procesul de taxare; insasi folosirea constrangerii exclude taxarea din domeniul comertului si o plaseaza indubitabil in cel al politicii. Taxele nu pot fi comparate cu cotizatiile platite unei organizatii voluntare pentru servicii de care beneficiezi ca rezultat al membriei, deoarece optiunea rezilierii acesteia nu exista. In cazul celei din urma, refuzand participarea iti impiedici accesul la unul din profiturile oferite, dar singura alternativa la a plati taxe este puscaria. Sugestia echitatii in impozitare este mincinoasa, falsa. Daca obtinem ceva la schimb pentru taxele pe care le platim nu este pentru ca ne dorim acel ceva; suntem fortati sa-l acceptam.

In ceea ce priveste serviciile sociale o comunitate poate fi comparata cu o extinsa cladire a unei institutii, in care ocupantii, implicati in diferite afaceri, folosesc impreuna diversele facilitati comune, cum ar fi lifturile de transport, serviciile sanitare, de incalzire, si asa mai departe. Cu cat sunt mai multi ocupanti in cladire, cu atat acestia sunt mai dependenti de aceste facilitati pe care operatorii imobilului le pun la dispozitie in schimbul unui onorariu; acest onorariu este inclus in chiria lunara. Fiecare isi poate vedea de treaba lui deoarece este scutit de contributia personala la intretinerea imobilului.

La fel sunt si cetatenii unei comunitati capabili sa acorde timp ocupatiilor lor deoarece strazile sunt intretinute, departamentul de pompieri este in garda, cel de politie ofera protectie vietii si proprietatii. Cand o societate se organizeaza, cum este cazul unui mic orasel de frontiera, necesitatile tuturor acestor servicii sunt acoperite prin munca voluntara. Drumul este amenajat de cei care il folosesc, exista un departament voluntar de pompieri, un varstnic respectat ocupa functia de judecator. Pe masura ce orasul se extinde aceste activitati extra-curiculare devin impovaratoare si prea complicate pentru voluntari, ale caror afaceri personale trebuie sa sufere datorita numarului mare de cereri, si apare necesitatea angajarii unor specialisti. Pentru a face fata cheltuielilor, se pretinde, impozitarea obligatorie trebuie instituita, si intrebarea este, de ce trebuiesc rezidentii fortati sa plateasca pentru a fi usurati de o activitate pe care initial o prestau voluntar? De ce este coercitia un corelativ al taxarii?

Nu este adevarat ca serviciile ar fi imposibile in lipsa taxarii; aceasta asertiune este negata de faptul ca serviciile apar inainte ca taxele sa fie introduse. Serviciile exista deoarece este nevoie de ele. Fiind nevoie de ele, vor fi platite la inceput prin munca si in unele instante prin contributii voluntare in bunuri si bani; schimbul are loc fara constrangere si din acest motiv este echitabil.

Numai atunci cand puterea politica preia controlul acestor servicii apare si taxa obligatorie. Nu costul acestor servicii este cel care solicita impozitarea, ci costul mentinerii puterii politice.

In cazul serviciilor generale in situatia cladirii institutiei, costul este acoperit prin plata chiriei, impartita proportional in functie de marimea si locatia spatiului ocupat, iar suma este hotarata de catre singurul arbitru echitabil al valorii, competitia. In cazul comunitatii aflate in crestere, de asemenea, costul serviciilor sociale poate fi onorat cu ajutorul unui pret pretins in schimbul ocuparii diverselor locatii din interiorul comunitatii, pret ce va fi automat obtinut in urma targuielii pietii. Cand incercam sa stabilim valoarea acestor locatii observam ca ea rezulta din prezenta si activitatea populatiei; cu cat numarul celor ce concureaza pentru utilizarea lor este mai mare cu atat valoarea lor este mai ridicata. Este de asemenea adevarat ca odata cu cresterea populatiei nevoia serviciilor sociale sporeste si ea, si ar parea ca valorile aflate in ascendenta in urma integrarii ar trebui judicios aplicate nevoii ce simultan creste si ea. Intr-o organizare libera de coercitia politica, un asemenea aranjament ar fi aplicat, si putem gasi cateva exemple de-a lungul istoriei, vremuri de slaba putere politica, in care arenda a fost folosita in aceasta maniera sociala.

Intreaga istorie indica telul economic al puterii politice. Este eficientul instrument al practicilor exploatatoare. La modul general, evolutia exploatarii politice urmeaza un tipar neschimbat: talharie de tip “loveste-si-fugi”, tribut regulat, sclavie, colectari de arenda. In etapa finala, si dupa o lunga experienta, colectarile de arenda devin principalele metode de exploatare iar puterea politica necesara acesteia este sustinuta prin taxele impuse asupra productiei. Secole de acomodare ne-au obisnuit cu practica, obiceiuri si legi i-au oferit o aura de rectitudine; aproprierile publice ale proprietatii private prin impozitare si aproprierile private ale proprietatii publice prin colectare de arenda au devenit institutii necontestate, nechestionate, nesuspectate. Fac parte din sistemul nostru de valori si atitudini morale.

Si astfel, pe masura ce integrarile sociale se extind si nevoia generala de servicii creste cu repeziciune, apelam la impozitare din obisnuinta. Nu stim vreo alta cale. De ce atunci obiectam platirii taxelor? Sa fie oare pentru ca in inimile noastre suntem constienti de o inechitate? Exista confortul strazilor, pastrate curate si luminate, al rezervei de apa, al instalatiilor sanitare, si asa mai departe, toate facand sederea noastra comoda si convenabila in comunitate, iar costurile trebuiesc achitate. Acestea sunt achitate din salariile noastre. Dar apoi aflam ca in schimbul unui corespunzator efort nu castigam nimic mai mult decat intr-o comunitatea care nu ofera aceste avantaje. La limita, rata pe ora, pentru aceeasi munca, este asemeni celei din metropola.

Capital nu se castiga mai putin, pentru fiecare dolar investit, pe Strada Principala decat pe Broadway. Este adevarat ca in metropola avem mai multe oportunitati de munca, si putem munci mai asiduu. In sat tempo-ul este mai scazut; muncim mai putin si castigam mai putin. Dar atunci cand raportam castigurile ridicate si costurile exprimate in chirie-taxe ale marelui oras, obtinem mai multa satisfactie? Nu trebuie sa fim economisti pentru a sesiza incongruenta.

Daca muncim mai mult in oras producem mai mult. Daca pe de alta parte nu obtinem mai mult, net, unde se duce acest spor? Ei bine, acolo unde se afla cladirea bancii mai ieri se gasea o cocina, si ceea ce odata era locatia unui hambar este acum locatia magazinului de desfacere. Valoarea acestor locatii a crescut enorm, proportional cu multiplicitatea serviciilor sociale pe care populatia in expansiune le solicita. Astfel destinatia finala a productivitatii noastre sporite este reprezentata de aceste locatii, si proprietarii acestora sunt de fapt beneficiarii serviciilor sociale pentru a caror mentinere suntem fortati sa renuntam la salariile noastre.

Este proprietarul de pamant cel care apoi profita de pe urma taxarii. El este cu adevarat proprietarul serviciilor sociale platite prin productie. O stie, este sigur de acest aspect, si ne-o spune ori de cate ori isi pune lotul la vanzare. Facandu-i reclama el vorbeste despre facilitatile de tranzit de care acesta se bucura, scoala din vecinatate, eficienta protectie a pompierilor si politiei pe care comunitatea si-o permite; toate aceste avantaje el le rentabilizeaza in pret. Totul este pe fata si la vedere. Ceea ce nu se specifica este ca serviciile sociale pe care le ofera la vanzare au fost platite prin cotizatiile si costurile obligatorii colectate de la publicul producator. Acesti oameni primesc in schimbul trudei lor placerea searbada de a scrie verilor de la tara despre minunatiile marelui oras, in special aceea de a putea munci mai intens pentru a plati pentru minunatii.

Ajungem acum la doctrina moderna a taxarii – anume ca justificarea sa este obiectivul social in care venitul este pompat. Desi aceasta a fost trambitata drept o descoperire de principiu in anii recenti, practica taxarii pentru ameliorarea nelinistilor sociale este chiar antica; Roma in propria sa decadenta avea parte de ea din belsug, si taxe pentru a sustine casele saracilor erau impuse cu mult inainte ca functionarul social pregatit la colegiu sa-i confere proportii panaceice. Este interesant de observat ca aceasta doctrina s-a transformat intr-o filozofie a taxarii in timpul anilor 1930, decada depresiei. Se auto-eticheteaza apoi drept prescriptia umanitara impotriva maladiei saraciei-in-mijlocul-belsugului, primul-ajutor al filantropului pentru tratamentul aparentei injustitii.

Precum toate propunerile ce se nasc din bunatatea inimii, taxarea-cu-scopuri-sociale este un facil tratament de suprafata, superficial, al unei boli adanci, si este astfel sortit sa produca mai multa paguba decat ameliorare.

In primul rand, aceasta doctriva respinge fara echivoc dreptul individului asupra proprietatii sale. Acest aspect este fundamental. Odata stabilita aceasta premiza majora, sare la concluzia ca “nevoia sociala” este scopul intregii productii, ca omul trudeste, sau ar trebui sa trudeasca, pentru binele maselor. Impozitarea este metoda corespunzatoare de a difuza rezultatul acestui efort. Nu se ingrijoreaza de controlul productiei, sau metodele de a acumula proprietate, ci numai de distribuirea ei. La modul strict, din acest motiv, doctrina nu este socialista, iar avocatii ei se grabesc sa nege repede aceasta acuzatie. Scopul lor, afirma ei, este reforma nu revolutia; precum baietii neastamparati al caror inocent foc de tabara aprinde padurea.

Doctrina nu distinge intre proprietatea obtinuta prin privilegiu si cea obtinuta prin productie. Nu poate, nu trebuie sa faca asta, pentru ca altfel ar pune sub semnul intrebarii validitatea taxarii pe de-a-ntregul. Daca impozitarea ar fi abolita, spre exemplu, costul mentinerii serviciilor sociale intr-o comunitate ar cadea in sarcina chiriei – nu exista o alta a treia sursa – si privilegiul aproprierii acesteia ar disparea. Daca taxarea ar fi abolita, sinecurile serviciului public s-ar evapora, si acestea constituie ca agregat un privilegiu ce se sprijina cel mai mult pe productie. Daca impozitarea ar fi abolita, privilegiul profitului prin taxele vamale s-ar risipi. Daca taxarea ar fi abolita, datoria publica ar fi imposibila, spre consternarea proprietarilor de obligatiuni.

Taxarea-cu-scopuri-sociale nu contempleaza abolirea privilegiului existent, ci stabilirea unor noi privilegii birocratice. In consecinta nu indrazneste sa adreseze problema fundamentala. Mai mult, descurajarea productiei ce rezulta in urma acestui plan distributiv agraveaza conditia pe care spera sa o corecteze.

Daca Tom, Dick si Harry sunt angajati in productia de bunuri si oferta de servicii, confiscand de la unul din ei, chiar daca partea respectiva este daruita celorlalti, masura scade nivelul economic al tuturor. Opulenta lui Tom, ca producator, este datorata faptului ca el i-a servit pe Dick si Harry asa cum ei si-au dorit. Ar putea fi mai sarguincios, daruit cu calitati superioare, si din aceste motive ei il favorizeaza fiindu-i clienti; desi se bucura de abundenta, aceasta nu a fost castigata pe cheltuiala lor; el are pentru ca si ei au. In fiecare schimb echitabil exista doua profituri, unul apartine cumparatorului, celalalt celui care vinde. Fiecare renunta la ce vrea mai putin la schimb pentru ce isi doreste mai mult; amandoi au obtinut un spor al valorii. Dar atunci cand puterea politica il lipseste pe Tom de posesiunile sale, el inceteaza, in caz ca nu recurge la delapidare, sa ii mai patroneze pe Dick si Harry. Ei nu mai au client intr-o masura egala cu taxa si in consecinta sunt dez-angajati. Pomana ce le este acordata ii saraceste, asa cum l-a saracit si pe Tom. Economia unei comunitati nu este imbunatatita de distribuirea a ce a fost deja produs ci de sporirea abundentei lucrurilor prin care oamenii traiesc; traim prin productia curenta, nu prin cea trecuta. Orice masura, de aceea, ce descurajeaza, restrictioneaza sau interfereaza cu productia trebuie sa micsoreze nivelul economiei generale, si taxarea-cu-scopuri-sociale este in mod distinct o astfel de masura.

Lasand deoparte aspectul economic, implicatiile politice ale acestei politici fiscale filantropice creeaza o revolutie de prima magnitudine. Din moment ce taxarea, chiar si cea poleita purtand invelisul progresului social, trebuie sa fie acompaniata de constrangere, limitele taxarii trebuie sa coincida cu limitele puterii politice. Daca telul ce se vrea atins este “binele social”, puterea de a confisca se poate imaginabil extinde pana la limitele productiei totale, caci cine poate spune unde se termina “binele social”? In momentul de fata “binele social” imbratiseaza invatamantul gratuit inclusiv cursuri postuniversitare si profesionale; spitalizare gratuita si servicii medicale; asigurare pentru somaj si pensii pentru varsta inaintata; subventii pentru fermieri si ajutor acordat industriilor “in fasa”; servicii gratuite de angajare si locuinte de inchiriat la pret redus; contributii pentru marina comerciala si proiecte de promovare a artelor si stiintei; si tot asa, aproximativ ad infinitum. “Binele social” s-a revarsat de la o chestiunea privata la alta, si definitia acestui termen vag devine din ce in ce mai elastica. Dreptul democratic de a nu avea dreptate, a fi dezinformat, dezorientat sau chiar prost nu pune vreo restrictie asupra imaginatiei celor care iau asupra lor sarcina interpretarii frazei; si incotro se indreapta interpretarea merge si puterea de a impune ascultarea si conformismul.

Limita finala a taxarii-cu-scopuri-sociale este absolutismul, nu numai pentru ca emergenta putere fiscala poarta cu ea un egal spor al puterii politice, ci si pentru ca investitia de venit a Statului in individ ii ofera celui dintai un interes pecuniar in cel de-al doilea. Daca Statul ii da individului tot ce acesta are nevoie si il pastreaza sanatos si intr-un anumit grad de confort, trebuie sa-l contabilizeze drept un bun de valoare, o bucata de capital. Orice pretentie la drepturi individuale este lichidata de investitia baneasca a societatii. Statul incearca sa protejeze investitia societatii, pentru rambursare si profit prin metoda taxarii. Motorul energetic creator prezent in fiecare individ trebuie pus la treaba sa dea randament maxim, astfel ca rezultatul sa avanseze obiectivele sociale, asa cum ele sunt prescrise de management. Astfel, planul fiscal ce incepe cu distributia este impins de logica evenimentelor in controlul productiei. Si conceptul drepturilor naturale este inconsistent cu obligatia sociala a individului. Acesta traieste pentru Statul care l-a crescut. Ii apartine Statului prin dreptul de cumparare.

Pretentia finala la rectitudine a taxarii este o formula a puterii-de-plata, si acesta se dovedeste a fi cazul prea exageratului protest. In cazul impozitelor pe bunuri, din care statul isi deriva marea parte a castigurilor sale, formula nu este aplicabila. Fie ca salariul tau este o mie de dolari pe an, fie o mie de dolari pe zi, taxa pe o franzela este aceeasi; puterea-de-plata nu joaca nici un rol. Datorita taxelor pe bunurile de larg consum, saracul va fi lipsit de o satisfactie marginala, sa spunem o pipa de tutun, in timp ce bogatul, care plateste aceleasi taxe pe aceleasi bunuri, nu se va vedea obligat sa renunte la tigareta sa. In mult mai importantele taxe indirecte, deci, formula magica a justitiei sociale este inexistenta.

Este aplicabila numai in impozitarea veniturilor inainte ca ele sa fie cheltuite, si aici din nou pretentia sa la echitate este falsa. Fiecare taxa pe salarii, indiferent cat de mica, afecteaza posibilitatile de trai ale muncitorului, in timp ce in cazul bogatului impozitarea ii afecteaza acestuia doar rasfatul si placerile. Pretentia la echitate este negata de acest fapt. Pretentia ar fi valida intr-adevar, numai daca statul ar confisca tot ceea ce depaseste un predeterminat, egalitarist standard de viata; dar atunci, binenteles, echitatea confiscarii ar trebui stabilita.

Nimic bun insa nu poate rezulta in urma conceptului puterii-de-plata deoarece este in mod inerent o imoralitate. Ce altceva este acesta decat regula hotului la drumul mare de a fura atunci cand conditiile sunt prielnice? Nici hotul la drumul mare nici colectorul de taxe nu iau in consideratie sursa avutiei victimei, ci numai cantitatea. Statul nu se abtine sa fure cat poate de la cunoscuti si suspectati hoti, criminali si prostituate, si vigilenta sa in aceasta privinta este atat de bine impamantenita incat cei ce incalca alte legi gasesc ca este intelept sa observe cu scrupulozitate legea impozitarii. Cu toate acestea, conceptul puterii-de-plata se sprijina pe sustinerea populara – si aceasta trebuie recunoscuta ca motiv al promulgarii sale – datorita implicitei sale calitati justitiare.

Este un apel la invidia incompetentului si totodata la nemultumirea maselor destinate saraciei involuntare de catre sistemul nostru de privilegii. Satisface patimile avaritiei si razbunarii. Este nivelatorul ideal. Este Robin Hood.

In sprijinul formulei vine argumentul ca veniturile sunt raportate la oportunitatile puse la dispozitie de catre Stat, si ca intregul impozit este pur si simplu o remuneratie pentru aceste oportunitati. Din nou, quid pro quo. Asta este numai partial adevarat, si intr-un anumit sens neintentionat de catre avocatii acestei formule fiscale. Unde venitul se sprijina pe privilegiu – si fiecare privilegiu se sprijina pe puterea Statului – este in mod eminent drept ca statul sa confiste beneficiile, desi ar fi mai drept daca statul nu ar stabili privilegiul dintr-u inceput. Arenda monopolistica pe resursele naturale, spre exemplu, este un venit pentru care nici un serviciu nu este oferit in schimb societatii si este colectabila numai pentru ca statul o sustine; o taxa de 100% pe arenda ar fi din acest motiv echitabila. Profiturile pe tarife de protectie ar fi un joc drept pentru colectorul de taxe. Un impozit pe toate afacerile subventionate, egaland intreaga suma a subsidiilor, ar avea sens, desi acordarea acestora inca ar necesita explicatii.

Indemnizatii, ajutoare, profituri pe “piata neagra” posibile datorita restrictilor politice, profituri pe contracte guvernamentale – toate fiind venituri ce ar disparea daca statul si-ar retrage sustinerea – ar putea fi corespunzator taxate. In acest caz Statul ar lua doar pentru ce este responsabil.

Dar acesta nu este argumentul energumenilor puterii-de-plata. Ei insista ca Statul este un factor contribuabil in procesul de productie, si ca se cuvine ca serviciile sale sa fie rasplatite; masura valorii acestor servicii este venitul proprilor sai cetateni, si o taxa progresiva pe aceste venituri este doar compensatia datorata de drept. Daca aceste castiguri reflecta serviciile Statului, decurge de aici ca mai voluminoasele castiguri rezulta din mai multe servicii, si concluzia logica este ca Statul este un servitor mai bun pentru cel bogat decat pentru cel sarac. Acest aspect ar putea fi adevarat, dar este indoielnic ca expertii in taxare doresc sa transmita acest mesaj; ce vor ei ca noi sa credem este ca Statul ne ajuta sa ne imbunatatim circumstantele. Ideea da nastere unor intrebari provocatoare. Pentru taxele pe care le plateste se bucura oare fermierul de o vreme mai favorabila de recolta? Sau comerciantul de o piata mai activa? Sunt calificarile si indemanarea mecanicului imbunatatite de ceea ce Statul ii ia? Cum poate Statul accelera imaginatia geniului creator, sau cum poate el acorda intelepciune filozofului? Cand Statul ia o parte din castigurile cartoforului este norocul acestuia imbunatatit? Ce rol anume joaca Statul in productie, pentru ca felia pe care o rascheteaza sa fie indreptatita? Statul nu da; el pur si simplu ia.

Toata aceasta argumentatie, insa, este o concesie a eclipsarii prin care obiceiuri, legi si sofisme au intunecat adevaratul caracter al taxarii. Nu poate exista o taxa buna ori una dreapta; fiecare impozit isi sprijina cauza pe constrangere.

preluat de la www.lewrockwell.com