de Dr Carol Byrne
http://www.communigate.co.uk/ne/tradition/page46.phtml

Citeşte prima parte!

“Robia salariului”

Un aspect structural al ideologiei Distributiste este ideea “robiei salariului”, termen folosit de Karl Marx pentru a indica relaţia dintre ceea ce el, contrar Bisericii, vedea drept două facţiuni beligerante – capitalul şi munca, burghezia şi clasa muncitoare, proprietarii sau managerii mijloacelor de producţie şi angajaţii ce-şi vând truda în schimbul unei retribuţii. Deoarece cel dintâi dă ordine şi cel din urmă le primeşte, Marx a insistat că avem de-a face cu puterea “despotică” a capitaliştilor de a-i exploata pe muncitori şi a-i reduce la statutul de “robi ai salariului”. În consecinţă a cerut abolirea Capitalismului ca sistem economic. Punând accentul pe resentiment şi ură faţă de bogaţi, filozofia lui Marx a apelat la latura întunecată a firii umane şi a încurajat revoluţia socială.

Este un adevărat şoc pentru Catolici să descopere că Belloc, deşi respingea Comunismul, împărtăşea acest concept central filozofiei economice Marxiste – extirparea relaţiei patron-lucrător, încât “robii salariului” să fie liberi să muncească fără a fi nevoiţi să-şi vândă osteneala şi să îngenuncheze autorităţii unui şef pentru câştigul celor necesare traiului. A declarat: “Dar şansele sunt potrivnice reconstrucţiei libertăţii economice într-o societate ce a căpătat de timpuriu acest exerciţiu, şi soluţionarea deprinderii robiei salariului este mai dificilă decât orice sarcină politică.”(1)

Atunci când Belloc a afirmat că din punct de vedere economic Capitalismul reinstaura servilismul feudal, se referea la relaţia dintre muncitor şi antreprenor. Nu era doar slugărnicia faţă de Stat (căreia fiecare Catolic ar trebui să i se opună) cea pe care a condamnat-o drept sclavie, ci din punctul său de vedere nimeni nu putea fi liber în sistemul economic contemporan “trăind cu voia altuia”. Cât priveşte situaţia sărmanului truditor nevoiaş raportată la cea a patronului capitalist sau a corporaţiei, “masele expropriate” la care făcea el referire se aflau deja pe calea sporitei proprietăţi şi remarcabilei prosperităţi de care se bucură societatea modernă, mulţumită dezvoltării economice şi antreprizei capitaliste.

Pentru a arăta cât de deconectat era Belloc de adevăratele Precepte Sociale Catolice, amintim cuvintele Arhiepiscopului Lefebvre, care îi dezavua pe cei ce militau pentru “independenţa lucrătorului faţă de cel ce il angajează; a clasei muncitoare faţă de burghezie… lărgind astfel la scara întregii societăţi artificiala opoziţie dintre capital si proletariat.”(2)

Marile afaceri

Distributiştii manifestă frică şi dispreţ faţă de marile business-uri, ca şi cum “mare” ar însemna malefic iar “mic” mereu frumos. În al său ‘Eseu asupra Restaurării Proprietăţii’, Belloc vorbeşte despre uzurparea proprietăţii mijloacelor de producţie de către o oligarhie ce monopolizează piaţa şi îl înăbuşă pe independentul negustor, meşteşugar, vânzător ori fermier local. Aici din nou împrumută din retorica economiei Marxiste ce consideră Capitalismul destinat promovării predominante sau exclusive a intereselor unui foarte îngust segment al populaţiei (o plutocraţie) şi îmbunătăţirii statusului economic al câtorva (o oligarhie) aflaţi în posesia majorităţii resurselor. Teama este că oricând doresc, căpitanii industriei pot strânge cu uşa piaţa şi impune preţuri arbitrare, falimentându-l pe micul întreprinzător şi ţinând naţiunea în şah.

Dar această imagine, saturată cu postulatele materialismului istoric, suferă de parţialitate Marxistă. În primul rând, economiile ţărilor avansate vestice sunt preocupate de prosperitatea financiară (un imperativ moral în condiţiile unei populaţii aflate în expansiune). Dinamica pieţei libere capitaliste asigură existenţa unei competiţii suficiente pentru ca preţurile să rămână accesibile consumatorilor şi nici o firmă să nu controleze prea mult din piaţă, ce i-ar permite stabilirea preţurilor pe termen nedefinit – afacerile de success sunt cele ce produc mai mult şi mai bun la un preţ mai mic. Dacă vreun business practică preţuri mai mari decăt competitorii săi, îşi va pierde toată afacerea şi va înmâna-o concurenţei; imediat ce va încerca să vândă mai ieftin decât competiţia, concurenţa va fi silită să-şi reducă preţurile pentru a-şi păstra clienţii. Acestea sunt influentele tendinţe contrare şi măsuri auto-corective ce acţionează în direcţia prevenirii formării unui cartel – îngrijorarea Distributiştilor.

Firmele mari susţinute de acumularea de capital sunt esenţiale funcţionării oricărei economii în dezvoltare. Fără puterea lor de cumpărare şi facilitatea producţiei în masă, bunurile vitale nu pot fi obţinute eficient din punct de vedere al costului, pentru a fi mai apoi disponibile unor populaţii întregi. Spre exemplu, odată cu descoperirea noilor tehnologii agricole producţia alimentelor a crescut mult mai rapid decât populaţia, făcând posibilă supravieţuirea a milioane de oameni care altfel ar fi murit de foame. Similar îmbunătăţirilor tehnologice – proiectul fraţilor Wright nu ar fi putut demara fără ca Boeing, Lockheed şi alte companii aeriene să-l dezvolte pentru trasportul public; iar descoperirile medicale în domeniul medicamentelor, vaccinurilor etc, obţinute în universităţi şi companii mici, nu ar fi atins proporţii globale fără ajutorul costisitoarelor resurse puse la dispoziţie de marile companii farmaceutice. Pe scurt, numai firmele mari pot transforma inovaţiile în produse pe care consumatorii de rând (nu doar cei avuţi) şi le pot permite spre cumpărare ori folosinţă, ceea ce este cu siguranţă un câştig pentru umanitate.

Un alt avantaj al marilor business-uri este că proprietatea acestor antreprize (şi profiturile acumulate de ele) sunt larg dispersate între mulţi acţionari, adeseori incluzând investitori ai unor instituţii considerabile (companii de asigurări, fonduri de pensii, universităţi, organizaţii religioase, fundaţii filantropice, şi alte asemenea). Beneficiile lor se acumulează în favoarea acestor indivizi şi a societăţii ca întreg. De aceea termeni ca ‘oligarhie’ şi ‘baroni ai jafului’ nu-şi au locul când vine vorba de caracterizarea celor – puţini la număr – ce devin super-bogaţi pe parcursul acestui proces. Avutul lor este întotdeauna o sursă de binefacere la adresa comunităţilor, fie sub forma impozitelor, crearea unor noi slujbe, investiţii, filantropie sau cheltuieli personale. Cu excepţia impozitării, nici unul din aceste beneficii nu ar fi generate de Distributism, ale cărui pârghii de control arbitrare i-ar lipsi pe investitori şi antreprenori de libertatea şi motivaţia să-şi folosească proprietatea într-un mod eficient şi profitabil. Astfel, sub Distributism, societatea ar deveni mai săracă. O Plăcintă a Bogăţiei redusă cantitativ oferă mai puţine bunuri şi servicii, cozi lungi în magazine, stagnarea dezvoltării, iar apoi ca urmare, privarea de necesităţile esenţiale (alimente, igienă, servicii medicale etc) – o idee nefericită atunci când îţi doreşti o viaţă lungă deasupra minimului nivel de subzistenţă.

Marile corporaţii vs prăvăliile de familie

O situaţie des pomenită de Distributişti este cea a prăvăliilor de la colţul străzii, falimentate de marile lanţuri de magazine de desfacere. Lăsând deoparte istorioarele lacrimogene, conform cărui principiu al justiţiei trebuiesc constrânşi vecinii să cumpere local produse la un preţ mai mare decât cel al supermarket-ului? Ale cui interese trebuiesc urmărite cu precădere – ale consumatorului sau ale ineficientului vânzător cu amănuntul, cele ale grupului numeros de muncitori angajaţi ai marii antreprize ori cele ale prăvăliei de familie ce practică preţurile de “monopol” ale izolatului vânzător din zonă? Atunci când vecinii sunt dispuşi să plătească mai mult pentru convenienţă, prăvăliile locale supravieţuiesc justificat, deoarece răspund unei necesităţi. Dar experienţa arată ca majoritatea oamenilor preferă drumul pâna la marile supermarket-uri, a căror remarcabilă putere de cumpărare permite clienţilor să economisească bani şi să-şi îmbunătăţească standardul de viaţă. Alternativele oferite posesorilor acestor mici magazine (de a se muta ori căuta de lucru în cadrul unei firme mai mari) sunt inacceptabile pentru Distributişti şi considerate înjositoare şi inumană “robie a salariului”, chiar dacă standardele de trai ar fi îmbunătăţite prin preţurile reduse ale bunurilor de consum pe piaţa competitivă.

Nu este nimic neobişnuit din punct de vedere istoric în ceea ce priveşte inegalităţile dintre marile afaceri şi cele de dimensiuni reduse. În Evul Mediu marii latifundiari, înclusiv casele monastice, dispunând de cantităţi considerabile de lână produsă pe propriile moşii, încheiau deseori contracte comerciale cu ridicata cu negustorii de export ce la rândul lor făceau tranzacţii lucrative vizând obţinerea unui profit maxim de la cumpărătorii de pe continent. Ce s-a întâmplat oare cu prăvăliile medievale de familie ce nu puteau produce bunuri în cantităţi mari ori nu puteau livra porturilor îndepărtate? Nu au putut concura cu aceşti politic dominanţi “baroni ai postavurilor” şi mulţi au fost serios dezavantajaţi.(3)

“Inechitatea” sistemului economic medieval

Distributiştii instigă sentimente anti-capitaliste îndemnându-ne să evadăm din încleştarea de fier a aşa numitelor monopoluri şi oligarhii bancare. Este de o semnificativă ironie, în viziunea lui Belloc, faptul că acesta a susţinut o reîntoarcere a sistemului de Breaslă medieval drept remediu împotriva monopolurilor şi oligarhiilor. Şi asta deoarece sistemul de Breaslă prin excelenţă este cel care a promovat monopolurile, creând între timp înalte structuri oligarhice. Există dovezi istorice ce atestă că Breslele au acţionat pentru a garanta membrilor lor câştigul unor profituri monopolistice în urma activităţii comerciale, zdrobind întreaga libertate a iniţiativei şi posibilitatea competiţiei, atât internă cât şi externă. Orice breaslă, fie ea a măcelarilor, brutarilor sau lumânărarilor, şi-a organizat afacerile în beneficiul membrilor săi şi în scopul protejării lor, prin fixarea preţurilor, salarilor, orelor de muncă şi numărului lucrătorilor, restricţionând iniţiativa celor mai întreprinzători dintre ei şi interzicând publicitatea. Totuşi este important de reţinut ca Breslele nu erau întru totul independente, ci supuse controlului autorităţilor municipale şi centrale.

Oportunităţile complicităţii economice şi politice în detrimentul grupurilor mai restrânse ale sistemului sunt evidente şi pot fi observate obiectiv în conflictul purtat între Londra şi negustorii provinciali pentru controlul exporturilor de prim rang ale Angliei medievale – lâna şi postavurile. Negoţul era dominat de aşa numiţii ‘Merchants of the Staple’, comercianţi ai lânei, ce obţinuseră concesii pentru export din partea monarhului în schimbul unor onorarii, unei taxe numită ‘maltôte’ şi a unui garantat împrumut financiar din profituri. Astfel Regii Englezi îşi procuraseră o lucrativă sursă de venit şi instituiseră o piaţă a lânei (un centru exclusiv al comerţului) acordându-le negustorilor un privilegiu regal al monopolului total asupra exporturilor.(4) Ceea ce înseamnă ca exportul lânei şi postavurilor se afla în mâinile unui mic grup de monopolişti avuţi ce formau numita ‘Company of the Staple’ şi erau recipienţii multor favoruri civice şi politice. Comerţul era organizat în jurul urzelilor şi intereselor lor. Au existat şi multiple achiziţii monopolistice, cum ar fi controlul exercitat asupra negoţului lânei şi postavurilor de către deja bogata Breaslă a Băcanilor Londonezi (numiţi ‘the Pepperers’), ce profita nu numai din acest dublu comerţ ci şi din importul de bunuri de peste mări.(5)

Totodată există suficiente mărturii ce atestă că oligarhii negustoreşti şi dinastii extrem de avute au dominat peisajul politic al Evului Mediu. În 1315, Cartea de Aur Veneţiană a Nobilimii lista numele celor mai influente familii ale oraşului, oferindu-le posibilitatea de a fi membri ai Marelui Consiliu şi privându-i pe toţi ceilalţi de acest drept. Trebuie doar să ne gândim la organizaţiile bancaro-negustoreşti ce poartă numele unor familii – Medici, Lombard, Frescobaldi, Bardi, Peruzzi, spre exemplu – ce singure controlau companiile comerciale şi se bucurau de o impresionantă putere politică şi bogăţie.(6) Aceştia nu numai că îşi dominau propriile guverne, dar aserviseră regi şi domnitori străini prin controlul venitului regal.(7) Pe de o parte aceste bănci proprietate de familie exercitau un monopol privat asupra producţiei celor mai importante bunuri (sare, lână, postavuri, fier etc.) ce erau obţinute numai sub licenţă regală şi impozitare, iar apoi, îşi extinseseră puterea politică ‘privatizând’ serviciile regale ale guvernelor.

Îi putem de asemeni pomeni pe Bancherii Cavalerilor Templieri ce înfiinţaseră reţele financiare în întreaga Creştinătate, devenind prima corporaţie multinaţională a lumii Şi-au investit imensa avuţie nu doar în pământuri (spre exemplu, cumpăraseră şi stăpâneau întreaga insulă a Ciprului), ferme şi profesii industriale (finanţarea construcţiei catedralelor Gotice), industria trasporturilor (stăpâneau propriile flote), ci şi în activităţile comerciale asociate Pelerinajului, ce au adus un venit uriaş Bisericii şi au creat slujbe pentru luntraşi, angajaţii hanurilor şi caselor de oaspeţi. Totodată Cavalerii au asigurat transportul fondurilor necesare negoţului internaţional şi local, în condiţii de securitate, şi au împrumutat aidoma bani regilor, împăraţilor şi prinţilor, episcopilor şi antreprenorilor. De fapt, bogăţia Templieră era atât de impresionantă încât a susţinut înclinarea balanţei puterii Europei medievale în dauna lorzilor feudali şi în favoarea “clasei negustoreşti”.

Mitul libertăţii economice

Ar trebui să fie limpede deja că Belloc se angajase într-o vânătoare de himere propunând o reîntoarcere la “libertatea economică” ce predominase în Europa pe parcursul celor o mie de ani cât fusese Catolică, perioadă când aparent totul era de mici dimensiuni şi local, iar traiul nimănui nu depindea de salariu. Contemplase Distributismul ca pe un soi de cordon sanitaire menit a opri avansul Capitalismului industrial cu a sa diviziune a muncii şi dependenţă de credit şi sistem bancar. Dar a neglijat faptul că prosperitatea sporită a Evului Mediu era datorată investiţiei, creditului şi asumării riscului, activităţi prin care băncile jucaseră un rol decisiv în susţinerea economiei naţionale.

Următorul citat exemplifică criticismul inoportun manifestat de Belloc la adresa bacherilor moderni ce oferă servicii financiare corporaţiilor şi instituţiilor lumii:

“Bancherii pot decide care din doi competitori va supravieţui. Din moment ce marea majoritate a antreprizelor sunt îndatorate bancilor, oricare din cele două industrii concurente poate fi distrusă de bancheri spunând: ‘Nu vă voi mai împrumuta această sumă de bani’… Această putere transformă bancile în stăpâni ai marii părţi a industriei moderne.”(8)

Dar dacă băncile nu ar practica o asemenea discriminare s-ar face vinovate de lipsă de responsabilitate faţă de clienţii lor; creditul disponibil băncii ar fi revocat iar preţul acţiunilor lor ar scădea, în detrimentul multora. Era opinia lui Belloc, exprimată în ‘Statul Servil’, că masa micilor proprietari s-ar îngriji ea însăşi de acumularea bogăţiei necesare prosperităţii materiale, “fără permisiunea bancherilor”. Acest ‘impresionant basm’ (în cele din urmă Belloc era un narator înzestrat) ce îi poziţionează pe capitaliştii industriaşi şi pe bancheri în postura de duşmani ai umanităţii şi propune medievalismul drept remediu, nu este numai iresponsabil din punct de vedere social ci şi fals din punct de vedere istoric. Istoria arată că niciodată nu a existat o societate a cărei economie să fie bazată doar pe mici iniţiative agricole şi meşteşugăreşti ce nu oferă mai mult de un rudimentar standard de viaţă majorităţii populaţiei.

Am văzut cum elita comercială bancară s-a bucurat dintotdeauna de hegemonie pe parcursul perioadei medievale şi a putut decide destinele unor naţiuni şi oraşe întregi, inclusiv ale unor companii industriale. A fost o vreme când Stapânii Banului exercitau un şi mai solid monopol financiar decât în acerb competitiva epocă modernă. Banii au jucat un rol semnificativ în sensul că fiecare a depins în cele din urmă, ca beneficiu material, de acumularea de capital în favoarea unui număr redus de persoane, şi că puterea acestor bani a avut un efect salutar asupra economiei, făcând posibile navigaţiile şi transportul terestru pe distanţe mari, explozia importurilor şi exporturilor, şi producând o creştere rapidă a companiilor comerciale. Marea masă a populaţiei lucrătoare medievale, de la ţărani în sus, a beneficiat în urma acestei creşteri a pieţei, câştigând din vânzarea bunurilor fabricate, comercializate ori cultivate. De la regi la lucrători, toţi erau “îndatoraţi” (şi recunoscători) celor ce aveau acces la capital şi deţineau cheile prosperităţii materiale. Până şi stăpânul meşteşugar ce deţinea atelierul său şi îşi angaja propriul personal lucra tot pentru marele negustor capitalist ce exporta produsele industriei urbane către pieţele externe.(9)

Să nu uităm însă că niciunul din aceste aspecte nu ar fi fost posibil “fără permisiunea bancherilor”. Bancherii medievali împrumutau bani nu numai regilor şi prinţilor lefteri pentru a fi investiţi în mijloace de producţie (construcţia clădirilor, minelor, podurilor, drumurilor etc.) ci şi comercianţilor şi antreprenorilor ce îşi încercau norocul în afaceri ‘de proporţii’. Biserica, la un moment dat, ca principală putere financiară, şi-a folosit o parte din venituri pentru binele comun – făcând milostenie în vremuri de foamete, ajutând mereu săracii şi nevoiaşii, punând temeliile unor instituţii de învăţământ, mai ales universităţi, patronând artele şi împrumutând bani antreprizelor comerciale de scară largă. (Mănăstirile de asemenea se angajau în activităţi antreprenoriale, spre exemplu, înaintea Reformei Episcopul de Durham investise în mine de cărbuni, din ale căror profituri a beneficiat ulterior Stăreţia Durham.)

Distributiştii critică sistemul capitalist pentru că este bazat pe credit (operaţiuni bancare, ipoteci, împrumuturi, cărţi de credit etc.) fără să realizeze ca aceste aspecte ale operaţiunilor financiare moderne reprezintă evoluţia metodelor tradiţionale existente în perioada medievală. Existau multe instrumente financiare cum ar fi cambii, scrisori obligatorii şi poliţe de schimb negociabile ce asistau lichiditatea monetară, acţionând ca lubrifianţi în favoarea unei mult mai eficiente economii de piaţă.(10) Acestea au fost precursoare ale mult mai sofisticatelor cecuri şi cărţi de credit din zilele noastre.(11)

Nu este întotdeauna apreciat că pe măsură ce pieţele s-au extins comerţul medieval a devenit tot mai dependent de existenţa creditului, ce permitea celor ce luau cu împrumut să platească mai târziu, astfel că fiecare din cei implicaţi a fost prins într-un lanţ circular al datoriei. Documente istorice arată ca nu rareori, la moartea unui negustor, grosul bunurilor de valoare deţinute de acesta era compus din datorii neonorate!(12) Trebuie de asemenea remarcat că legile împotriva cămătăriei nu interziceau împrumuturile destinate afacerilor şi nici încasarea profiturilor rezultate din investiţii.(13)

Distributiştii zilelor noastre

De ce ne-am pune nădejdea în oameni ca Belloc şi Chesterton să ne indice care este cea mai bună metodă a Acţiunii Sociale Catolice demnă de urmat? Au fost binenţeles Catolici, dar au fost în acelaşi timp şi idealişti, fără vocaţie pentru economia practică ce poate funcţiona în lumea reală, de care depind vieţile a milioane de oameni. Dar acum romantismul lor confuz a căpătat un chip reînoit, politicizat: Distributiştii zilelor noastre încearcă să-i convingă pe Catolici că sistemul economic este cheia nenorocirilor ce se abat asupra societăţii moderne. Ascensiunea Capitalismului, spun ei, a făcut posibilă răspândirea materialismului într-un grad nemaiîntâlnit în trecut reglementând totul exclusiv în termenii nelimitatului câştig material, şi pretind că se află în posesia leacului acestei probleme: se cere doar răsturnarea Capitalismului, restricţionarea cantităţii producţiei industriale private, şi ca prin farmec lumea va deveni mai dreaptă şi mai milostivă. Rezultatul unei astfel de politici lipsite de clarviziune, după cum oamenii Evului Mediu ştiau prea bine, ar fi uciderea găinii care a depus oul de aur. Este una din acele ironii ale istoriei faptul că sistemul în cauză, Capitalismul, s-a dovedit a fi instrumental obţinerii multora din rezultatele pe care iniţial Distributismul a sperat să le ofere dar a eşuat să o facă: răspândită posesiune a proprietăţii private, sporită participare economică, antrepriză cooperatistă, etc.

Concluzie

Nu poate trece neobservat cum propaganda Distributistă, manifestând un funest efect asupra percepţiei lor morale, a reuşit să-i farmece pe unii Catolici, printre care şi câţiva tradiţionalişti, făcându-i să creadă în intrinseca sa bunătate şi eficacitate, cu naturaleţea specifică unei investituri cu infailibilitate biblică. Deşi nu deţin cunoştinţe economice unii oameni presupun că Distributismul este un sistem aplicabil, apt a aduce beneficii umanităţii, şi asta nu pentru că ar avea motive temeinice să creadă acest lucru, bazat pe rezultate practice serioase, ci pentru că alţii (în al căror cuvânt îşi pun încrederea) le-au spus acest lucru. Distributismul este aşadar un crez ce a fost acceptat exclusiv pe bază de credinţă. Transformarea Distributismului într-o religie doar exacerbează dificultatea curentă şi nu reuşeşte în vreun fel să producă un studiu obiectiv şi inteligent pe marginea unei chestiuni extraordinar de complexe. Problema nu se limitează doar la acceptarea necritică a unei teorii nedemonstrate, deoarece chestiuni mult mai complicate îşi dau concursul. Ce face situaţia mult mai tulburătoare este nejustificata extrapolare a ideii fundamentale Distributiste – răspândita posesiune a proprietăţii private – într-un sistem multiform compus din alte concepte (anti-Capitalism, anti-industrialism, anti-imperialism, anti-operaţiuni bancare, anti-‘mari’ business-uri şi finanţe etc), toate ţesute în jurul principiului iniţial. Acestea sunt împreună antrenate în aplicarea Distributismului la nivel practic şi sunt prezentate Catolicilor de activişti politici ce pretind că este un sistem economic solid şi moral. Dar, urmărind presupusa moralitate, Catolicii ce acceptă Distributismul la valoarea sa nominală îngurgitează involuntar întregul pachet ideologic. Desigur religia noastră Catolică nu a intenţionat vreodată să ne convingă că trebuie să abandonăm facultăţile critice dăruite de Dumnezeu ori să ne conducă spre pieire pe această cale dubioasă.

Trebuie să chestionăm: Când şi prin cine a fost Distributismul propus ca sistem economic compatibil principiilor sociale Catolice? Aceasta este întrebarea fundamentală, de o importanţă crucială, deoarece de răspunsul primit atârnă validitatea pretenţiei că acesta este un sistem pe care Catolicii pot şi ar trebui să-l accepte drept postulat moral.

Mai întâi de toate să observăm că Papii nici măcar nu au menţionat termenul ‘Distributism’ în enciclicele lor, nici nu au recomandat vreun sistem economic în particular pe care Catolicii să-l adopte – ar fi dincolo de menirea lor să facă aşa ceva. Nu au denunţat Capitalismul însuşi ca fiind intrinsec dăunător şi nu au recomandat distrugerea temeliei centrale pe care se sprijină sistemul capitalist. Mai degrabă au analizat esenţialmente situaţia socială a vremii ca pe una morală. Odată ce au stabilit cadrul moral sub care toate activităţile economice trebuiesc conduse, au fost pregătiţi să lase loc experţilor din domeniu pentru stabilirea detaliilor practice. Idealul către care Leo XIII şi Pius XI şi-au concentrat atenţia în Enciclicele sociale Rerum novarum şi Quadragesimo anno a fost unul menit a reîndrepta moravurile şi corecta predominantul sistem Capitalist astfel încât să-l lecuiască de propriile abuzuri.

Dar Distributiştii nu consideră Capitalismul capabil de răscumpărare ori harul lui Dumnezeu suficient să lucreze prin el pentru binele comun. Scopul lor este unul complet diferit de cel al Papilor. Punctul lor politic de plecare este nevoia de a schimba lumea printr-o radicală răscoală socială, luând ca model principiile Revoluţiei Franceze. Este evident că doctrinele Revoluţiei, îmbrăţişate de Catolici Liberali precum Belloc, au pătruns în sistemul circulator Catolic prin eforturile depuse de câţiva extremişti în favoarea acceptării Distributismului. A argumenta împotriva lor nu înseamnă doar a te lovi de minţi încuiate şi puneri la punct dispreţuitoare, ci a da nas în nas cu furia morală. Oricine neagă elixirurile Distributiste este acuzat nu doar de eroare dar şi de intenţia de a-i vătăma pe muncitori şi săraci.

Esenţa întregului impas în cazul Distributismului este că acesta consideră Capitalismul (şi sistemul de clasă) drept un obstacol major în calea făuririi unei noi societăţi de-a lungul corespunzătoarelor linii democratice (citeşte Marxiste). Este o mentalitate bolnavă ce a introdus otrava social corozivă a aţâţării invidiei şi care îi încurajează pe oameni să întreţină sentimente de ruşine, vină şi dispreţ faţă de beneficiile materiale pe care Capitalismul le-a adus umanităţii. Probabil din acest motiv ei nu manifestă nici un fel de apreciere faţă de ideile noi, născocirile şi utilajele create de iluştri inventatori ori faţă de spiritul antreprenorial ce au făcut posibile avansurile tehnologice ale Revoluţiei Industriale.

Există motive serioase, întemeiate pe raţiuni istorice şi doctrinare solide, pentru respingerea fanteziilor politice utopice ale lui Belloc şi ale Distributiştilor secolului 20 timpuriu, împreună cu prejudiciata lor noţiune de Capitalism. Nu lipsit de semnificaţie este şi anti-clericalismul înglobat ideologiei lor: pentru că îşi îndreaptă atacurile şi asupra puterilor temporare ale Bisericii, reprezentate de istoricul ei statut ca posesoare de pământuri şi capital, importante supravieţuirii şi ascendenţei sale. (Belloc s-a plâns că Biserica este “prea bogată” şi în consecinţă a fost una din principalele cauze şi ţinte ale Revoluţiei Franceze!) Pentru Distributişti remediul nu se găseşte în ajutorul supranatural oferit de Biserică ci în acţiunea politică menită a reduce profiturile celor mai productivi antreprenori şi celor mai eficienţi contribuabili la standardul de viaţă al tuturor. Încercând să-şi impună noţiunea de bine obştesc ce consistă din atotcuprinzătoarea pauperizare a economiei, Distributiştii neagă implicit că guvernul are datoria de a preveni paguba publică.

Am văzut cum Capitalismul nu a marcat o bruscă ruptură cu trecutul sub egida Reformei Protestante, ci că fusese activ deja în Europa Catolică vreme de secole, în mare cu binecuvântarea Bisericii. Atunci, ca şi acum, cuvenitul său uz moral este supus Legii Naturale şi învăţăturilor Bisericii. În timp ce Capitalismul poate fi adaptat Preceptelor Sociale Catolice prin folosirea resurselor sale cu prudenţă creştinească şi cu un ochi aţintit asupra binelui public, din punct de vedere moral şi filozofic Distributismul nu poate fi justificat. Îşi are obârşia în revoluţie şi către revoluţie va călăuzi. De aceea nu putem atribui originea ori diseminarea acestor idei Bisericii, nici nu putem caracteriza Distributismul drept o şcoală de gândire Catolică.

Distributismul a apus fără zarvă la începutul secolului 20, însă a tot fost exhumat de atunci de anumiţi extremişti politici Catolici datorită potenţialului său revoluţionar. Să-l punem deci înapoi în sicriu şi să-i oferim o îngropăciune cuviincioasă. Odihnească-se în pace.

————————–

(1) ‘An Essay on the Restoration of Property’, (1936) p. 22
(2) ‘They Have Uncrowned Him’, pp. 18-19
(3) Pentru mai multe detalii vezi E. M. Carus-Wilson, care mărturiseşte în ‘Medieval Merchant Ventures: Collected Studies’: “Această industrie, în plus, era deja ‘capitalistă’, ţesătorii şi dărăcitorii fiind de fapt angajaţi ai acestor antreprenori, între care boiangii ocupau un loc predominant.” Profesoara Carus-Wilson elaborează această situaţie în ‘The English Cloth Industry in the Twelfth and Thirteenth Centuries’, Economic History Review, 1944. Ca lucrători ai industriei textile, ţesătorii şi dărăcitorii şi-au pierdut independenţa atunci când antreprenorii boiangii, folosindu-şi influenţa politică ce o aveau ca membri ai Breslei Băcanilor, au abrogat drepturile monopolistice de care aceştia se bucuraseră prin decret regal. Ceea ce înseamnă că deveniseră subordonaţi autorităţii boiangiilor ce stabileau câştigurile şi standardele de control al calităţii. În Londra şi Oxford, spre exemplu, boiangii exercitau totodată şi drepturi prioritare asupra producţiei ţesătorilor şi dărăcitorilor, limitându-le afacerile comerciale şi împiedicându-i să-şi vândă postavurile (produsele muncii lor) în bâlciurile şi târgurile regionale.
(4) Vezi Eileen Power, ‘The Wool Trade in Medieval History’, Oxford University Press, 1941
(5) Vezi Pamela Nightingale, ‘A Medieval Mercantile Community: the Grocers’ Company and the Politics and Trade of London’, 1000-1485, New Haven, Connecticut, Yale University Press, 1995, p. 20
(6) Vezi Edwin S. Hunt, ‘The Medieval Super-Companies: A Study of the Peruzzi Company of Florence’, Cambridge University Press, 2002
(7) Vezi Frederick C. Lane, ‘Money and Banking in Medieval Renaissance Venice’, The Johns Hopkins University Press, Baltimore, 1985. Ca exemple ale hegemoniei lor financiare oferim următoarele: “Banca Peruzzi era în totalitate proprietară a veniturilor Regatului Napoli (întreaga jumătate de sud a Italiei, cel mai productiv cordon al grânelor în toată zona Mediteraneană); a recrutat şi conducea armata Regelui Robert, îi colecta datoriile şi taxele, numea oficiali ai guvernului său, şi mai presus de toate, i-a vândut toate grânele din regat… Între 1250 şi 1350, bancherii Veneţieni au fost autorii unor speculaţii financiare internaţionale ce au vizat moneda de circulaţie, aurul şi lingourile de argint… Împuterniciţii familiei Bardi sunt cei ce i-au propus lui Edward III boicotul lânei, ce a distrus industria textilă a Flandrei – în 1340 era singura metodă de a continua scumpirea lânei într-o încercare disperată de a spori venitul Regelui Edward, ce revenea în întregime familiilor Bardi şi Peruzzi ca plată a datoriei! În 1325 bancherii Genovezi controlau în mare măsură veniturile Regatului Castiliei din Spania, alt furnizor de lână al Europei.”
(8) Hilaire Belloc, ‘Economics for Helen’, p. 96
(9) Vezi William Ashley, ‘An Introduction to English Economic History and Theory’, Part 2, ‘End of the Middle Ages’, Augustus M Kelley, 4th edition, June 1966. Aici găsim dovezi că antreprenorii avuţi ai industriei postavurilor sunt cei ce au oferit slujbe stăpânului atelierului meşteşugăresc şi dependenţilor săi, ca apoi prin intermediul Negustorilor Aventurieri să exporte bunurile produse de aceştia spre a fi vândute în Olanda ori în alte părţi.
(10) Cavalerii Templieri deţineau o reţea internaţională de bănci care, pe lângă aranjamentele vizând transferul de fonduri necesare negoţului local şi extern, au alimentat necesităţile comerciale asociate Pelerinajului. Atunci când pelerinul făcea iniţialul să depozit financiar către trezorerierul Templier local, i se oferea un certificat ce acoperea costul estimat al călătoriei de întoarcere, incluzând transportul, cazarea şi alte cheltuieli incidentale, pentru ca acesta să nu fie nevoit să ia bani cu el. La fiecare oprire, reprezentanţii Băncii Templiere scădeau cheltuielile acumulate din valoarea certificatului ce funcţiona asemeni unui card de credit. La întoarcere pelerinul prezenta certificatul trezorerierului care îl emisese şi fie primea numerar pentru balanţa de credit ramasă, fie plătea sume restante dacă cheltuise prea mult în călătorie.
(11) Originea “sistemului bancar cu rezerve fracţionare” modern (prin care o bancă profită împrumutând mai mulţi bani decât echivalentul lor deţinut în propriile seifuri) poate fi aflată la aurarii Londrei medievale, care primeau spre păstrare banii şi bijuteriile depunătorilor, emiteau cec-uri şi bancnote, investeau marea parte a rezervelor personale în numerar şi tipăreau bani “din nimic” altceva decât hârtie şi cerneală. Deoarece multe din tranzacţiile lor nu necesitau mutarea banilor sau a metalului ci erau doar însemnate în regiştrii de contabilitate, se remarcă o anumită similitudine cu aranjamentele moderne prin care tranzacţii “invizibile” sunt inregistrate digital pe ecranul unui computer.
(12) Christopher Dyer, ‘Making a Living in the Middle Ages Ages: the People of Britain 850-1520’, Yale University Press, 2002
(13) George O’Brien, ‘An Essay on the Economic Effects of the Reformation’, London, 1923, p. 70: “Codicele cămătăriei nu a interzis niciodată vreo tranzacţie analogă cu ceea ce astazi numim investiţie de bani într-o afacere. Atâta timp cât persoana ce arvunea banii era dispusă să fie părtaşă la riscurile antreprizei ce îi întrebuinţa, era de asemenea îndreptăţită să primească din profiturile ce puteau rezulta din respectiva iniţiativă.”