de Dr Carol Byrne
http://www.communigate.co.uk/ne/tradition/page46.phtml

Fantasmă sau găină cu ouă de aur?

Nu de puţine ori, de la Rousseau încoace, idealişti ai Vestului au visat un paradis terestru unde omenirea ar putea trăi în desăvârşită armonie cu natura în absenţa pervertitoarelor influenţe ale societăţii moderne. Zugrăvesc o imagine vagă, idilică, a unei dispărute “perioade de aur” (aflată undeva prin preajma Evului Mediu târziu), populată de ţărani împroprietăriţi rivali ce trăiau din munca pământului fără a fi încercaţi de vreo ispită de îmbogăţire ori profit. Hilaire Belloc (1870-1953), poet Catolic, romancier si istoric, a fost atât de convins de existenţa acestei idile Rousseau-eşti încât a propus o teorie economică numită Distributism pentru a o aduce înapoi.

Realităţile istorice se găsesc însă în discordanţă cu acest vis utopic. Dintr-u început, acesta presupune că întreaga economie medievală era clădită pe o agricultură de subzistenţă şi o locală, de mici proporţii, producţie de bunuri. Conform acestei perspective comerţul acelor zile, oricare ar fi fost el, se limita doar la micul comerciant preocupat exclusiv cu câştigul celor necesare lui însuşi şi familiei. Este pur şi simplu presupus că nu exista nici un fel de activitate comercială de oarecare magnitudine pentru a justifica credinţa în prezenţa unei clase de negustori capitalişti în Europa dinaintea Reformei. (Am auzit cu toţi braşoavele conform cărora Capitalismul modern ar fi o consecinţă directă a Reformei, ce a încurajat individualismul şi în consecinţă Catolicii nu ar avea nici o treabă implicându-se în aşa ceva.)

O mult mai echilibrată viziune asupra istoriei arată că această imagine a independenţei şi economiei “naturale” promovată de avocaţii Distributismului nu corespunde realităţii; economia ţărănească compusă din mici fermieri şi meşteşugari, numai ea singură, era insuficientă susţinerii creşterii populaţiei Europei Vestice şi aprovizionării cu doar cele necesare traiului. Un fenomen necunoscut Distributiştilor este rolul central jucat de capital drept singurul şi cel mai important element al sistemului economic, deoarece forţa vitală a negustoriei, factor determinant primordial al dezvoltării întregii economii medievale, era reprezentată de creditul comercial(1). Belloc şi adepţii săi nu au realizat că suficientă bogaţie pentru a susţine o naţiune, chiar şi în Evul Mediu, nu putea fi generată de mici proprietari şi întreprinderi modeste în absenţa factorului antreprenorial – abilitate şi fonduri angajate în cautarea unor noi oportunităţi pentru a fi mai apoi transformate în afaceri profitabile, rapid prospere.

Iniţiativă Privată Medievală şi Crearea Avuţiei

Până la sfârşitul perioadei medievale Europa trecuse printr-o revoluţie comercială, oraşul Antwerp ocupând un loc de frunte în acest sens, ca “remarcabila istorie de succes comercial a secolului al şaisprezecelea.”(2) Fiind unul dintre cele mai mari oraşe europene antrenate într-o considerabilă varietate de industrii, Antwerp se remarca printr-un aer cosmopolit datorită “prezenţei negustorilor tuturor naţiunilor şi limbilor.”(3) Se bucură de o semnificaţie aparte a studiului nostru faptul că acestea nu erau business-uri locale de mici dimensiuni, ci iniţiative comerciale considerabile necesitând capital acumulat, organizare complexă şi o reţea internaţională.(4)

Pe perioada Evului Mediu, Negustorii Aventurieri Englezi s-au numărat printre primii capitalişti nouveaux riches, făcând averi remarcabile nu din comerţul local ci din cel pe distanţe întinse, prin exportul bunurilor şi cumpărarea mărfurilor ţinuturilor îndepărtate cât de ieftin posibil pentru a fi mai apoi vândute acasă în schimbul unui profit maxim. De fapt avutul lor personal a devenit atât de impresionant încât aceştia au căutat metode de a-şi utiliza rezervele de capital împrumutând sume mari de bani regilor, prinţilor, mănăstirilor şi instituţiilor seculare, alături de investiţii în domenii funciare. Există dovezi istorice ale creditului vast pe care bancherii medievali (primii capitalişti financiari) şi negustorii avuţi (‘marile’ afaceri prospere) le-au pus la dispoziţia clienţilor lor. Succesul acestei noi “clase de negustori”, ce au făcut investiţiile iniţiale pe propriul risc, este factorul care a contribuit enorm la înflorirea economică a Evului Mediu. Deşi toate aceste operaţiuni au fost tranzacţionate cu ochii aţintiţi asupra profitului calculat, ele au beneficiat comunităţii: comerţul pe scară largă a generat o sporită ofertă de alimente orăşenilor şi a furnizat meşteşugarilor unele din materialele de producţie, în timp ce capitalul acumulat, aşa cum vom vedea mai târziu, a ţinut întreaga economie pe picioare.(5)

Să luăm în consideraţie câteva aspecte esenţiale ale sistemului feudal pe care Distributiştii au tendinţa să le ignore:

• Posesia pământului era controlată de o minoritate de proprietari laici şi ecleziastici.
• Moşierii, fie ei ecleziali ori laici, aveau de asemeni control asupra principalelor mijloace de producţie – mori, hambare, mine, păduri, râuri etc. – şi de aceea asupra economiei locale. Făcuseră investiţii profitabile pe termen lung într-un număr mare de industrii – prelucrarea fierului, mine de plumb, extracţia cositorului,(6) prelucrarea lânei, ţiglei şi a sticlei, cariere de piatră, construcţia vaselor maritime şi transporturi.
• Exista o prăpastie socială şi financiară serioasă între proprietarii acestor antreprize de proporţii ce administrau centrele materialelor de producţie şi meşteşugăreşti, şi cei ce munceau pentru ei.
• Într-o proporţie semnificativă lucrătorii de la oraş nu deţineau propriile mijloace de producţie, nefiind capabili să achite costul investiţiei iniţiale şi de aceea trebuind să plătească simbrii costisitoare pentru unelte ca războiul de ţesut; unii meseriaşi angajaţi cu ziua îşi permiteau doar cele mai elementare şi ieftine ustensile iar alţii nici măcar nu îndrăzneau să aspire către proprietatea atelierului personal ori obţinerea contractului de franciză (în schimbul căruia un prohibitiv onorariu trebuia plătit).
• Pentru supravieţuire, numeroşi mici proprietari ai Angliei secolului al 13-lea depindeau de surse de venit adiţionale propriei producţii agricole şi se bazau totodată pe munca depusă de neveste şi copii – deseori membrii familiei reuşeau doar să se hranească şi îmbrace pe ei înşişi, şi erau împreună truditori ai pâinii de zi cu zi.
• Metodele de producţie fiind rudimentare, lucrătorii agricoli erau inevitabil legaţi de istovitoarea muncă manuală din zori până seara. Oricând au putut-o face cu impunitate, mulţi ţărani şi-au părăsit angajamentele senioriale.
• Nu toţi şerbii şi-au putut plăti obligaţiile feudale şi susţine o familie, astfel că în număr mare fiii mai tineri au fost forţaţi să-şi părăsească gospodăria, îngroşând rândurile desproprietăriţilor (aşa numiţii déracinés), aflaţi în căutare de noi mijloace de subzistenţă. Unii au devenit vagabonzi, rătăcind din abaţie în abaţie, trăind din milostenia altora sau oferindu-şi serviciile unor slujbe sezoniere, în timp ce mulţi şi-au încercat norocul ca Negustori Aventurieri în înfloritorul comerţ maritim, în special în porturile Italiei şi Flandrei sau în alte părţi ale Europei.
• Exista multă sărăcie în Evul Mediu târziu, şi a fost alinată în oarecare măsură prin mila binefăcătorilor ecleziali şi privaţi.(7)

Numai omiţând aceste aspecte Distributiştii au reuşit să generalizeze pripit, pornind de la concluzii ce sunt doar parţial adevărate în privinţa Evului Mediu. În lumina unor fapte atât de limpede stabilite, ar fi greşit să dăm crezare concepţiei Distributiste conform căreia Capitalismul comercial a apărut doar în urma Reformei ori că sărăcia a fost produsul Revoluţiei Industriale.

Natura revoluţionară a Distributismului

Din moment ce cronicile istoriei au evidenţiat că patima pentru organizarea politică ideală merge mână în mână cu revoluţia şi distrugerea ordinii existente a societăţii, am face bine să investigăm premizele si ţelurile viziunii utopice a lui Belloc pentru a vedea cum au influenţat ele teoria Distributismului.

Unul dintre cele mai bine păstrate secrete ale biografiei lui Belloc – cel puţin din punctul de vedere al Distributiştilor Catolici – este faptul că acesta a manifestat pe întreaga perioadă a vieţii o atitudine de susţinere faţă de Revoluţia Franceză, atât faţă de evenimentul istoric în sine cât şi faţă de principiile politice ce au condus către el. Într-un interviu cu biograful său, Robert Speaight, cu doar câteva săptămâni înainte de a muri, Belloc a fost întrebat, “A făcut Revoluţia mai mult rău decât bine?” A replicat că a fost necesară. “Altfel societatea s-ar fi veştejit.”(8)

Oricine se întreabă pe unde zac simpatiile lui Belloc ar trebui să lectureze cartea sa despre Revoluţia Franceză publicată în 1911, în care se auto-caracterizează drept “un Catolic cu simpatii politice puternic ataşate teoriei politice a Revoluţiei.”(9) Problema este că el nu vedea nici un antagonism fundamental între Revoluţia Franceză şi Biserica Catolică. După ce pune întrebarea: “A existat oare o ostilitate elementară ineluctabilă între doctrinele Revoluţiei şi cele ale Bisericii Catolice?”, continuă cu un răspuns negativ ce ar trebui să-i şocheze pe urmaşii Arhiepiscopului Lefebvre, afirmând că nu există nici un motiv istoric, logic sau teologic pentru a crede ca Revoluţia este “un duşman inevitabil al Bisericii.”(10) De fapt el îi considera principiile “universale, eterne … şi adevărate.”(11)

Belloc a preluat “doctrina Revoluţiei” din viziunea lui Rousseau, exprimată în ‘Contractul Social’, influenţa primordială exercitată asupra dezvoltării intelectuale a Revoluţiei Franceze şi o lucrare atât de vătămătoare ordinii sociale Catolice încât a fost pusă la Index în 1766. Cu toate acestea Belloc a considerat-o una din cele mai importante cărţi scrise vreodată, “una din lucrările de căpatâi ale literaturii”(12) şi credea că nimeni afară de Rousseau nu “a exprimat adevărul primordial al moralei politice atât de bine.”(13) Aceasta era binenţeles o minciună periculoasă ce ar trebui respinsă de orice Catolic cu gândirea normală; Episcopul Williamson a explicat modul corect de a privi filozofia lui Rousseau: “Ideea sa politică a “contractului social” şi ideile sale educaţionale au fost larg răspândite şi enorm influente şi greşite totodată.”(14) Cât de eronate, este evidenţiat de realităţile istorice ivite atunci când Revoluţia Franceză a pus în practică ideea democraţiei lui Rousseau.

Fiind unul dintre “fiii lui Rousseau”, Belloc considera că orice comunitate politică “îşi derivă temporara autoritate civilă a propriilor legi nu de la conducătorii propriu-zişi, nici de la magistratură sa, ci de la sine însăşi.”(15) Aceasta este dogma Poporului Suveran consfinţită în Declaraţia Drepturilor Omului din 1789. Pentru că militează împotriva Domniei Hristosului Împărat, a fost condamnată de Papi unul după altul, inclusiv de cel contemporan lui Belloc, St Pius X.

Devine astfel clar ca Belloc era unul dintre acei Catolici Liberali ce acceptaseră principiile Revoluţiei Franceze şi le asimilaseră propriei mentalităţi. Este de asemeni evident că noţiunea revoluţiei ca metodă de implementare a schimbării politice era conformă predispoziţiei sale. Care a fost deci mesajul adresat de Belloc mişcării Distributiste?

Asemeni multor intelectuali ai vremii sale, Belloc era virulent anti-capitalist şi percepea industrializarea mijloacelor de producţie în termeni apocaliptici, ca pe un sistem iremediabil malefic. Întreaga ripostă a Distributismului era să poarte un război total împotriva acestui funest, teribil duşman al umanităţii. Deoarece scopul era deconstrucţia şi distrugerea structurilor capitaliste ale societăţii industrializate, o revoluţie era necesară pentru înlăturarea sa. Prietenul său apropiat şi confrate Distributist, G. K. Chesterton, a exprimat-o astfel:

“Ce trebuie făcut este nimic altceva decât distribuirea marilor averi şi moşii. Putem evita Socialismul numai printr-o schimbare la fel de vastă ca şi Socialismul. Pentru a salva proprietatea trebuie să o distribuim, aproape la fel de sever şi extins precum a făcut-o Revoluţia Franceză.” (What’s wrong with the world, Ch. 3)

Viziunea lui Belloc, a societăţii şi economiei planificate, intenţiona să fie o reîntoarcere la Evul Mediu, deşi cum putea fi realistic realizat acest deziderat era dincolo de capacitatea sa de înţelegere şi a oricui altcuiva. Obiectul sistemului său era aducerea înapoi a ceea ce el a numit “libertate economică” în ‘Restaurarea Proprietăţii’. Principiile generale ale Distributismului, aşa cum a fost el conceput de Belloc, pot fi însumate în felul următor:

1. Centrală teoriei Distributiste este încercarea de a criminaliza elementara şi legitima libertate, creând legi care să interzică celor mai eficienţi antreprenori să-şi extindă sfera activităţilor. Această doleanţă ar fi realizată prin restrângerea proprietăţii productive pe care posesorul unei moşii sau fabrici ar putea-o folosi în avantajul financiar propriu.
2. Modificarea sistemelor de creditare şi impozitare (controlul creditului trebuie luat din mâna bancherilor) pentru a spori oportunităţile “micului” afacerist şi a produce un număr mare de comercianţi, fermieri şi meşteşugari independenţi. Ideea era de a reconfigura modelul de distribuire a proprietăţii private astfel încât majoritatea oamenilor să intre în posesia ei iar plutocratul şi nevoiaşul să dispară.
3. Emanciparea muncitorilor din ceea ce Belloc (şi Karl Marx) a numit “robia salariului”, transformându-i în propriii lor şefi pentru a fi independenţi din punct de vedere financiar de capitaliştii ce deţin mijloacele de producţie.
4. Toată lumea ar locui în sate şi localităţi rurale, în timp ce ţăranii fermieri ar livra alimente pentru consumul local, iar organizaţiile de breaslă ar reglementa oferta şi vânzarea principalelor produse obţinute manual, astfel încât competiţia să fie eliminată.

Rădăcinile totalitare ale Distributismului

Esenţa viziunii lui Belloc era primatul acţiunii politice revoluţionare în procesul de reconstrucţie a societăţii, iar afinitatea sa faţă de teoria Voinţei Generale a lui Rousseau – căreia indivizii vor trebui să-i cesioneze drepturile (redefinite ca individualism “egoist”) – semnalează că judecata lui Belloc era caracterizată de profunde instincte totalitare. Acest fapt este confirmat de biograful său care susţine că, în concepţia lui Belloc, puterea politică era “ceva ce trebuia acaparat… şi centralizat spre atingerea celui mai înalt grad de eficienţă.” Cum s-ar concretiza în practică acest deziderat vizavi de felul în care Statul Distributist trebuie organizat? Două scenarii plauzibile, bazate pe evidenţele empirice ale regimurilor totalitare, sunt următoarele:

1. Asemeni lui Rousseau care în al său ‘Contract Social’ contempla personalităţi autoritare ce ar penetra şi controla toate aspectele vieţii publice şi private pentru a se asigura că fiecare urmează linia partidului, la fel şi Distributismul, dacă ar fi să funcţioneze, ar necesita planificatori economici ce vor pretinde oamenilor conformismul desăvârşit. (Astfel iese la iveală minciuna basmului oficial ce clamează că în Distributism oamenii sunt cei ce deţin controlul asupra propriei munci şi mijloacelor de producţie.)

2. Odată ce legislatorului îi este conferit, în principiu, dreptul de a limita accesul oamenilor la mijloacele de producţie astfel încât fiecare să se poată bucura de o “mult mai egală” porţie, stabilirea acestor limite devine o chestiune de evaluare subiectivă. Dacă legea ce creează şi dispune de proprietate poate face un pas în direcţia egalităţii, de ce nu ar face doi – sau mai mulţi? Belloc însuşi nu ar fi mers probabil atât de departe încât să recomande egalitatea absolută, dar lecţiile istoriei au evidenţiat că ori de câte ori egalitatea devine o chestiune politică, adică oricând patima egalitaristă a maselor este stârnită à la Rousseau, structura ierarhică a societăţii Creştine se erodează şi este înlocuită de un conflict fratricid purtat spre înşfăcarea a cât mai mult din acea mereu evazivă “egalitate”. La urma urmei câţi oameni sunt veritabil mulţumiţi cu statutul lor, raportat la cel al semenilor?

Factorul ‘Invidie’

Suntem de asemeni confruntaţi cu factorul ‘Invidie’ – invidie în relaţie cu egalitatea. Este binecunoscut că în circumstanţele obişnuite ale vieţii, pe oameni nu îi preocupă atât de mult ce le lipseşte cât mai ales ce au alţii. Pizmaşii nu sunt niciodată mulţumiţi cu egalitatea; tânjesc pe ascuns după superioritate şi răzbunare prin deposedarea altora de avutul lor – fie el capital sau proprietate funciară, statut social sau privilegiu ori merit de orice fel. Puţine lucruri sunt mai de preţ politicienilor decât invidia oamenilor faţă de “cei putrezi de bogaţi”, ceea ce explică de ce incitarea acestei trăsături sufleteşti a marcat calea spre putere politică a atâtor demagogi ce s-au folosit din plin de Ochiul Ranchiunos, asemeni lui Lenin care i-a instigat pe oameni împotriva burgheziei bogate, Hitler împotriva evreilor avuţi şi Ayatolahii împotriva Vestului prosper.

Acest şablon poate fi aplicat cu uşurinţă Distributismului deoarece el se sprijină pe criticismul Capitalismului industrial, considerat cauză principală a sărăciei şi tuturor mizeriilor din societate (în timp ce nici un cuvânt nu este menţionat spre denunţarea Revoluţiei Franceze, factor contribuabil major al calamităţilor sociale). Nici nu există vreo fărâmă de admiraţie sau apreciere faţă de impresionantele realizări intelectuale ale ştiinţei şi ingeniozitatea acelor excepţionali inventatori talentaţi (fără a mai pomeni de investiţiile personale ale antreprenorilor) ce au facut posibil standardul nostru de viaţă actual. Milioane de oameni şi-au îmbunătăţit circumstanţele beneficiind de creativitatea şi spiritul antreprenorial al câtorva. Dar printr-un curios paradox, avutul în creştere al naţiunilor capitaliste este deplâns de Distributişti deoarece îi face pe bogaţi mai bogaţi, deşi în consecinţă această tendinţă a scos din sărăcie populaţii întregi.

Socialismul cu alt nume este la fel de rău

Nu există îndoială că Belloc dorea ca puterea Statului să fie înhămată binelui obştesc, garantând proprietatea tuturor, şi de aceea a văzut constrângerea drept singurul mijloc de atingere a acestui ţel, după cum explică în ‘Eseu asupra Restaurării Proprietăţii’:

“Trebuie să existe astăzi o maşinărie oficială care să provoace pe furiş distrugerea măruntelor, răspânditelor posesiuni ale marilor latifundiari; iar tentativa de restituire a proprietăţii va eşua negreşit dacă va fi stânjenită de o superstiţie împotriva folosirii forţei, ca asistent al Justiţiei.” (p. 38)

Dar oricât de nobil şi bine intenţionat ar fi fost planul său, el suferă de contradicţii interne ce îl fac inaplicabil. Principalele inconsistenţe ale Distributismului pot fi enumerate pe scurt:

• Orice distribuţie a proprietăţii ce implică întreaga societate poate fi înfăptuită numai prin masiva intervenţie a Statului.
• Când efectiv se pune problema îngenuncherii producţiei, restricţionării pieţelor şi garantării distribuţiei echitabile a proprietăţii, doar Statul Socialist (căruia Belloc i se opunea) ar avea puterea coercitivă să acţioneze în acest sens.
• Guvernul este singura agenţie ce posedă puterea de a ostraciza (reglementa adică) competiţia.
• Din moment ce stratageme coercitive ar fi necesare pentru introducea politicilor Distributiste, în încercarea lor de a impune măsuri cât mai “echitabile” aceste State vor degenera întotdeauna în regimuri corupte şi tiranice – tot ce se cere din partea cetăţenilor este să ofere liderilor autoproclamaţi “vox populi” un cec al puterii în alb.

Este adevărat ca Belloc nu a promovat niciodată socializarea proprietăţii private, şi că a dorit să o păstreze în sânul familiilor. Nici nu a propus confiscarea avutului bogaţilor fără compensaţie şi redistribuirea lui săracilor. Dar acest aspect este puţin semnificativ pentru libertatea economică dacă mijloacele de producţie, anume organizarea şi uzul lor, sunt confiscate sectorului privat şi plasate sub control guvernamental. De fapt, o trăsătură caracteristică a Statului fascist este să permită proprietatea privată şi controlul acesteia, ambele nominale, atăt timp cât mijloacele de producţie sunt înhămate ţelurilor dictate de politicienii aflaţi la cârma economiei. În această direcţie se îndreaptă Distributismul.

Belloc a ajuns în cele din urmă să realizeze că totul era o fantezie, dar măreţul său proiect colectiv de reorganizare a sistemului economic continuă să-i ademenească viguros pe cei cu o Socialistă predispoziţie mentală. Era suficient de vag şi sărac în detalii concrete pentru a permite unui anumit soi de agitatori,(16) odată ajunşi la commanda maşinăriei legislative, să implementeze măsuri draconice cu un periculos potenţial fascist.

Asemănător sistemului bistratificat din orice societate Socialistă, Distributiştii sunt de două feluri: tigri şi pisici. Pe de o parte avem elita internă (tigri) ori acel segment influent al populaţiei care planifică economia şi înţelege exact cum trebuie să trăiască fiecare, şi de cealaltă parte este restul (pisicile) ce trebuieşte modelat conform viziunii politic corecte. Evident, nu ar exista loc de disensiune într-un asemenea aranjament. Tigrii ar avea grijă să nu fie tolerat criticismul la adresa sistemului – oricine ar pleda în favoarea Capitalismului pieţei libere, spre exemplu, ar fi văzut ca animat de motive nefaste, un adevărat duşman al poporului. Luând locul banilor “capitalişti” ca medium al puterii, bunuri şi servicii ar fi alocate conform judecăţii subiective a nomenclaturii de la comanda Statului Distributist. Deopotrivă, într-un astfel de sistem nu va fi greu puterii politice să îmbrace formele influenţei personale şi conexiunii politice – adică exact ce s-a întâmplat în Uniunea Sovietică şi în alte ţări comuniste unde membrii privilegiaţi ai paradisului oamenilor muncii se bucurau de o mult “mai egală” distribuţie decât masele truditoare.

———————————–

(1) Despre istoria economică a Europei Vestice, vezi ‘Medieval Merchant Venturers: Collected Studies’, Methuen, London, 1954 de Eleanora M. Carus-Wilson, care reconstruieşte condiţiile generale şi dezvoltarea vieţii economice a Evului Mediu folosind date statistice culese din Regiştrii Vamali ai comerţului de import şi export.
(2) J. M. Roberts, ‘The New History of the World’, Oxford University Press, Oxford, 2003, p. 556
(3) J. A. Van Houtte, ‘An Economic History of the Low Countries: 800-1800’, Weidenfeld and Nicolson, London, 1977, pp. 182-3
(4) Vezi Robert L. Reynold, ‘Origins of Modern Business Enterprise: Medieval Italy’, Journal of Economic History, Autumn 1952
(5) Vezi Henri Pirenne, ‘Economic and Social History of Medieval Europe’, New York, Harcourt, Brace and Co., 1937
(6) O autentică sursă de informaţie referitoare la metodele de minerit medievale este ‘Dere metallica (On metallic matters)’ scrisă în 1556 de Georgius Agricola, altfel cunoscut ca Georg Bauer. Textul original arată ca mineritul în Evul Mediu includea inovaţii tehnologice precum furnalul, moara de apă, ustensile pentru săpat şi sfărâmat piatră, instrumente de tracţiune, pompe de drenaj şi maşini de ventilaţie.
(7) Informaţie culeasă din cărţile lui Christopher Dyer, ‘Standards of Living in the Later Middle Ages Social Change in England c. 1200–1520’, Cambridge University Press, 1989 şi ‘Making a Living in the Middle Ages: the People of Britain 850-1520’, Yale University Press, 2002
(8) Robert Speaight, ‘The Life of Hilaire Belloc. The Authorized Biography’, New York, Farrar, Straus & Cudahy, 1957, p. 134
(9) Hilaire Belloc, ‘The French Revolution’, reprinted 2nd ed., Oxford University Press, London, 1945, p. vii.
(10) Op.cit, pp. 171-172. Arhiepiscopul Lefebvre a denunţat în mod consistent principiile politice ale Revoluţiei Franceze, spre exemplu: “Au trebuit să treacă două sute de ani pentru ca Principiile Masonice şi anti-Catolice ale Revoluţiei Franceze să tulbure capetele cu tonsură şi mitră”, şi le numeşte “cheia ‘schimbărilor’ din Biserică.” ‘Open Letter to Confused Catholics’, Ch. 13, ‘Religious Liberty, Collegial Equality, Ecumenical Fraternity.’
(11) Hilaire Belloc, op.cit., p. 1
(12) Robert Speaight, op. cit., p. 130
(13) Hilaire Belloc, op. cit., p. 7
(14) Bishop Richard Williamson, ‘Americanism and Vatican II’, Si Si No No, April 1996
(15) Hilaire Belloc, , op. cit., p. 1
(16) Mulţi Distributişti moderni sunt asociaţi organizaţiilor neo-fasciste ori sunt foşti membri ai unor organizaţii paramilitare, ceea ce nu ar trebui să ne surprindă, după cum şi George Orwell observase această înrudire dintre Distributism şi Fascism în ‘The Intellectual Revolt’, publicat în 1946. În eseul ‘Reformatorii Creştini’ menţionează teoriile Distributiste pe care G. K. Chesterton le-a preluat de la Hilaire Belloc, şi observă că “după moartea sa câţiva dintre discipolii săi au derapat în Uniunea Britanică a Fasciştilor.”

(va urma)