Adrian Popovici [alte articole din rubrica Historia Universalis]
“Si cand a fost a paisprezecea noapte de cand eram purtati incoace si incolo pe Adriatica, pe la miezul noptii corabierii au presimtit ca se apropie de un tarm.
Si aruncand masuratoarea in jos au gasit douazeci de stanjeni si, trecand putin mai departe si masurand iarasi, au gasit cincisprezece stanjeni.
Si temandu-se ca nu cumva sa nimerim pe locuri stancoase, au aruncat patru ancore de la partea din urma a corabiei, si doreau sa se faca ziua.
Dar corabierii cautau sa fuga din corabie si au coborat luntrea in mare, sub motiv ca vor sa intinda si ancorele de la partea dinainte.
Pavel a spus sutasului si ostasilor: Daca acestia nu raman in corabie, voi nu puteti sa scapati.
Atunci ostasii au taiat funiile luntrei si au lasat-o sa cada.
Iar, pana sa se faca ziua, Pavel ii ruga pe toti sa manance, zicandu-le: Paisprezece zile sunt azi de cand n-ati mancat, asteptand si nimic gustand.
De aceea, va rog sa mancati, caci aceasta este spre scaparea voastra. Ca nici unuia din voi un fir de par din cap nu-i va pieri.
Si zicand acestea si luand paine, a multumit lui Dumnezeu inaintea tuturor si, frangand, a inceput sa manance.
Si devenind toti voiosi, au luat si ei si au mancat.
Si eram in corabie, de toti, doua sute saptezeci si sase de suflete.
Si saturandu-se de bucate, au usurat corabia, aruncand graul in mare.
Si cand s-a facut ziua, ei n-au cunoscut pamantul, dar au zarit un san de mare, avand tarm nisipos, in care voiau, daca ar putea, sa scoata corabia.
Si desfacand ancorele, le-au lasat in mare, slabind totodata funiile carmelor si, ridicand panza din frunte in bataia vantului, se indreptau spre tarm.
Si cazand pe un damb de nisip au intepenit corabia si partea dinainte, infigandu-se, statea neclintita, iar partea dinapoi se sfarama de puterea valurilor.
Iar ostasii au facut sfat sa omoare pe cei legati, ca sa nu scape vreunul, inotand.
Dar sutasul, voind sa fereasca pe Pavel, i-a impiedicat de la gandul lor si a poruncit ca aceia care pot sa inoate, aruncandu-se cei dintai, sa iasa la uscat;
Iar ceilalti, care pe scanduri, care pe cate ceva de la corabie. Si asa au ajuns cu totii sa scape, la uscat.” (Faptele Apostolilor 27, vers. 27-44)
Despre pericolele marii si despre filosofia de a supravietui, reusind sa cladesti ceva durabil…
Bunul Dumnezeu a harazit fiecaruia un dar si un talant, pe care omul trebuie sa-l negutatoreasca in viata, apoi i-a hotarnicit prin atotstiinta Sa si un sfarsit nestiut de nimeni, adica un om va muri linistit de adanci batranete, altul va muri pe un front de lupta departe de casa, altul intr-un accident de munca, iar unui altuia i-a hotarat sa moara intr-un naufragiu, inghitit de adancuri sau izolat pe o insula pustie…Foarte frumos, spune marele nostru scriitor Mihail Sadoveanu, in deschiderea romanului sau bine stiut, Baltagul, ca Domnul, dupa ce a intocmit lumea, a pus randuiala si semn fiecarui neam. Evreilor le-a dat Legea Vechiului Asezamant, ungurilor le-a hotarnicit sa faca jucarii, turcului i-a spus sa fie prost, dar sa stapaneasca lumi printr-un Imperiu, rusilor sa se mandreasca cu multa bautura si in cele din urma, cand ne-am prezentat noi, romanii, Dumnezeu S-a gandit ce sa ne dea si a hotarat ca stramosii nostri sa lupte pentru credinta si Sa-i zideasca multe biserici si manastiri. Desigur, foarte putini literati stiu ca Baltagul descrie un caz la fel de celebru in epoca (1947) ca cel al Elodiei de azi si, daca s-ar fi intamplat crima in zilele noastre, ar fi fost la fel de mediatizata, scutindu-l pe Sadoveanu de a mai descrie literar un caz al politiei. Dar sa-i lasam pe literati si politisti sa-si faca datoria, iar noi sa terminam cu darurile harazite popoarelor de Bunul si Milostivul Dumnezeu. In timp ce binecredinciosii voievozi romani luptau la cheile Carpatilor sa apere Portile Crestinatatii de invazia Islamului, la celalalt pol al continentului, spre Soare Apune, poporul portughez se gandea, prin oamenii sai luminati la minte, sa infrunte stihiile marilor spre a ne deschide noi lumi si taramuri si noi perspective de cunoastere.
Ca sa intelegem de unde a inceput Marea Aventura, pe care am inceput-o a v-o povesti in prelegerile anterioare, trebuie sa mergem spre capatul continentului, in Portugalia, si sa contemplam intinsul nesfarsit al Atlanticului de pe Cabo da Roca sau intr-o traducere libera Capatul Stancii, punctul cel mai vestic al Europei, pe care tocmai vi l-am surprins digital in imaginea alaturata. Capatul Stancii, scaldat de valurile spumegande ale Atlanticului, indulcite prin impreunarea cu apele Fluviului Tejo in Golful Placut sau Alis Ubbo, traducere a denumirii feniciene a estuarului, care va da in cele din urma numele capitalei portugheze Lisabona sau Lisboa, era cu cinci sau sase secole in urma capatul lumii cunoscute. O lume care cuprindea, in egocentrismul europeanului de rand, Europa, Asia si Nordul Africii, teritorii inconjurate de o mare a tenebrelor si care se ignorau aproape in totalitate. In timp ce Apusul cadea in barbarie, Imperii Mari se nasteau in adancurile Asiei, asteptand momentul optim spre a fi redescoperite prin prisma europeanului. Credem ca vocatia innascuta de navigatori a portughezilor trebuie cautata si studiata in profunzimile reliefului acestei minunate tari iberice, dispus in amfiteatru, coborand in pante domoale catre Oceanul nedomolit, un litoral dispus in paralel cu dreptunghiul desenat al tarii de la Nord la Sud, pe o lungime de 900km. Continuare »
PLACHETA de versuri ale popularului actor Ernest Maftei, intitulată Autografe, reuneşte īntre coperţile sale poeziile publicate sub acelaşi titlu īn 1994, īntr-o ediţie cu tiraj relativ redus. De asemenea, sunt reproduse cāteva postume, pe care Bădia cum ii spuneau apropiaţii şi admiratorii ţinea mult să le cuprindă īntr-o a doua ediţie.
RSS 2.0
Atom 0.3
RSS 0.92
RDF