de Gabriel Teodor Gherasim, New York

Când maestrul Tudor Gheorghe a menţionat la unul din spectacolele sale, dedicate muzicii româneşti din pe-rioada interbelică, că: “Muzica românească era în vogă în toată lumea, fiind cântată în original sau în adaptări internaţionale din Europa până în America”, ochii spectatorilor mai tineri au clipit în sală cu nedumerire. Maestrul a dat exemplul cântecului “Ionel, Ionelule”, pe care l-a şi interpretat în acel spectacol.

Dar exemplele abundă, de la “Valurile Dunării” la “Doina” Mariei Tănase, la “Sania cu zurgălăi” cântată de Eidth Piaf – sub numele franţuzit de: “Johnny tu n’est pas un angel”.

Iar la New York? Deşi exemplele abundă, cu cântece româneşti şi/sau inspirate din folclorul românesc, ne vom rezuma aici la faimosul “Rumania, Rumania”. Evreii New York-ului interbelic savurau România, chiar şi atunci când imigraseră în America. Numeau România “o ţară aşa de dulce şi de frumoasă…”. Se băteau turcii şi la gura lor când mâncau mămăligă, castraveţi muraţi, salate de pătlăgele, cârnaţi şi brânză de putină, prin restaurantele româneşti, evreieşti sau armeneşti care preparau asemenea delicii pentru onorata clientelă. Se dădeau în vânt după “Rumenische wine”. Compuneau poezii despre frumuseţea româncuţelor. Cântau în ivrit şi în româneşte despre toate aceste lucruri, aspecte, memorii şi sentimente, care aveau un numitor în comun: România.

Aşa a apărut şi faimosul cântec “Rumania, Rumania.” Cântat iniţial în mediile restrânse ale tavernelor evreo-române, a fost preluat rapid şi transpus pe toate scenele comunităţilor evreieşti din New York, devenind steaua spectacolelor ivrit, un “piece de resistance”, ale cărui refren îl fredonau mari şi mici, evrei din România şi din restul lumii, aciuţi în marea metropolă americană şi adunaţi la spectacolele teatrelor lor de revistă. “Rumania, Rumania” ajunsese sinonim cu New York-ul comunităţiilor evreieşti. Compus de Sholom Secunda şi interpretat inegalabil de către Aaron Lebedeff, cântecul integrează cuvinte româneşti şi ivrit pline atât de dor faţă de România (“România, o ţară unde ne lăsau toţi în pace”), cât şi pline de umor (“Cine îşi sărută numai nevasta, e nebun şi cu asta basta”).

“Rumania, Rumania” a suprvieţuit nazismului, hortysmului, comunismului şi tuturor celorlalte “ismuri”. A fost, este şi va fi cântat mereu de către lăutarii evrei, numiţi klezmer, de către cantorii sinagogilor, cât şi de către amatorii din sălile înflăcărate, unde “Rumania, Rumania”, rămâne favoritul suprem al cântecelor de bucurie. “Rumania, Rumania” este mai mult decât un cântec, este o istorie.

Muzica românească a fost şi a rămas un adevărat sol al culturii româneşti. De la “În grădina lui Ion”, fredonat de ruşi, la spectacolele moscovite ale Sofiei Rotaru, la “Ciocârlia”, interpretată şi rebotezată de unguri, sârbi şi polonezi (care şi-au şi atribuit-o ca şi creaţie proprie!!), la “Rumania, Rumania” New York-ului, putem spune că ţara şi poporul nostru au inspirat şi inspiră muzica naţională şi internaţională, prin geniul, frumuseţea şi valorile universale melodice pentru care România este aşa de cunoscută.

Rămâne numai ca pe cântecul “Rumania, Rumania” să-l (re)cunoască şi poporul care l-a generat, pentru a se bucura şi pentru a-l (re)aduce acasă.