Roxana Doncu

Raportul dintre religie şi politică e o temă vastă, amplu dezbătută. Lucrarea de faţă îşi propune să trateze acest subiect în contextul lumii islamice, mai précis al unei părţi din această lume şi al unei perioade specifice care a generat numeroase controverse. Este vorba de regimul ayatollahului Ruhollah Khomeini, instaurat în Iran după revoluţia din 1979, aşa cum este reflectat în romanul scriitorului Kader Abdolah La porţile moscheii.

Kader Abdolah e pseudonimul creat de Hossein Sadjadi Ghaemmagami Farahani din prenumele a doi prieteni ucişi de regimul lui Khomeini, devenit celebru în lumea literelor prin sentinţa de moarte (fatwa) pronunţată asupra scriitorului indo-britanic Salman Rushdie şi arderea în public a cărţilor considerate o insultă la adresa religiei islamice. Ca student al Universităţii de ştiinţe din Arak, scriitorul a fost activ în mişcarea de rezistenţă, mai întâi împotriva şahului Mohammed Reza Pahlavi, apoi a lui Khomeini, ca în anul 1985 să părăsească Iranul, căutând azil politic în Occident. În 1988 se stabileşte în Olanda, la Delft.

Romanul La porţile Moscheii (publicat în 2005) a fost un bestseller, constituind biletul de intrare al lui Abdolah în literatura contemporană.

Lucrarea se va axa pe studierea relaţiei religie – politică în contextul istoric descris în roman, relaţie necesară pentru definirea unui regim teocratic, cum a fost cel al lui Khomeini, cu referire la teoria ciocnirii civilizaţiilor avansată de politologul american Samuel P. Huntington în cartea The Clash of Civilizations and the Remaking of World Order.

Voi începe prin a enumera câteva modalităţi de a percepe relaţia dintre religie şi putere. În mare se pot delimita patru feluri de funcţionalităţi:

1) În societăţile tradiţionale, conservative şi destul de omogene, există de obicei o fuziune între instituţiile religioase şi cele politice.
2) În societăţile moderne se observă o diferenţiere clară a instituţiilor politice şi religioase, care se pot raporta astfel:
-instituţiile politice sunt subordonate celor religioase
-instituţiile religioase sunt subordonate celor politice
-amândouă se află într-un echilibru de forţe

Având în vedere lunga istorie a războaielor religioase din Occident, cu tensiuni între catolici şi protestanţi (tensiuni care au sfârşit în revoluţii, detronări şi masacre) şi recentele conflicte dintre lumea musulmană şi cea creştină (cu terorişti de ambele părţi) e greu să nu recunoşti că religia a avut, şi continuă să joace un rol central în societate. Alături de semnalmente fizice, ocupaţie şi naţionalitate, ea defineşte identitatea socială a unei persoane. Identitatea religioasă devine importantă prin prisma rolului îndeplinit de religie înăuntrul unei societăţi: prin structurile de loialitate religioasă, ea funcţionează ca un liant, asigurând coeziunea socială ; pe lângă rolul de integrare- mai lesne de observat în societăţile cu o singură religie predominantă, ea are şi o funcţie de ordonare, stratificare şi ierarhizare. Vederile religioase oferă o bază în evaluarea prejudecăţilor, credinţelor şi a judecăţilor de valoare specifice unei societăţi. Din analiza făcută de Max Weber în cartea sa Etica protestantă şi spiritul capitalismului, putem concluziona că în religie îşi au originea fenomene de amploare şi de mare relevanţă pentru lumea contemporană, cum este capitalismul.

Relaţia religiei cu puterea a fost mereu una complicată. Biserica şi statul s-au aflat adesea într-un antagonism tacit, dacă nu făţiş şi declarativ .Tensiuni minime între cele două nu pot exista decât dacă sistemul religios alege soluţia neimplicării, a retragerii din lume în contemplaţie şi misticism.Ceea ce, dacă e să fim realişti, nu s-a întâmplat niciodată, nici măcar în cazul buddhismului şi taoismului, două religii care pledează pentru desprinderea totală de cele pământeşti. Relaţiile încordate dintre Tibet şi statul comunist chinez au fost intens mediatizate în presa occidentală, în genere pentru a arunca comunismul chinezesc într-o lumină nefavorabilă, însă produsul nedorit al acestei mediatizări a fost o stranie imagine a călugărilor budişti- simboluri ale unei linişti impenetrabile-, păruindu-se şi luându-se la harţă în arena publică. Dacă Biserica acceptă şi recunoaşte autoritatea politică, încercând să convieţuiască în armonie cu aceasta( în concordanţă cu idealul ortodox-bizantin al simfoniei puterilor), probabilitatea unui conflict e limitată. În cazul în care, dimpotrivă, organizaţia religioasă crede că rolul ei constă în a schimba societatea şi statul, tensiunile se vor acutiza.

Scopul acestei lucrări este de a analiza societatea islamică, aşa cum transpare ea din romanul lui Kader Abdolah, pentru a dobândi o imagine de ansamblu asupra relaţiei dintre religie şi putere în contextul istoric respectiv.

Primul indiciu asupra centralităţii viziunii religioase în viaţa iranienilor ni-l oferă chiar titlul: La porţile moscheii. Viaţa spirituală a oraşului Senedjan se desfăşoară în jurul moscheii, tot aşa cum politica se face şi se desface în incinta bazarului. Moscheea şi Bazarul, instituţiile cu cea mai mare influenţă în oraş, deşi aflate într-o certă opoziţie funcţionează ca un tot armonios, legate prin personalitatea puternică a lui Aga Djan, negustor de covoare, cu cel mai vechi magazin din oraş, dar şi proprietar al ,,casei de lângă moschee’’, unde locuiau imamul şi muezinul: ,,Negustorii de covoare au avut mereu un rol deosebit în istoria ţării,iar, între ei, Aga Djan avea un rol aparte, fiind atât conducătorul moscheii, cât şi al bazarului.’’ (Abdolah:11, 2008) Cele două instituţii fundamentale ale societăţii tradiţionale iraniene sunt dependente una de alta. Bazarul este principalul centru financiar şi economic al oraşului, locul unde se deşfăşoară comerţul cu covoare, de secole îndeletnicirea tradiţională a persanilor.

Negustorii din bazar au un cuvînt greu de spus în privinţa imamilor (conducătorii moscheii); astfel, în momentul începerii romanului, actualul imam, Alsaberi, nu întruneşte condiţiile necesare pentru a beneficia de sprijinul liderilor comunităţii deoarece nu este îndeajuns de ferm pentru a critica politica pro- americană a şahului:

,,Aga Djan [...] ştia că oamenii din bazar se plângeau, că negustorii ar fi vrut ca reprezentantul moscheii să fie mai plin de ardoare, dar ce putea face el împotriva firii lui Alsaberi? În ultima vreme ayatolahii îl tot chemaseră pe Aga Djan la Qom. I s-a pus în vedere clar că geamia trebuia să-şi schimbe atitudinea. Vroiau să audă că există o poziţie fermă împotriva şahului şi mai ales, împotriva Americii.[...]Qom era centrul lumii şiite. Toţi marii ayatollahi trăiesc în Qom, de unde dirijează toate moscheile.Aceia din Senedjan era una dintre cele mai importante geamii din ţară. De aceea şi aşteptau ayatollahii mai multe din partea ei.’’ (Abdolah: 30, 2008)

Această situaţie se va schimba curând, căci în oraş îşi face apariţia un imam tânăr, Mohammed Galgal, care va deveni locţiitor de imam după căsătoria cu fiica lui Alsaberi şi moartea celui din urmă. Galgal vine la îndemnul şi cu binecuvântatrea unuia dintre cei mai influenţi ayatollahi din Qom, aşa că este cert că mariajul cu fiica lui Alsaberi e unul politico-religios.Odată cu venirea lui, viaţa moscheii se schimbă, căci predicile lui Galgal sunt de o factură diferită. El cucereşte inimile credincioşilor prin noutatea subiectelor abordate şi le trezeşte admiraţia prin vastele sale cunoştinţe, începând cu viaţa păsărilor migratoare şi a furnicilor şi terminând cu istoria aviaţiei şi teoria relativităţii.Galgal este un imam tânăr, frumos, inteligent şi ambiţios, iar succesul său este evident. El îi cucereşte pe toţi datorită modernităţii sale, tot aşa cum Alsaberi dăduse greş din cauza închistării şi a tradiţionalismului.

Lumea din Senedjan e într-un lent, dar ireversibil proces de transformare, care antrenează toate straturile societăţii şi instituţiile fundamentale cum ar fi moscheea şi bazarul. Încet-încet bazarul îşi pierde supremaţia economică. Politica de industrializare a şahului deschisese porţile întreprinzătorilor străini, care construiau fabrici profitabile şi acumulau capital.Agricultura , prin programul iniţiat de Mitsubishi, urma să se mecanizeze. Asistăm la trecerea de la o economie locală la una globală, cu consecinţe importante pentru stabilitatea structurilor sociale tradiţionale, ce încep să se destrame. Schimbările la nivel naţional determină altele pe plan local, însă, cum schimbarea mentalităţilor este un proces de durată, mult mai lent şi mai complicat decât reforma economică, această tranziţie de la o economie locală la una globală nu se face fără pierderea omogenităţii şi consensului comunitar :

,,[…] oraşul se schimbase profund. Oraşul era administrat de străini.Acum câţiva ani, îi cunoştea pe toţi reprezentanţii autorităţilor din localitate, oameni proveniţi din familiile bune ale oraşului, fiii negustorilor din bazar. Şi, atunci când el, Aga Djan, intra într-o clădire a administraţiei publice, era imediat recunoscut de către director. Acum, habar nu avea care erau directorii. Erau oameni care nu aveau nimic a face cu moscheea. Purtau costume strânse pe talie, cravată şi fumau trabucuri. Altfel spus, oraşul era despărţit în două: de o parte- edificiile şi locuitorii tradiţionali, de alta- noii directori, noii agenţi de poliţie, clădirile moderne, teatrele şi iubitorii de cinema.’’( Abdolah:85-86, 2008)

Edificiile tradiţionale, moscheea şi bazarul, sunt ameninţate de avalanşa modernităţii, iar trecerea de la Gemeinschaft (comunitate) la Gesellschaft (societate) nu e deloc una uşoară sau lipsită de probleme. Conducătorii religioşi sunt primii care reacţionează în mod vădit (iar mai târziu chiar cu violenţă) la schimbările din societate, ce sunt văzute ca o ameninţare la adresa puterii şi prestigiului de care se bucurau de secole. Duşmanii vizaţi sunt în primul rând şahul şi miniştrii săi, acuzaţi de a fi vândut ţara americanilor. Radioul, televizorul şi cinematograful sunt invenţiile cele mai criticate, în primul rând ca embleme ale culturii americane, şi în al doilea rând ca mijloace prin care şahul încerca să-şi atragă tinerii de partea sa, scoţându-i de sub influenţa moscheii.

Promotori ai modernităţii tehnice sunt bineînţeles tinerii : Shabbal, fiul muezinului, şi Nosrat, fratele cel mic al lui Aga Djan. La doar paisprezece ani Shabbal introduce clandestin în casă un televizor, pe care-l montează în bibliotecă, după ce-i smulsese unchiului său consimţământul şi promisiunea că, în acea seară, se vor aduna să privească împreună amerizarea, primii paşi pe Lună ai omului. În discuţia preliminară cu Aga Djan, argumentul suprem al lui Shabbal nu îl constituie opinia sa, de altfel minoritară, că imamul oraşului trebuie să fie la curent cu progresele făcute în lume şi în ţară , ci revelarea faptului că toţi cei care vin la moschee şi-au cumpărat un televizor, chiar dacă acest lucru nu era permis. În consecinţă, în seara aterizării pe Lună, bărbaţii se închid în bibliotecă spre a urmări importantul eveniment, în timp ce femeile, excluse de la acest ritual eminamente masculin, privesc uimite prin gaura cheii la ciudatele fascicole de lumină ce emană dintre rafturi.

Locuitorii din Senedjan se adaptează vremurilor moderne mai întâi pe furiş, pe tăcute, apoi din ce în ce mai deschis.În intimitatea casei sale, fiecare posedă un radio sau un televizor, deşi acest lucru era interzis de ayatollahi. Proaspetele mirese aspiră la nou- apărutele ceasuri de mână ca daruri de nuntă, în oraş se construieşte un cinematograf pe locul unui hammam dezafectat. De altfel cinematograful devine obiectul primului scandal de proporţii, care, fără intervenţia promptă şi înţeleaptă a lui Aga Djan, s-ar fi transformat într-un masacru.Acesta este momentul în care vieţile celor din casa moscheii încep să se îndrepte spre tragicele evenimente din timpul regimului lui Khomeini, momentul în care Aga Djan conştientizează că lumea s-a schimbat definitiv, şi că micul şi paşnicul lor univers e pe cale de a se dezintegra. Agentul distrugerii nu e nimeni altul decât Mohammed Galgal, a cărui aparentă modernitate ascunde o ambiţie fanatică. Profitând de sprijinul comunităţii, printr-o predică inteligent de subversivă, el reuşeşte să aţâţe spiritele şi să înfierbânte mulţimea, determinând oamenii să-l urmeze în încercarea de a împiedica inaugurarea cinematografului de către Farah Diba, soţia Şahului Reza . Momentul e unul extraordinar de delicat, căci Farah Diba era însoţită de o importantă forţă armată, şi dacă prestigiul lui Aga Djan n-ar fi fost mai mare decât inteligenţa manipulativă a lui Galgal, oamenii ar fi sfârşit seceraţi de mitralierele soldaţilor.

Aici forţa vechilor legături tradiţionale, personalitatea echilibrată a lui Aga Djan şi statutul său superior sunt încă evidente, dar ele se vor eroda pe parcurs.Galgal devine unul dintre apropiaţii lui Khomeini în timpul exilului său, iar cănd acesta se întoarce în Iran, instaurând un regim al terorii după fuga şahului , Galgal este numit judecător al lui Allah, cu drepturi depline de viaţă şi de moarte asupra prizonierilor săi. Câtă legătură există între religia al cărei simbol e Khomeini şi regimul politic instaurat de el în numele lui Allah reiese din ordinele lui către Galgal:

,, America va face orice îi stă în putinţă pentru a ne răsturna. Vreau ca tot ce a rămas din fostul regim să fie lichidat. Lichidaţi-i pe toţi cei ce se opun revoluţiei! Dacă-i vorba de tatăl tău, lichidează-l! Dacă-i fratele tău, lichidează-l !Distruge tot ce stă în calea islamului.Tu eşti însărcinat cu această misiune şi nu mai ai de dat socoteală decât în faţa lui Allah! Demonstează tuturor că revoluţia este ireversibilă. Începe acum! Fără răgaz!’’ (Abdolah: 209, 2008)

Cuvintele-cheie sunt lichidează şi distruge, iar ele îl schimbă definitiv pe Galgal:

,, Acest Galgal nu mai avea nici o urmă de asemănare cu acel Galgal care, odinioară, provocase o răscoală pentru a o împiedica pe Farah Diba să inaugureze un cinematograf.

Aşa cum arăta acum, cu turbanu-i negru şi barba lungă, care începea să încărunţească pe bărbie, radia de putere. Şi, datorită funcţiei în care fusese promovat, urma să inspire groaza.’’( Abdolah:209, 2008)

Prima misiune al lui Galgal e să-i lichideze pe liderii fostului regim, ţinuţi prizonieri în cel mai mare abator din Teheran. În acest caz, el se dovedeşte mai degrabă un călău decăt un judecător, căci mai întâi îi condamnă la moarte, iar după aceea îi întreabă dacă au ceva de spus. După executarea acestora numeşte cincisprezece imami tineri pe post de judecători ai lui Allah, trimiţându-i în toate oraşele mari pentru a-i lichida pe funcţionarii vechiului regim. În faţa tribunalului islamic este adus şi Ahmed Alsaberi, fiul defunctului imam al moscheii şi în prezent imamul ei titular. Acesta e acuzat de a fi toxicoman şi de colaborare cu vechiul regim, deorece fusese surprins fumând opiu alături de nişte membrii ai serviciilor secrete. I se retrage dreptul de a mai sluji ca imam (confiscându-i-se turbanul şi veşmântul de imam) şi este condamnat la zece ani de închisoare. Cruzimea călăilor săi devine vizibilă atunci când îi adaugă ceea ce ei numesc o pedeapsă exemplară : Ahmed este aşezat invers pe un măgar, şi condus, sub loviturile cu pietre ale mulţimii, spre moschee, care, din locul statutului său înalt şi respectabil devine sediul umilirii sale publice. Cât de crudă este această pedeapsă putem realiza doar în contextul culturii musulmane, care este o cultură a onoarei şi pentru care umilirea- mai ales cea publică, reprezintă un supliciu mai înfiorător decât moartea.

Aga Djan primeşte şi el o dublă lovitură: Tribunalul islamic îi confiscă cheile moscheii, ce fusese de secole în proprietatea familiei sale, iar acest lucru îi ştirbeşte autoritatea pe care o avea în oraş; în plus, efortul de a-l salva pe Ahmed şi de a-l apăra de mulţimea întărâtată se soldează cu un eşec, fiind doborât la pământ şi lovit cu sălbăticie de doi soldaţi. În încercarea de a-l proteja pe Ahmed de loviturile mulţimii furioase, Aga Djan recurge la un simbol important al culturii musulmane : Coranul. Se interpune între Ahmed şi mulţime, ridicând Coranul şi implorându-i pe cei din jur, în numele cărţii sfinte, să-l cruţe pe Ahmed. Într-un regim al puterii islamice se întâmplă ceva neaşteptat, căci unul dintre soldaţi îi smulge Coranul din mâini, în timp ce altul începe să-l lovească cu putere. Această lipsă de respect faţă de un obiect venerat de musulmani sugerează de fapt nereligiozitatea unui regim politic care acţiona în numele lui Allah. Regimul lui Khomeini este doar în aparenţă unul religios; sub masca religiozităţii se ascunde fanatismul, crima şi setea de putere.

Lovitura de graţie o primeşte Aga Djan mai târziu, în timpul războiului cu Irakul, când unicul său fiu, Djawad, arestat în timpul unei razii într-un sat comunist, cunoscut ca sediu al grupărilor clandestine de stânga care luptau împotriva lui Khomeini, este condamnat la moarte de Galgal şi executat. Aga Djan, care înainte se bucura de prestigiu în lumea ayatollahilor din Qom, este respins cu brutalitate de ayatollahul Araki, atunci când încearcă să-i vorbească de fiul său, iar în moschee, cu puşca în mână, ayatollahul cere moartea tuturor celor bănuiţi de legături cu comunismul.După moartea lui Djawad , executat ca trădător de ţară, cel mai greu lucru pentru Aga Djan este să găsească un loc de îngropăciune pentru fiul său, deoarece era interzis ca păcătoşii să fie îngropaţi în pământ sfânt. Ca un adevărat credincios, Aga Djan îşi consultă Coranul, şi-i cere lui Shabbal să conducă maşina cu rămăşiţele fiului său la Marzedjaran, un sat din apropierea Senedjanului. Însă Coranul se dovedeşte a fi la fel de inutil ca atunci când încercase să-l ajute pe Ahmed, iar Aga Djan este gonit din sat de o ceată de bărbaţi furioşi. La Sarug, bătrânii satului, altădată plini de deferenţă în faţa negustorului bogat, îi refuză cererea şi îl imploră să plece pentru a nu le crea probleme.

Disperat, Aga Djan se gândeşte să recurgă la ajutorul lui Rahmanali, un om sfânt şi respectat ce locuia în satul Djirja, însă nici aceasta nu-l ajută prea mult, căci oamenii din sat, alertaţi de câini, îi taie calea şi-l împiedică să ajungă la casa înţeleptului. În acest punct, toate structurile lumii tradiţionale sunt clătinate din temelii, căci valorile vechii lumi, Coranul, oamenii sfinţi, legăturile familiale, cultul strămoşilor (Djirja era satul unde erau înmormântate toate rudele lui Aga Djan) şi-au pierdut relevanţa. De acum înainte se instalează domnia terorii absolute ca singura alternativă la anarhie. În cele din urmă, un străin misterios apare şi ia trupul lui Djawad, pentru a-l înmormânta într-un loc la fel de misterios- însă lumea dimprejur se destramă sub presiunea unui regim politic necruţător:

,, Durerea se lăsase peste casă asemenea unui văl negru.[...] Durerea ofilea plantele, câţiva peşti pluteau în bazin, cu burţile în sus, iar pisica cea bătrână murise.
Între timp, un şir înfiorător de execuţii îi secerase pe adversarii regimului; toţi fuseseră îngropaţi în afara oraşului, la poalele muntelui, şi nimeni nu avea dreptul de a merge la mormântul celui drag.’’( Abdolah: 256, 2008)

Singura apărare în faţa unui regim ce-şi lichidează fără milă adversarii este terorismul. Cum partidul Tudeh, repezentant al mişcării de stânga, fusese aproape în întregime distrus de Khomeini, singura grupare organizată ostilă regimului rămăsese cea a mujahedinilor. Aceasta se dovedeşte şi cea mai puternică, deoarece luptă împotriva regimului cu propriile sale arme, prin acte teroriste, atacuri sinucigaşe şi atentate asupra ayatollahilor.

Shabbal, care se alăturase grupărilor de stânga, îl asasinează pe ayatollahul Araki, cel care ceruse public moartea lui Djawal, şi din greşeală şi pe Şopârlă, fiul lui Galgal, o făptură ciudată, jumătate om, jumătate animal. După încetarea epocii revoluţiei şi a războiului cu Irakul, când Galgal se refugiase în Afganistan observând că protectorul său Khomeini suferea de demenţă senilă, tot Shabbal este cel care îl urmăreşte până la Kabul şi-l ucide. În Shabbal, în ciuda spiritului său modern, sălăşluiesc încă rămăşiţele vechii culturi tradiţionale. Departe de a fi acte exclusiv politice, asasinarea lui Araki şi a lui Galgal reprezintă acte de justiţie, întreprinse în spiritul culturii musulmane a onoarei, care cerea răzbunare.

Cum apare aşadar relaţia religie-putere? În primul rând, balanţa înclină succesiv când într-o parte, când într-alta. La începutul romanului relaţia este echilibrată, căci moscheea şi bazarul, cele mai importante instituţii locale( ne aflăm încă în mijocul unei societăţi tradiţionale, gestionată local) se află într-un raport de interdependenţă : moscheea reprezintă centrul spiritual al oraşului, imamul este o personalitate respectată de comunitatea locală, dar numai dacă e validat de bazar, sediul puterii economice şi politice. Moscheea şi Bazarul nu pot supravieţui una fără cealaltă, şi acest fapt se oglindeşte în persoana lui Aga Djan, conducătorul atât al moscheei cât şi al bazarului şi personalitatea cea mai influentă din Senedjan. Lumea tradiţională e într-un ireversibil proces de descompunere, iar centrele puterii religioase şi politice se deplasează, depăşind cadrul comunităţii locale.

Pe plan religios, moscheea începe să-şi piardă statutul primordial, iar imamii veniţi să slujească se dovedesc, într-o mai mică sau mai mare măsură, incapabili să se ridice la înălţimea chemării lor. În acelaşi timp şi Bazarul îşi pierde statutul privilegiat, sub presiunea noilor condiţii economice. Comerţul cu covoare , ce constituise secole de-a rândul singura sursă importantă de profit păleşte în faţa investitorilor străini care deschid fabrici profitabile şi industrializează agricultura. Criza structurilor tradiţionale şi trecerea de la o economie locală la una globală constituie momentul propice pentru ca o mână de fanatici religioşi, conduşi de ayatollahul Khomeini, să proclame instaurarea regimului islamic, revoluţia şi să preia puterea din mâinile şahului refugiat în America.

În acest moment, balanţa înclină în favoarea religiei, care nu numai că monopolizează, dar se şi identifică cu puterea politică. Regimul lui Khomeini a fost descris în ansamblu ca o teocraţie. Teocraţia reprezintă un regim politic în care puterea statală este legitimată exclusiv religios şi exercitată de o persoană aleasă de Dumnezeu ( profet sau rege), de cler ori altă instituţie sacră pe baza unor principii religioase.Termenul apare prima dată la istoricul roman Josephus Flavius (sec.1 î.Hr.), care-l foloseşte pentru a descrie forma de guvernământ a iudeilor. Aşa cum e descris în romanul lui Kader Abdolah, regimul lui Khomeini e substanţial diferit de cel al iudeilor, care beneficia de un cod de legi juste( Talmudul), şi din care asasinarea politică lipsea cu desăvârşire. În felul în care este prezentat, regimul lui Khomeini se plasează undeva între teocraţie şi dictatură.

Numirea judecătorilor lui Allah şi legea islamică impusă de ayatollahi constituie argumente în favoarea teocraţiei ; lichidarea oponenţilor politici ( chiar şi a celor de aceeaşi religie cum erau mujahedinii), condamnările la moarte în lipsa unui proces, teroarea dezlănţuită şi încălcarea flagrantă a drepturilor omului sunt trăsături caracteristice ale dictaturii.

Pentru a înţelege mai bine condiţiile istorice care au făcut posibilă instaurarea unui regim teocratic-dictatorial, precum şi mecanismele sociale ce au contribuit la acest lucru, aş dori să să mă opresc asupra unei teze celebre, cea a politologului american Samuel Huntington. Cele trei componente de bază ale teoriei lui Huntington, aşa cum e înfăţişată în The Clash of Civilizations sunt următoarele: în societăţile contemporane, valorile societăţii îşi au rădăcina în culturile religioase; diviziunea culturală adâncă între lumea occidentală şi cea islamică este cea legată de valorile democraţiei; în epoca ulterioară războiului rece, ,,ciocnirea civilizaţiilor’’ cu originea în disputa asupra democraţiei reprezintă sursa principală a conflictelor etnice, naţionale şi internaţionale.

Să ne oprim, pentru început, asupra primei presupoziţii, aceea că valorile societăţii sunt dictate de cultura religioasă. Iranul este o societate tradiţională, în care codul etic şi comportamental este într-adevăr fundamentat religios. Agitaţia stârnită de politica pro- occidentală a şahului, cu consecinţe grave asupra liberalizării moravurilor este primul semn de slăbiciune şi începutul sfârşitului: femeile moderne renunţă la vălul islamic, iar apariţia lui Nosrat la braţul unei femei ce purta fustă scurtă şi ciorapi de nailon stârneşte un mic scandal în Senedjan. O mai mare libertate a femeii presupune şi o liberalizare a sexualităţii : Nosrat face dragoste cu prietenele lui mai întâi în bibliotecă, apoi chiar în turnul geamiei. Bunicile sunt atât de şocate de gestul său încât nici măcar nu se duc să-i raporteze lui Aga Djan, căruia îi spuneau totul. Aja Djan descoperă pe biroul imamului poezii de dragoste scrise de o femeie, în care aceasta îşi exprima deschis trăirea erotică şi e profund cutremurat. Cu toate acestea, păstrează poemul în buzunar, iar noaptea, înainte de a face dragoste cu soţia sa , îi cere să se dezbrace, o rugăminte neobişnuită şi chiar neortodoxă, pe care ea o atribuie unui deranjament la stomac. Soţia şahului, Farah Diba, militează activ pentru eliberarea femeilor islamice şi egalitatea dintre sexe: pentru a înlătura analfabetismul, pregăteşte învăţătoare tinere, ce renunţă la vălul islamic şi sunt trimise în cele mai îndepărtate cătune spre a propovădui modernitatea; construieşte clinici pentru femei şi inaugurează centre culturale unde ,,femei tinere citeau, în prezenţa ei, poeme în care vorbeau despre trupul lor’’(Abdolah :95, 2008)

,,Revoluţia albă’’ a şahului nu este însă bine primită de oameni ; aşa cum explica Frederic Jameson, în vreme ce infrastructura economică se poate schimba într-un ritm accelerat, suprastructura culturală ( credinţe, obiceiuri, valori, atitudini) este mai rigidă şi se schimbă într-un ritm mult mai lent. În vreme ce modernitatea tehnică este unanim îmbrăţişată, mai întâi pe ascuns, apoi din ce în ce mai vizibil, până şi de regimul lui Khomeini, a cărui primă imagine după sosirea din exil este transmisă la televizor (în cadru Khomeini apare contemplând o busolă), liberalizarea moravurilor este un fenomen ce stârneşte o puternică reacţie de împotrivire. Când Farah Diba inaugurează clinica pentru femei din Senedjan, bazarul se scandalizează văzând că infirmierele nu purtau decât un halat transparent, de sub care li se vedeau chiloţii albaştri. Noua poezie persană scrisă de femei este privită ca blasfemie de ayatollahi, care se folosesc de ea spre a dovedi că cei ce serveau regimul săpau la rădăcină islamul: ,, Femeile voastre sunt insultate [...] fetele voastre nu mai sunt în siguranţă în această ţară a pierzaniei.’’ (Abdolah: 95,2008). Cinematograful este atacat de Galgal deoarece acolo se difuzau filme americane de dragoste, însă Khomeini se transformă într-un admirator fervent al celei de-a şaptea arte atunci când Nosrat îi sugerează producerea unor filme autohtone, în acord cu ideologia republicii islamice.

Întoarcerea lui Khomeini din exil şi instaurarea republicii islamice se produc pe fondul nemulţumirii generale şi a nepopularităţii crescânde a regimului şahului. Greşeala acestuia fusese să creadă că poţi schimba o mentalitate predominantă de veacuri în câţiva ani. Ayatollahii preiau puterea în numele islamului, însă încercarea de a se reîntoarce la vechile strucuri tradiţionale e de la bun început sortită eşecului. Şahul încercase să grăbească un inevitabil proces de modernizare ; ayatollahii vor să-l întrerupă definitiv. Ambele eforturi se dovedesc însă la fel de nerealiste, şi fanatismul liderilor religioşi, eliminând din start orice compromis, dezlănţuie teroarea generalizată. În acest sens, faptul că sigurul supravieţuitor din casa moscheii rămâne Aga Djan, o personalitate matură şi echilibrată constituie o pledoarie pentru calea de mijloc; în vremuri tulburi, când totul se clatină în jurul tău, tot ce poţi face e să rezişti. Să rezişti tentaţiei extremelor, purităţii, idealismului.

În ceea ce priveşte a doua componentă a tezei lui Huntington, şi anume aserţiunea că diviziunea culturală între Occident şi Islam îşi are originea într-o diferenţă de opinie asupra valorilor democratice, ea a fost infirmată de un studiu al cercetătorilor Pippa Norris şi Ronald Inglehart, publicat de Cambridge University Press în 2004 şi intitulat Sacred and Secular. Religion and Politics Worldwide. Cartea reuneşte studii detaliate asupra religiei şi politicii şi are la bază rezultatele preluate în urma a două valuri de chestionare (World Values Survey), efectuate între 1995-1996 şi 2000-2002 în 70 de ţări , acoperind 80% din populaţia globului. În capitolul Religion and Politics in the Muslim World, pe baza unor studii ample , autorii afirmă:

,, The original thesis erroneously assumed that the primary cultural fault line between the West and Islam concerns democratic government, overlooking a stronger cultural divide based on issues of gender equality and sexual liberalization. Cohort analysis suggests that as younger generations in the West have gradually become more liberal towards sexuality, this has generated a growing cultural gap, with Islamic nations remaining the most traditional societies in the world. The central values separating Islam and the West revolve far more centrally around Eros than Demos.’’( Inglehart and Norris :152, 2004)

,,Teza originală se baza pe prezumţia greşită că linia demarcantă ce desparte cultural Occidentul de Islam se referă la guvernarea democratică, ignorând o prăpastie culturală adâncă în ceea ce priveşte problema egalităţii sexelor şi liberalizarea sexuală. Grosul analizelor sugerează că în vreme ce generaţiile tinere din Occident au devenit mai liberale în privinţa sexualităţii, acest fenomen a generat o falie culturală, naţiunile islamice rămânând societăţile cele mai tradiţionale din lume. Valorile centrale ce separă Occidentul de Islam sunt legate mai degrabă de Eros decât de Demos.’’ (trad. aut.)

Deşi autorii observă că sprijinul acordat autorităţilor religioase este mai puternic în societăţile musulmane decât în Occident, acelaşi lucru se întămplă şi în alte zone ale globului cum ar fi Africa sub-sahariană şi naţiunile catolice din America Latină. Ceea ce constituie adevărata diviziune culturală nu este importanţa acordată valorilor democratice, ci chestiuni privind egalitatea sexelor, divorţul, avortul şi liberalizarea sexuală.

Analizând romanul La porţile moscheii din această perspectivă, putem înţelege mai bine de ce regimul lui Khomeini a venit la putere cu acordul aproape unanim al maselor, dar şi-a pierdut popularitatea şi sprijinul acestora pe parcurs, transformându-se într-o dictatură. Susţinători ai moravurilor tradiţionale, ai dominaţiei masculine şi vălului islamic, ayatollahii se pliază pe mentalitatea populară, profund indignată în faţa politicii de liberalizare întreprinsă de şah şi de soţia acestuia. Pe întreaga durată a războiului cu Irakul, regimul lui Khomeini se confruntă cu o criză de proporţii, a cărei rezolvare impune măsuri deosebit de severe. Imposibilitatea sau neputinţa regimului de a soluţiona în mod adecvat această criză duce la instaurarea dictaturii şi a încercării regimului de a-şi neutraliza oponenţii prin mijloace violente, tortură, execuţii, asasinate politice. În timpul acestei crize, valorile religioase ce asigurau legitimitatea acestui regim se destramă ( sunt reprezentative în acest sens dispreţuirea Coranului şi atitudinea ayatollahului Araki discutate anterior), iar supravieţuirea politică a republicii islamice este asigurată prin teroare.

Două episoade sunt în mod special relevante pentru validarea tezei propuse în capitolul Religion and Politics in the Muslim World. În primul, Aga Djan descoperă că imamul locţiitor adus de el dintr-un sat îndepărtat după fuga lui Galgal are o legătură amoroasă cu Zinat, văduva lui Alsaberi. După regula islamică, care îngăduia unui bărbat să se culce cu o femeie atunci când era departe de nevasta legitimă, nu săvârşeau nici un păcat. Însă când îl descoperă pe imam mâncând boabe de struguri dintre sânii lui Zinat, între pietrele funerare din cavoul moscheii, Aga Djan îşi pierde cumpătul şi-l alungă. Cu toată personalitatea sa deschisă şi calmă, Aga Djan se dovedeşte a fi produsul tipic al comunităţii sale, intolerantă la excese sexuale şi lipsă de pudoare. Al doilea episod descrie încercarea lui Nosrat de a realiza un documentar despre viaţa lui Khomeini pentru CNN. În paralel cu imaginile filmate pe furiş în care apărea Khomeini, Nosrat înregistează, mai mult pentru el înşuşi, o bandă cu secvenţe din viaţa lui Batul, soţia lui Khomeini. Personalitatea ei îl fascinează, iar ea se arată camerei fără văl, mândră de părul şi de frumuseţea ei. Evident, serviciile secrete îl arestează chiar în momentul în care viziona filmul despre Khomeini împreună cu corespondentul CNN. La proces, pledoaria sa – bazată pe caracterul istoric al filmării şi importanţa ei pentru patrimoniul cultural –aproape că îl salvează. Agenţii serviciilor secrete descoperă însă banda video cu soţia lui Khomeini, în care îi filmase şi camera şi patul, iar acest lucru îi semnează condamnarea la moarte. Faptul că o surprinsese pe Batul în intimitate şi fără văl era de neiertat.

A treia componentă a tezei lui Huntington se referă la cauza conflictelor din lumea modernă, pe care el o identifică ca fiind ciocnirea dintre civilizaţii. Ciocnirea dintre civilizaţii, după cum am văzut mai sus, nu are la bază disputa privind valorile democratice, ci un rift adânc între moravurile sexuale liberale ale Occidentului şi tradiţionalismul musulman.

Valorile culturii occidentale (în speţă americane) promovate de politica şahului sunt cele ce trezesc indignarea şi nemulţumirea populară; liderii religioşi profită de această stare de lucruri pentru a-şi întări autoritatea din ce în ce mai diminuată de procesul de modernizare al ţării, şi reuşesc să instaleze republica islamică. În predicile sale atât de iubite de credincioşi, Galgal se pronunţă împotriva comercializării romanelor americane ieftine şi a filmelor de dragoste din cinematografe. Predica prin care reuşeşte să mobilizeze mulţimea împotriva deschiderii noului cinematograf constă într-o înşiruire scurtă şi stranie de cuvinte aparent fără nici o legătură între ele:,,America!’’, ,, Timpurile s-au schimbat. America este prezentă peste tot!’’ şi ,,Allah! Allah!’’ (Abdolah:69, 2008). America, ca simbol al culturii occidentale este numită Satan de ayatollahi. Într-o discuţie cu Shabbal, Galgal îi înfăţişează acestuia istoria Iranului în termenii teoriei conspiraţiei , insistând asupra faptului că, pentru a deveni o super-putere mondială, America avea nevoie să controleze Iranul, deoarece acesta se afla în proximitatea URSS. Venirea la putere a şahului este descrisă în felul următor:

,,În toate intersecţiile din Teheran au fost instalate tancuri americane, iar parlamentul a fost ocupat. Au făcut în aşa fel încât, în stradă, au ieşit apoi sute de bandiţi, criminali şi prostituate, purtând pancarte cu portretul şahului. Ziua următoare, şahul, însoţit de un grup de agenţi CIA, s-a întors la palat. Şahul nu este decât o marionetă şi trebuie să plece, iar americanii să se ducă şi ei cu el.’’ (Abdolah:45, 2008)

Cu siguranţă, aceasta este o vedere unilaterală. Oricât de controversată, politica şahului făcuse din Iran (în anii 60-70) una dintre ţările cu cea mai mare creştere economică din lume, iar alianţa cu americanii (geografic departe de Iran) era motivată de o politică din ce în ce mai agresivă a fostului bloc sovietic, care-şi făcuse deja simţită prezenţa în Azerbaidjan. De altfel, după instaurarea republicii islamice, membrii partidelor de stânga sunt lichidaţi unul după altul, dovadă că şi Khomeini urma politica şahului de a asigura independenţa Iranului prin limitarea amestecului Uniunii Sovietice în treburile statului. Doar metodele diferă. Şahul a preferat să acţioneze diplomatic, prin alianţa cu SUA, Khomeini tiranic, prin distrugerea şi asasinarea comuniştilor.

Vederile anti-americane ale lui Galgal reprezintă de fapt poziţia ayatollahilor din Qom, care urmăreau preluarea puterii. În acest scop, ei încearcă să transforme moscheile în portavocea propriilor interese. Numai aşa ne putem explica de ce Aga Djan este chemat la Qom pentru a i se reproşa că actualul imam, Alsaberi nu este destul de ferm în exprimarea unei poziţii anti-americane. Religia devine mijlocul prin care ayatollahii îşi câştigă de partea lor poporul, din ce în ce mai nemulţumit de schimbările produse în ţară. Devenind un instrument în preluarea puterii, ea îşi pierde caracterul autonom şi forţa de dinainte: de aceea Aga Djan dă greş consultându-şi Coranul pentru a găsi un mormânt fiului său, iar cartea sfântă se dovedeşte neputincioasă în faţa forţei brute a soldaţilor. Astfel, deşi la prima vedere s-ar părea că în raportul politică- religie balanţa înclină în favoarea celei din urmă, în realitate lucrurile stau invers. Regimul lui Khomeini este înfăţişat în paginile romanului ca o dictatură în care religia e folosită ca o scuză pentru crimă. Ceea ce nu corespunde esenţei şi rolului său în societate. Adevărata religie funcţionează ca un liant, unind, nu despărţind, integrând straturi sociale diverse şi promovând valorile toleranţei şi cooperării.

Deşi regimul lui Khomeini e descris în tonuri sumbre, ca un mod de a manipula oamenii cu ajutorul religiei-instrument esenţial în preluarea puterii, romanul se încheie cu o notă optimistă, un fragment din Coran despre esenţa dumnezeirii, şi în consecinţă şi a religiei:

,,El este lumină,
Lumină izvorând dintr-o firidă
Sticla îi este o stea scânteietoare,
Hrănită de uleiul unui măslin
Ce-i binecuvântat.
Este esenţă care luminează
Ea singură, aproape…
El este lumină,
Lumină din lumină.’’ (Abdolah: 300-301, 2008)

————-
BIBLIOGRAFIE
Abdolah, Kader- La porţile moscheii, Editura Univers, Bucureşti, 2008
Avineri ,S., Sajo ,A., edited by,- The law of Religious Identity: Models for Post- Communism, Kluwer Law International, The Hague/ London/ Boston, 1999
Culianu ,I.P., Lombardo ,M.G., Romanato ,G.- Religie şi Putere, Editura Polirom, Iaşi, 2005
Inglehart ,R., Norris ,P.- Sacred and Secular.Religion and Politics Worldwide, Cambridge University Press, Cambridge, 2004
Huntington ,Ph. S.- The Clash of Civilizations and the Remaking of World Order, Simon and Schuster, New York, 1996