De vorba cu jurnalistul George Rosianu la 85 de ani
Consemnat de Gabriel Teodor Gherasim, New-York

Despre articolele domnului George Rosianu aflasem din citirea Micro-Magazinului (Merdianul Românesc de azi), înca din 1987. Le-am urmarit cu multa atentie si interes de-a lungul decadelor, inclusiv pâna la cele prezente.

Asa ca atunci când am aflat ca dumnealui a împlinit frumoasa vârsta de 85 de ani în acest an, i-am solicitat un interviu pe care a acceptat ca sa mi-l acorde. Un virtual evantai al societatii românesti, care acopera viata României pre-belice, post-belice, comuniste si actuale, a unui Vest ahtiat dupa comunismul pretins democratic al Rusiei si în acelasi timp si un compendium al românilor din New-Yorkul multor decade, acest interviu este unul din condicele comunitatii noastre peste timp.

Gabriel Teodor Gherasim: Stimate domnule Rosianu, relatati-ne cum a început profesiunea dumneavoastra de jurnalist si cum a decurs dupa aceea în România?

George Rosianu: Pasiunea mea pentru scris a început înca din liceu, cu primele colaborari literare pe care le-am facut la revista liceului meu, Spiru Haret, din Bucuresti.

La 17 ani am intrat în redactia prestigioasei publicatii Universul, unde regretatul gazetar polisportiv, Eugen Jeni Dumitrescu, mi-a servit ca prim mentor.

Am început sa fac reportaje despre meciurile de fotbal din Divizia C, care se disputau exclusiv pe terenurile periferice ale capitalei. Imi voluntariam timpul, dar primeam contravaloarea deplasarilor si câte ceva în plus lunar. Legitimatia de ziarist îmi permitea însa ca sa intru într-o lume a sportivilor, de care prietenii de vârsta mea auzeau numai anecdotic.

In plus, la redactia Universului, am intrat în contact cu foarte buni jurnalisti si oameni cu extensiva experienta a vietii, care aveau sa-mi inspire stilul si modul de-a gândi si scrie de-a lungul anilor. Asi vrea sa enumar aici pe câtiva precum: Nicu Sucitu (talentat condeier), Petrica Steinbach (fost fotbalist international si antrenor); Petre Gâtu (cronicar sportiv); Emil Iencec (campion de ciclism sI talentat actor de teatru si film); N. Papacostea (renumit reporter al ‘turfului’ bucurestean); Ion Seinescu (bun prieten); I. Drag (talentat caricaturist) s.a.

In fata câte unei sticle de bere si a câte doua chifle (‘masa de seara‘ a reporterilor) ne informam, discutam si scriam articolele care apareau ulterior.

G.T.G.: Cum s-a transformat fotbalul românesc din perioada interbelica pâna în perioada post-comunista?

G.R.: Desi n-am fost în tara de multi ani de zile, am urmarit transformarile fotbalului românesc de-a lungul decadelor cu mare interes.

In perioada interbelica, România nu avea înca un fotbal profesionist, care sa dea meciurile captivante de mai târziu. Echipele fotbaliste din trecut, precum Ripensia, Juventul, Unirea Tricolor s.a. de pe tot cuprinsul tarii, aveau foarte buni jucatori, dar cu foarte modeste echipamente si conditii de antrenament. Fotbalul se facea pe baza de pasiune pura. Câte o prima ocazionala sau câte-o masa platita de catre microbistii echipei dupa vre-un meci, constituiau ‘plata’ fotbalistilor de atunci. Numai dupa al Doilea Razboi Mondial, a primit fotbalul românesc o infrastructurea mai buna, pâna la cea de multi-milioane de dolari de acum.

Si totusi, fotbalul de-atunci era cu MULT mai elevat decât cel de acum. Pentru ca în prezent, fotbalul echivaleaza si cu multe brutalitati (atât pe terenul de joc, cât si în galerii), pe când în trecut, fotbalistii se concentrau la dexteritatea si ritmul jocului.

G.T.G.: Sa reluam depanarile amintirilor gazetaresti.

G.R.: Intr-o buna zi, Jeni Dumitrescu îmi propune sa preiau sectia lui de reportaj box, dar nu înaintea unei perioade de acerba ucenicie sub ochii lui vigilenti. Dupa ce am trecut cu brio aceasta, Jeni m-a lasat responsabil pe rubrica boxului si s-a dus sa scrie despre concursurile automobilistice, de motociclism, de aviatie, s.a.

Am scris cu mare pasiune despre evenimentele pugilistice din tara, cu culminarea interviului luat în 1939 campionului European polonez, la categoria usoara, Alexander Polus. Acesta se afla în tara noastra ca urmare a refugiului polonez din acel an.

G.T.G.: Folosim aceeasi solicitare de-a ne da o privire retrospectiva a boxului românesc, peste timp.

G.R.: Pot sa va spun ca astazi, locuind în SUA si urmarind meciurile de box din toata lumea si din toate categoriile, boxerii români (inclusiv cei clasificati drept ‘amatori’ de odata), ar fi putut aduce multe victorii României, inclusiv cu oponentii internationali contemporani.

De exemplu, multi boxeri de ‘scoala veche’, erau de calibru international foarte bun. Un Ilie Petrescu sau Moti Spacov ar fi adus victorii acasa. Un Toma Aurel a si dovedit ca are merit de exceptie, trecând frontiera dupa razboi si facând o cariera stralucita atât la Paris, cât si în SUA, pe profesia sa.

G.T.G.: Sa continuam rememorarea memoriilor gazetaresti.

G.R.: In 1941, România a intrat în razboi de partea Germaniei naziste. Jeni Dumitrescu, care era ofiter cu gradul de capitan de artilerie, a fost mobilizat. Mi-am continuat atât rubrica de sport, cât si celelalte responsabilitati aparute datorita restristilor razboiului. La sfârsitul razboiului, Jeni s-a întors, dar Universul a fost suspendat definitiv. Toata redactia s-a împrastiat pe la alte redactii, dupa cum le-a fost norocul.

In ceea ce ma priveste am lucrat cu un coleg pe durata scurtei vieti ale publicatiei la Viata, dupa care m-am mutat la Tribuna Poporului. De aici am plecat repede, din motive personale. Am mai lucrat la o publicatie cu existenta efemera, Victoria, dupa care am început sa lucrez la o agentie de publicitate intitulata Succes. Aceasta se ocupa cu reclamele la ziare a tuturor spectacolelor de teatru si cinema din Bucuresti. Prin intermediul acestei agentii am intâlnit actori faimosi dintre care l-asi mentiona pe marele Constantin Tanase, cu care am lucrat des la reclamele pentru Teatru Carabus. Dar la Succes eventual m-am plictisit, cautând de fapt munca jurnalistica, în loc de munca promotionala.

G.T.G.: Dupa Succes deci, pe unde v-au dus pasii reporterului?

G.R.: Am ajuns sa lucrez la Adevarul, unde am întâlnit iarasi o echipa formidabila de ziaristi: N. Soreanu (commentator politic); Emil Socor (avocat si scriitor); Demostene Botez (poet, avocat si ziarist); Brunea-Fox; Samson (toba de carte) s.a. Dar, cu venirea comunistilor la putere si Adevarul a fost suspendat sine die.

Refuzând sa devin membru de Partid mi s-au refuzat si servicii în gazetaria Partidului, care a însemnat sa spun adio meseriei mele, cât mai traiam în tara. Mi-am pus în gând ca o sa plec înspre libetate si 10 ani am tot visat la asta.

G.T.G.: Cum a observat jurnalistul din dumneavoastra impactul asupra presei venind de la dictaturile interbelice, belice si postbelice (comuniste) din România?

G.R.: Perioada premergatoare celui de-al II-lea razboi mondial, a întâmpinat o mare surpriza, pentru ca au început sa se perinde prin România guverne extremiste. Acestea au bagat România într-un razboi, care i-au adus tarii prejudicii enorme.

Axa Berlin-Roma-Tokyo a însemnat în primul rând enorme pierderi omenesti de români. In plus, multe valori frumoase din societatea noastra s-au pierdut din constiinta neamului nostru pâna în ziua de azi.

Dictatura carlista a dat tonul, inclusiv la nivel de cenzura a presei, pentru toate dictaturile de mai apoi. Dupa o serie de abuzuri interne si externe, inclusiv cedarea fara de ezitare a Nordului Transilvaniei, a Basarabiei/Bucovinei si a Cadrilaterului, Carol al II-lea a plecat dizgratiat, dar într-un exil de lux, pentru restul vietii.

Pentru o scurta perioada au fost la putere si legionarii lui Horia Sima, care au adus si mai multe ponoase tarii, atât ca acte de violenta în România, cât si ca inflenta negativa pe plan international.

Dictatura lui Antonescu, a continuat seria de abuzuri contra poporului român si care s-a terminat cu venirea în tara a rusilor, datorita schimbarii de macaz de la 23 August 1944 a regelui Mihai.

In toate aceste perioade, presa din România a fost mereu manipulata, cenzurata sau pedepsita, într-o forma sau alta, de catre dictaturile de la putere. Când era vorba de articole critice, dezvaluiri ale coruptiei guvernantilor sau materiale investigative incommode celor de la putere, repercusiunile veneau prompt si fara ezitari. Dar cel mai fioros s-au comportat comunistii.

G.T.G.: Ce a însemnat pentru dumneavoastra ca jurnalist, ca sa încercati sa faceti gazetarie în comunism, fara ca sa aveti carnetul rosu?

G.R.: Comunismul a pus capac la toate libertatile de exprimare libere. Pentru mine a fost o foarte mare lovitura ca sa traiesc sub comunistii propulsati la putere de pe tancurile rusesti de ocupatie.

Acestia aveau un anumit sistem si infrastructura de a strânge surubul presei libere în timp record si definitiv. Au ‘suspendat’ indefinit publicatii de mare valori precum Universul, Dimineata, Adevarul s.a. Când ma duceam la interviuri pentru vre-un post de gazetar si marturiseam lipsa carnetului de partid, mi se spunea invariabil: “Atunci nu mai poti lucra în presa în aceste timpuri noi”.

Multumita unui sponsor, dupa 10 ani de asteptari, am reusit sa plec în Vest, în sfârsit.

G.T.G.: Sa mai stam în cadrul acestui interviu înca în România anilor trecuti: cum apreciati de exemplu ca activitatile artistice ale marelui Constantin Tanase l-ar fi bagat în vizorul comunistilor, care eventual l-au si omorât?

G.R.: Constantin Tanase, a fost un mare OM, pe lânga activitatea sa actoriceasca. Un om de suflet, a adus pe scena teatrului sau atât subiecte, cât si actori de mare valoare. Tanase a adus pe scena si actori minoritari, cum ar fi Gheorghe Bruner. Pe scena teatrului lui Tanase au mai jucat Stroe si Vasilache, Elena Burman, Lilly Serban, Nae Roman, Puiu Mironescu s.a.

Pe Colea Rautu, cel putin, actor de origine româna din Basarabia, l-a scos efectiv din ‘trenul mortii’, tren care rapea basarabeni din România si-i trimitea sa moara direct în Siberia, pentru crima de-a se fi refugiat în statul ‘fascist’ român.

Profitând de catre cunostiintele sale sociale cu ofiteri americani din ‘Comisia Mixta Americana-Rusa‘ care supravegheau aceste transporturi ale trenurilor mortii, Tanase a produs de la americani, în ultimul moment, certificatul de eliberare pentru Rautu si s-a dus cu un ofiter american si cu unul rus pentru a-l scoate pe Rautu din vagon cu putine minute înainte plecarii de pe peron al trenului. Din câte stiu, Colea Rautu traieste si în present, are frumoasa vârsta de 94 de ani si a jucat în nenumarate filme de epoca în România. De asemenea, Rautu este faimos pentru slagarul ‘Cosarul’, pe care multe generatii l-au vazut interpretându-l la Televiziunea Româna.

Despre Tanase si persiflarea regimurilor la putere, se poate spune ca erau una si aceeasi identitate. Deci când comunistii s-au protapit la putere, pentru Tanase, ei devenisera noua tinta de ironizat. Ca cineva care a avut sansa sa petreaca multe ore cu el (fie si ca sa discutam exclusiv materialele promotionale pentru spectacolele teatrului), am reusit sa-l cunosc si pe Constantin Tanase OMUL, care a însemnat mult.

Lui Constantin Tanase, i se trage moartea de la un catren folosit pe scena si care nu a convenit rusilor care ocupau România. Rusii au tâlharit si violat -si la propriu si la figurat-, pe multi cetateni români si supravietuitorii au ramas traumatizati pe mult timp dupa aceea. Multe persone au murit datorita bestialitatii atacurilor acestora. Rusii aveau fixatie cu furatul ceasurilor de mâna si prefatau orice atac cu urlatul de: ‘Davai ceas!’ (Da ceasul!).

Catrenul lui Tanase se referea la aceste atacuri mârsave ale rusilor contra românilor si suna cam asa:

Rău era cu “der, die, das”
Da-i mai rău cu “davai ceas”
De la Nistru pân’ la Don
Davai ceas, davai palton
Davai ceas, davai moşie
Haraşo, tovărăşie”

După mai multe reprezentaţii a fost arestat, ameninţat cu moartea, şi i s-a ordonat să nu mai joace piesa. Dar Tănase la următorul spectacol a apărut pe scenă într-un pardesiu imens, cu mâinile abundând cu ceasuri de mâna. Spectatorii l-au aplaudat frenetic la apariţie, deşi actorul nu a scos nici un cuvânt. Apoi şi-a deschis pardesiul, scoând la iveală un imens ceas cu pendulă. Arătând către acesta, a spus doar: “El tic, eu tac, el tic, eu tac”. Două zile mai târziu marele actor era mort. Era anul 1945.

G.T.G.: Deci ati ajuns în Franta. Ce impresii v-au dat parizienii, mai ales din perspectiva sprijinului lor pentru…comunisti?

G.R.: Dupa ce iesisem abia dupa ani de zile de încercari din Cortina de Fier, si ma zbatusem o decada cu mari greutati morale si materiale ca sa ajung în Vest, nu mica mi-a fost mirarea ca sa vad în ‘orasul lumina‘, orasul despre care visasem sa-l vad de mic copil, un palat luxos pe frontispiciul caruia fâlfâia un steag mare rosu, având secera si ciocanul terorii care ma împinsese sa-mi parasesc tara în care m-am nascut. Un semn al cladirii desemna palatal drept: Sediul Partidului Comunist din Franta.

Am simtit atunci o puternica lovitura în inima, am întors capul catre sotia mea de lânga mine si i-am am zis: Cred ca am gresit cu francezii. Astia o sa îI invite pe rusi de buna voie la ei în casa.

Ne-am îndreptat pasii la ambasada SUA din Paris si am sosit în America.

G.T.G.: Ati ajuns la New-York. Ce parere v-ati format despre românii din marea metropola?

G.R.: Initial am fost descurajat, pentru ca românii din New-York erau tare dezbinati. Ma asteptam ca sa gasesc compatrioti care sa aprecieze greutatile avute în tara si care fiind aici, vor fi mai buni, mai întelegatori, mai uniti. In schimb, impresia mea a fost ca în mare parte, acestia erau la antipozii acestor asteptari ale mele.

G.T.G.: Comparând acea situatie cu comunitatea româneasca new-yorkeza a anului 2007, cum apreciati comunitatea noastra la timpul prezent?

G.R.: Ramânând realistic, exista în mare aceleasi genuri de suspiciuni, invidii, de auto-izolare fata de comunitate (a compatriottilor care s-au realizat) si desigur, bârfeala este la ordinea zilei.

G.T.G.: Abia dupa opt ani de sedere în Statele Unite, ati reusit ca sa reintrati în jurnalistica. Relatati-ne detaliile, inclusiv cu Pastele din 27-Aprilie-1973.

G.R.: Ziua în care l-am reîntâlnit pe vechiul meu prieten si coleg, Marius Ligi, a fost o mare sarbatoare. Ne-am reîntâlnit la NY în 1969. Maiestatea Sa Regele Mihai venea la New-York pentru a se întâlni cu membrii exiliului român new-yorkez. Comitetul National Român, condus de catre Constantin Visioianu, politician cu traditie si credibilitate internationala, era port-drapelul acestora. Atunci am discutat în principiu aparitia unei publicatii în limba româna, pentru românii din SUA.

In 1973, în noaptea de Pasti, când sute de credinciosi terminau participarea la sfânta liturghie de la biserica Sfântul Dumitru din Manhattan, m-am prezentat cu cele 1000 de exemplare ale Micro-Magazinului spre vânzare, care s-au epuizat rapid. Când m-am prezentat la apartamentul din Brooklyn a lui Marius Ligi fara nici un ziar si cu contra-valoarea lor, nu i-a venit sa creada, dar a si spus: Acum pot sa pornesc cu toata încrederea la scoaterea numarelor urmatoare.

G.T.G.: Domnul Ligi v-a marturisit motto-ul neoficial al Micro-Magazinului, un citat de-al lui Nae Ionescu, care spusese: Un ziarist adevarat, trebuie sa scrie pe întelesul tuturor. In cei peste 25 de ani în care ati condus rubrica M.M., Oameni, Fapte, Stiri, ati scris desigur pe întelesul si interesele tuturor. Ati întâlnit si personalitati fascinante. Mentionati câteva întâlniri memorabile.

G.R.: Intâlnirea mea cu Maiestatea Sa Regele Mihai, a fost o mare bucurie sufleteascasi profesionala. Intâlnirea mea cu presedintele Emil Constantinescu n-a fost de bun augur, pentru ca nu mi-am închipuit ca o sa primesc raspunsuri în doi peri. De exemplu, când l-am întrebat de ce guvernul României nu ia exemplu de la alte tari fost comuniste, care au retrocedat proprietatile furate de la oameni în timpul asa-ziselor ‘nationalizari’, dumnealui mi-a raspuns: Daca s-ar fii adresat un immigrant dintr-o alta tara est-europeana presedintelui tarii de bastina, acesta ar fi sustinut din solidaritate ca totu-i bine. Deci presedintele ma învata ca sa mint.

G.T.G.: Relatati-ne experienta dumneavoastra cu domnul Ticu Dumitrescu, promotor al legii cu aceeasi nume a deconspirarii dosarelor secrete ale Securitatii fata de oamenii persecutati de politia comunista.

G.R.: Pe Ticu Dumitrescu, presedintele Asociatiei Fostilor Detinuti Politici din România l-am cunoscut la New-York si am fost placut impresionat de lupta pe care o duce împotriva ramasitelor de securisti din România. Mi-a spus ca este o lupta grea, datorita faptului ca aceste elemente sunt foarte puternice, si ca prin urmare, lupta pentru adevar, poate sa fie si lupta cu morile de vânt. Dar, sunt si rezultate.

G.T.G.: Despre domnul Justin Liuba, ce ne puteti spune?

G.R.: Domnul Justin Liuba a fost Directorul postului Europa Libera la New-York. Actualmente este presedintele Fundatiei Iuliu Maniu. Domnul Liuba a colaborat de-a lungul anilor cu Micro-Magazinul si este foarte activ în activitatile educationale românesti si despre România, pentru publicul American.

G.T.G.: Cine este domnul Viorel Chirila si care a fost experienta dumneavoastra cu dumnealui?

G.R.: Despre domnul Viorel Chirila, de asemenea, sunt convins ca este un mare patriot, ca este un adevarat luptator pentru libertate, ca este unul din putinii luptatori, care aici la New-York mai duce o activitate acerba contra ipocriziei neo-comuniste de la guvernele trecute si prezente ale Bucurestiului. In prezent, domnul Chirila este presedintele Centrului Cultural Român din New-York, fondat în 1982.

G.T.G.: Cine a fost doamna Ema Bratu?

G.R.: Din pacate, doamna Ema Bradu a murit de mult. A fost una din multele femei românce care a îndurat ani de zile de temnita politica comunista. A fost o luptatoare care a ajutat pe partizanii anti-comunisti din muntii Carpati, a fost foarte apreciata atât de catre Iuliu Maniu, cât sI de catre Corneliu Coposu. Pot sa spun ca a fost o zi grea pentru românii din New-York, când au pierdut o asa demna reprezentanta din mijlocul lor.

G.T.G.: Care este dinamica dumneavoastra cu fetele preotesti din comunitate?

G.R.: Vreau sa mentionez pe parintele Victor Runcan, cu care mentionati înaintea interviului ca ati împartit pâinea lagarului de refugiati din Latina (Roma), parohul bisericii Sfintii Trei Ierarhi din zona noastra. De asemenea, o sa-l mentionez pe preotul Traian Petrescu, parohul bisericii Sfântul Dumitru din Manhattan. Il mentionez si pe preotul si profesorul universitar Teodor Damian, parohul bisericii Sfintii Apostol Petru si Pavel din Queens si director al Institutului De Teologie Ortodoxa. De asemenea preotul Grigore Dumitrescu, parohul bisericii Pogorârea Sfântului Duh trebuie de mentionat. Cu toti acestia si cu multi alti preoti de pe tot cuprinsul Americii, am avut bucuria de-a colabora si de-a le prezenta activitatile bisericesti si culturale, pentru ca cititorii Micro-Magazinului sa fie informati asupra vietii spirituale si culturale românesti, atât din zona lor, cât si din restul Americii.

G.T.G.: Spuneti-ne despre experienta dumneavoastra cu Florin Piersic.

G.R.: Pe Florin Piersic l-am cunoscut când a dat un spectacol cu ocazia unui Revelion din anii ’90. Dupa parerea mea, Florin Piersic este cel mai remarcabil actor de drama si comedie, de pe scena româneasca actuala a teatrului românesc. Este dotat cu o inteligenta rara, cu o mimica extraordinara, cu o spontaneitate de improvizare, inclusiv la nivel de umor genial, ceea ce ridica invariabil sala de spectacol în picioare si pentru care este aplaudat de un public care-l adora, minute în sir.

G.T.G.: Cum l-ati descrie pe Benone Sinulescu?

G.R.: Pe Benone Sinulescu l-am ascultat de câteva ori la diferite spectacole pe care le-a sustinut la New-York. Benone Sinulescu este o mare personalitate a muzicii populare românesti.

G.T.G.: Ati întâlnit si cazuri mai putin laudabile?

G.R.: Fara ca sa numesc persone concrete, sugerez ca un artist adevarat trebuie sa fie modest si sa lase ca altii sa-i dea valoare si ca sa-l aprecieze. Trebuie ca artistul sa aiba multa stapânire de sine, pe lânga talent. In schimb, mi s-a dat sa întâlnesc prea des în acest mediu mediocritate, vulgaritate si superficialitate. Desigur ca ma concentrez ca sa dau atentie la artistii merituosi, însa este greu de evitat avalansa de ‘artisti’ de duzina, care invadeaza acum piata muzicala româneasca.

G.T.G.: Dupa decesul lui Marius Ligi, Micro-Magazinul a revenit fiicei acestuia, Luminita Ligi. Câteva impresii asupra dumneaei.

G.R.: Am numai cuvinte de lauda asupra Luminitei. Pierderea tatalui a afectat-o ca o lovitura de cutit, însa a si ambitionat-o. Fara ca sa fie ziarista de profesie, când a preluat conducerea Micr-Magazinului, a facut-o cu dedicatie si succes. I-a îmbunatatit colaborarea cu corespondenti de calitate, care ani de zile au continuat sa îsi aduca aportul, atât la Micro-Magazin, cât si la Meridianul Românesc.

Din punct de vedere comercial, a creat o retea invidiabila de sponsori, care sa finanteze fidel pubicatia, contra reclamelor tiparite.
Decesul ei prematur, a fost o pierdere mare si pentru Micro-Magazin sI pentru cititorii publicatiei.

G.T.G.: Cum au continuat Directorul Dr. Marius Badea si redactorul-sef domnul Gavriil Kovacs, traditia Micro-Magazinului în noua forma, a publicatiei, intitulata Meridianul Românesc?

G.R.: Odata cu decesul Luminitei Ligi, care n-a avut urmasi, se parea ca publicatia a ramas orfana. Dar, un român de omenie, Dr. Marius Badea din California, care a cunoscut activitatea Micro-Magazinului, a sarit în ajutorul publicatiei. A pus fondurile necesare preluarii publicatiei, care a aparut de-atunci sub titlul de Meridianul Românesc. Dr. Badea a pastrat atât numele celor doi fondatori ai M.M., familia Ligi, cât si titulatura originara de Micro-Magazin, în cadrul publicatiei. Pentru aceasta, atât eu cât si multi colaboratori si cititori vechi ai publicatiei, ne manifestam recunostiinta fata de Dr. Badea.

Doresc de asemenea, ca sa transmit complimentele mele redactorului-sef, domnul Gavriil Kovacs. Gabi Kovacs este cel care zi de zi depune eforturi mari, împreuna cu tot colegiul redactional, pentru ca publicatia sa continuie sa apara prompt, în conditii redactionale deosebite sI calitativ excelenta.

G.T.G.: Se spune ca câteodata vezi mai bine padurea de deasupra ei, decât înconjurat de copacii ei. Cum vedeti România de azi de la distanta trans-oceanica unde va gasiti?

G.R. : Dupa multe tergiversari, pot sa spun ca România este de acum în universul european. Dar asta înseamna si ca trebuie sa continuie cu eforturile de a se stabiliza permanent în contextual universal si implicit european, pentru a-si mentine credibilitatea si eficienta de functionare. Sa tinem minte ca pentru fiecare prieten pe care-l are România, are si dusmani si ca orice feuda politica sau de altfel, care are loc pe scena româneasca, este propulsata de catre acestia din urma si perpetuata pe plan international ca ‘model’ stereotip de români ‘rai’.

Desigur ca sunt si câteva generatii de neo-comunisti, care au furat ca în codru si si-au creat monopolii care sunt amenintate de catre schimbarile legale care se încearca de catre noua conducere. Acesti nababi pun bete în roate României si ‘ofera‘ nu numai românilor, ci întregului mapamond, un circ politic, care pune la îndoiala ca în România se va schimba vre-o data ceva.
Este absolut necesar ca oamenii (inclusiv alegatorii) sa se trezeasca si sa puna umar de la umar pentru purificarea României de catre cei care actioneaza contra intereselor ei.

G.T.G.: Ce satisfactii aveti din aceasta meserie?

G.R.: Multe, foarte multe, dar cel mai mult corespondenta de la cititori. Am maldare de scrisori de apreciere si multumire pentru articolele scrise, interviurile preparate, actiunile luate ca sa îi ajut pe cititori, acolo unde am putut. Factorul uman este cea mai mare satisfactie care o am de la meseria de jurnalist.

G.T.G.: Ce planuri de viitor aveti?

G.R.: Cu privire la planurile de viitor, o sa încerc sa-mi continui activitatea scriitoriceasca, pentru a aduce la lumina tiparului adunate într-un volum, selectiuni din activitatea mea de-a lungul anilor, intitulat: O viata de om în slujba condeiului.

Desigur ca proiectul de mai sus nutreste speranta ca numai sponsorul meu, bunul Dumnezeu, o sa ma poata ajuta ca sa o realizez acest proiect.

G.T.G.: Domnule Rosianu, multe multumiri pentru timpul acordat si La Multi Ani!

G.R.: Va multumesc si eu.