de Gabriel Teodor Gherasim, New York

PETRACHE POENARU este unul din acei români care a cãlãtorit prin viatã fiind mândru cã este român. De la luatul armelor, pânã la luatul condeiului (mai târziu a tocului cu rezervor pe care l-a si… inventat) pentru apãrarea neamului sãu, Petrache Poenaru ne aratã ce înseamnã a fi român adevãrat.

La 21 de ani, intelectualul si idealistul Poenaru, absolvent al scolii Obedeanu din Craiova, lasã cãlimara cu cernealã de o parte si se înroleazã într-un grup de haiduci, care luptau pentru drepturile românilor. Dupã prima luptã, haiducii realizeazã cã Poenaru este “domnisor”, foarte putin priceput în lupta acerbã a armelor si îl prezintã lui Tudor Vladimirescu, ca pe o pasãre rarã printre haiducii codrului. Tudor Vladimirescu însã îi propune sã i se alãture, intuind meritele intelectuale ale acestuia, care, în numai câteva sãptãmâni, ajunge sã devinã chiar omul de tainã al lui Tudor Vladimirescu si sef al cancelariei si al contopistilor acestuia.

Petrache Poenaru îi propune lui Tudor Vladimirescu tipãrirea unui ziar care sã rãspândeascã în rândul românilor dorintele si scopurile armatei de panduri, explicând cã bãtãliile informative sunt tot atât de inportante ca si cele de pe frontul de luptã. Vladimirescu acceptã, iar publicatia “Foaia de Propagandã” îsi ia avântul, cu rezultate educative foarte bune.

Luând exemplu de la tricolorul românesc, care într-o formã sau alta fusese prezent, de-a lungul istoriei, în fruntea diferitelor armate românesti, Poenaru sugereazã lui Vladimirescu cele trei culori pentru drapel, care, preluate apoi si de pasoptisti, ajung din 1881 drapel national.

Poenaru a ajuns de mai multe ori aproape de moarte printre panduri în timpul luptelor, fiind în sfârsit trimis în Occident de cãtre Vladimirescu, ca sã se întoarcã specializat si ca sã serveascã astfel neamul românesc mai bine.

A plecat asadar la studii la Viena si Paris, unde a studiat filologia si politehnica, dupã care a absolvit apoi Scoala Politehnicã din Paris. În timpul studiilor a inventat si brevetat primul toc rezervor din lume, mai întâi la Viena, apoi la Paris (brevet 3208, din 25 mai 1827), cu titlul “Condeiul portãret fãrã sfârsit, alimentându-se însusi cu cernealã”. Milioane de oameni au început sã-l foloseascã.

Tocul cu rezervor de cernealã “Poenaru” a asigurat un flux constant al cernelii, posibilitatea înlocuirii unor piese care se deteriorau si care prelungeau folosirea sa si calitatea de scris – fãrã zgârieturi pe hârtie (ceea ce penitele fãceau anterior).

Petrache Poenaru a fost haiduc, ziarist, istoric, matematician, fizician, inginer, inventator, profesor, agronom, zootehnist, fondator al Societãtii Filarmonice, al Grãdinii Botanice si al Muzeului National din Bucuresti, fondator al Colegiilor Nationale din Bucuresti si Craiova… printre altele. A NU se confunda meritele multi-profesionale REALE ale acestui român de exceptie, cu pseudo-merite “multilateral dezvoltate” ale intelectualilor de carton, care, de la fanarioti la ceausesti si pânã în prezent, îsi atribuie si/sau cumpãrã diplome si aprecieri intelectuale, pe care nu le meritã. În plus, Poenaru a fost mereu român si mândru de neamul sãu.

În prezent, câti români pot sã demonstreze asemenea merite si câti dintre noi care avem succes profesional, putem spune cã, continuãm sã ne ajutãm tara cu expertizele noastre? Pe de altã parte, pe câti români de exceptie i-a înobilat Academia Românã de dupã 1989? Cu rara exceptie a Presedintelui Bãsescu, care a acordat Steaua României celor trei patrioti români din Lotul Ilascu, recent eliberati de cãtre rusii ocupanti din estul Moldovei dupã zeci de ani de detentie ilegalã, putem spune cã avem cale lungã de a fi aproape de Petrache Poenaru si de institutiile românesti de atunci.