Interviu cu scriitoarea Alina Diaconu, de Radu Negrescu – Suţu

,,PENULTIMA CĂLĂTORIE’’ este un roman de factură atipică, care a cules toate elogiile criticii şi care m-a făcut să mă regăsesc în paginile sale, în care se pot recunoaşte toţi cei care au avut un destin la fel de neobişnuit. Descopeream un autor de o mare sensibilitate, demult consacrat, însă pe alte meridiane, unde s’a format şi afirmat: Alina Diaconu (foto).

Am profitat de scurta prezenţă a Domniei sale în Paris, spre a o cunoaşte şi a-i mărturisi sincera mea admiraţie. Doamna Diaconu a avut bunăvoinţa de a-mi acorda acest interviu, în urma căruia s’a relevat o comunicare de idei care durează şi astăzi, prin prisma trăirilor noastre personale ale aceluiaşi fenomen: Exilul.

- Stimată Doamnă Diaconu, mă bucur că am şansa de a putea discuta, preţ de câteva întrebări, vă propun să fie chiar douăsprezece, număr iniţiatic, pe marginea admirabilei Dvs. cărţi, ,,Penultima călătorie’’, care m-a impresionat atât prin mesajul ei cât şi prin măiestria cu care aţi condus acţiunea şi dialogurile. Menţionez că romanul Dvs. a primit premiul celui mai bun roman al anului 1989 în Argentina. Cartea a apărut şi în Ţară, în 1994, la Editura Univers, o lăudabilă iniţiativă, întrucât deşi sunteţi o personalitate în lumea literelor argentiniene, ca romancier şi poet, în România sunteţi mai puţin cunoscută, din cauza cenzurii perioadei comuniste. Şi voi începe chiar citându-vă:

- Alina Diaconu dixit: ,,Ce este literatura dacă nu proiectarea unei optici personale asupra a ceea ce am putea numi complexa substanţă a omului?’’ Poate fi şi altceva?

- Literatura este acest lucru şi mult mai mult. O manieră de a învinge moartea şi de a dobândi nemurirea… sau iluzia că acest lucru se poate înfăptui prin literatură. Credeam într’o vreme că scriitorul, asemenea oricărui alt creator în orice alt domeniu, prin ceea ce scrie, poate rivaliza cu Dumnezeu. Astăzi, cred că această rivalitate este imposibilă, că suntem cu toţii purtătorii esenţei divine şi că literatura este doar una dintre manierele de a înţelege, la scară umană, Creaţia.

- Tot Alina Diaconu dixit: ,,Mi se pare evident că am tins, în toate cărţile mele, spre o concepţie contravenţională, de ruptură şi, prin urmare, de provocare’’. Aţi fi putut-o evita?

- Nu, nu aş fi putut-o evita. Această atitudine, această răzvrătire şi ruptură de factură socială acceptată şi acceptabilă era în mine şi îmi urmărea îndeaproape trăirea personală. Conformismul, pentru un exilat, un desţărat este cvasi-imposibil, de neconceput.

- Şi Alina Diaconu iarăşi dixit: ,,Fantasticul mi-a permis să-mi asum mai bine haosul-cosmos din ceea ce este enigmatic şi greu de captat, în care realitatea şi visarea, viaţa şi moartea sunt unul şi acelaşi lucru’’. Este adevărat. Însă, dacă pentru ceilalţi oameni visătorul este un om ciudat, pentru el însuşi faptul de a fi visător este pozitiv, întrucât visul uşurează trăirea conştientă şi este pentru visător reflectarea imaginii sale, ca într’o oglindă, deci şansa de a se cunoaşte mai profund şi mai bine. Dar, în principiu, visul nu poate fi constructiv şi, departe de a fi activ, nu poate influenţa decât pe visător. Prin măiestria şi talentul de care daţi aici dovadă, convingeţi de contrariul, romanul Dvs. influenţând şi pe cel mai sceptic dintre insomniaci. Care este intensitatea relaţiei vis-veghe în trăirea Dvs.?

- De fiecare dată refuz din ce în ce mai mult a separa visarea de starea de veghe. Atunci când am plecat din Bucureşti, am avut în primul an vise teribile. Erau precum o viaţă paralelă şi-mi amintesc că pe vremea aceea îmi notam impresiile într’un caiet pe care-l intitulasem Nocheario (în loc de Diario – zilnic). Era jurnalul nopţilor mele, cealaltă viaţă a mea, cea… nocturnă. Într’o zi am rupt caietul şi aceasta mi s’a părut un lucru excelent, pentru că toate visele mele sunt în mine, înlăuntrul meu, în starea mea de veghe şi în literatura mea. Nu trebuie separate…

- Stimată Maestra, superbul Dvs. roman ,,Penultima călătorie’’ este o carte a dualităţilor, a contrariilor complementare şi paradoxurilor fragilei condiţii umane. Vă propun să analizăm, pentru înţelegerea cititorilor, unele dintre ele, prezentate ’’maestradamente’’ în acest roman. Care a fost scânteia care a declanşat explozia acestei răbufniri interioare?

- Nu, nu a fost, cel puţin în mod clar, explicit, o explozie. Şi nu am avut aşa ceva deoarece procesul necesita o gestaţie, o explozie interioară, mai degrabă o implozie. Am putut scrie această carte după aproape 30 ani dela plecarea mea din România (am plecat în 1959 şi cartea a apărut în 1989). În acest larg răstimp, am găsit răgazul pentru a nu ,,exploda’’ cu violenţa durerii în carne vie. A fost rezultatul unei vaste meditaţii asupra a ce mi se întâmplase mie şi altora, şi de asemenea asupra a tot ce survenise în ţara mea adoptivă, Argentina, în anii dictaturii militare. Erau lucruri pe care simţeam că aveam datoria morală să le povestesc.

- Este sau poate fi Alisio-Dragomir personajul principal al acestui romanului?

- Alisio se numeşte astfel de la vântul care parcurge straturile joase ale atmosferei, în emisfera de Nord ca şi în cea de Sud. Dacă Alisio-Dragomir este pentru Dvs. personajul principal al povestirii, aşa să fie… pentru Dvs. Eu nu ştiu… Pot spune doar că este o fiinţă pentru care am a deosebită afecţiune.

- Nu, eu nu am considerat aceasta, ci am formulat doar întrebarea dacă ar putea fi. Dar să mai zăbovim un moment asupra acestui complex personaj. Deşi admirabil disimulat, cazul Alisio-Dragomir prezintă cel mai puternic sens metafizic. Este Alisio-Dragomir (A.D.) proiecţia sensibilităţii dureroase a Alinei Diaconu (A.D.)?

- Această descoperire mi se pare foarte interesantă, dar nici la această întrebare nu pot răspunde în întregime, întrucât ştiu mai mult despre personajele mele decât despre mine însămi. Acestea fiind zise, este cert că Alisio-Dragomir prezintă, cu precădere, un puternic sens metafizic.

- Este oare Alisio înţelept şi supralucid în nebunia sa? Aparent da, întrucât este singurul personaj spectator-judecător, însă un judecător care nu pronunţă niciodată verdictul, sentinţa, convins de inutilitatea acesteia. Aceasta este foarte interesant. O pronunţă o singură dată, în final, în cazul tatălui său, sentinţă-boomerang care, prin proiecţia tată-fiu, se întoarce, de fapt, împotriva sa. Este deci irealul Alisio înţelept şi supralucid în nebunia sa reală?

- Nebunia şi excesul de luciditate au mers dintotdeauna destul de împreună… Cred. Nu de mult, am citit o cărticică despre unii din înţelepţii şi schimnicii ,,rishi’’ ai Indiei. Cartea se intitula ’’Los locos por Dios” (Les fous de Dieu, expresie care nu există la noi, traductibilă prin Nebunii sau poate Înnebuniţii după Dumnezeu, n.n.). Mi-a plăcut nespus acest titlu şi mi s’a părut că, în acest sens, personajul Alisio-Dragomir are multe în comun cu această frază şi această idee.

- Deşi fizic prezent în această călătorie iniţiatică, Dragomir, de fapt, nu plecase niciodată nicăieri, convins că orice călătorie este iluzorie şi deci lipsită de sens. Devine clar atunci că nu putem pleca, niciodată şi nicăieri, oricât am încerca, orice călătorie fiind menită să se sfârşească înainte de a începe, consumându-se singură, pe loc, asemenea fantasticului Uroboros. Nu există oare nicio altă ieşire, în afara trăirii onirice?

- Într’o viziune Zen, orice călătorie este lipsită de sens, întrucât atunci când cineva pleacă se întoarce şi viceversa. Îmi place această idee, însă îmi place şi mai mult ideea că totul este o călătorie, viaţa însăşi, o călătorie fără sfârşit şi, poate… fără început. Şi că este, de asemenea, doar un parcurs de etape, de borne ale drumului. Atunci când mi-am intitulat romanul ,,Penultima călătorie’’ mă refeream, într’un fel, la toate acestea, într’un sens metaforic clar, gândindu-mă că moartea poate fi considerată ca ultima călătorie, cea finală. Însă, în realitate, nici aici limitele nu sunt evidente, ci mai degrabă totul este un singur lucru, o singură stare, viaţă-moarte, ca şi somn-veghe (vis-realitate) etc.

- Dragomir însă, chiar înainte de începerea călătoriei, era de fapt plecat, cu mult înaintea tuturor celorlalţi. Este mesajul paradoxal al inutilităţii oricărei călătorii, în dualitate cu neputinţa de a rămâne pe loc?

- Sigur că da. Dragomir, ca şi mulţi alţii se dusese efectiv înainte de a pleca. Cum, de altfel, mulţi se duc, dar în realitate nu vor putea niciodată pleca undeva, rămânând mereu în acelaşi loc. Sunt lucruri care ţin de esenţa personală sau de destin.

- Personajul fantastic al Mamei, care figurează Destinul, inevitabil şi de neconturnat, cheia de boltă atemporală a acestui superb roman, refuză să apară singurului personaj dureros de insensibil al cărţii: Viorica-Aleli. De fapt, Viorica este cea care nu-l poate percepe, vălul lui Isis acoperindu-i în permanenţă privirea. Cine este de fapt Viorica în contextul familial?

- Viorica-Aleli nu o vede pe mama sa, şi, din acelaşi motiv, Mama nu apare decât celor care o pot vedea. Aşa sunt lucrurile, câteodată. Nu vedem ceea ce nu dorim să vedem… sau nu avem capacitatea de a vedea ce este de văzut. Da, este într’adevăr vălul lui Isis…

- ,,Nu am identitate’’, spune Amapola (alt personaj cu un profund simbol metafizic, Doina-Amapola nu mai acceptă dualitatea dureroasă a exilului, aşa că Doina se sacrifică, murind simbolic, pentru ca Amapola să poată trăi). Nu am identitate, spune deci Amapola în faţa durerosului contact cu realitatea, în finalul cărţii, la trezirea din călătoria onirică iniţiatică. Apare evident că, de fapt, călătoria nici nu începuse, punctul de sosire fiind doar proiecţia punctului de plecare. ,,Nu am identitate’’, spune Amapola. Care este însă identitatea şi mesajul Alinei Diaconu?

- Am vorbit deja de identitatea mea în Autogeografia din prefaţa cărţii. Au trecut câţiva ani de când am scris acest text şi astăzi sunt mult mai apropiată de acel concept al lui Melville care-i plăcea atât de mult lui Borges şi care vorbea despre a fi ,,un patriot al Raiului’’ (A Patriot of Heaven), ceva ca un patriot al Universului. Da, mi-ar fi plăcut ca aceasta să fi fost identitatea mea. O naturală propensiune spre introspecţie, sporită, probabil, de singurătatea fiicei unice, m-a făcut să întrevăd, de foarte mică, faptul ca eu aveam ceva de transmis cuiva, vecin cu mine. Cum nu-l găseam pe acel cineva în jurul meu, dar bănuiam că există undeva, în vreun loc necunoscut de pe Pământ, am început să scriu. Literatura mea pretinde să întruchipeze o reflectare a paradoxurilor condiţiei umane, dar cu o viziune ce încearcă să fie cuprinzătoare şi fără vreo brumă de dogmatism. Nu ştiu de ce scriu, nici pentru cine, nici pentru ce. Ştiu doar, de data aceasta Aristotel dixit, că nu ştiu nimic şi că literatura a fost până acum pentru mine o cale mai interesantă ce mi-a permis să aprofundez câteva semne de întrebare, să exercit o gândire critică, să adopt o atitudine etică şi să cred în supranatural.

- Stimată Doamnă Diaconu, vă mulţumesc pentru reala plăcere a acestui neobişnuit interviu pe marginea unei ireale cărţi şi vă urez călătorie plăcută în continuare la Lourdes şi în Egipt, întru continuarea parcursului iniţiatic pe care-l înfăptuiţi în acest moment. Care a fost, în încheierea acestor douăsprezece întrebări, mesajul pe care aţi avut privilegiul să i-l transmiteţi Marelui Borges?

- Cred că am mai răspuns deja presei, odată, la această întrebare: Rugăciunea domnească, Tatăl nostru, în limba română.

Radu Negrescu – Suţu, Paris, aprilie 2000