Numai Dumnezeu stie daca Mircea Eliade a ajuns in cele din urma la ortodoxie. Se spune ca cei trei mai corifei Mircea Eliade, Eugen Ionescu/o, Emil Cioran, de acolo de departe i-au trimis cateva randuri lui Nicolae Aurelian Steinhardt intrebandu-l cum L-a gasit pe Dumnezeu? Nu stiu ce le-a raspuns monahul de la Rohia. Steinhardt L-a cautat pe Dumnezeu prin viata, bibioteca, inchisoare, alta viata, manastire, alta bibioteca. Acolo unde i-a fost mai greu, in iadul inchisorii, L-a gasit pe Dumnezeu. (NG)

ORTODOXIE

Mircea Eliade

Apusenii se nasc în catolicism. Răsăritenii ajung la ortodoxie. E nevoie de o serie întreagă de experienţe sufleteşti pentru a căpăta acea stare de spirit care este ortodoxia. Conştiinţa, funcţionînd pe toate planurile şi cu toate ramificaţiile ,îşi găseşte firesc echilibrul în ortodoxie. Nu trebuie sa precipităm “convertirea”. Ea se va împlini, aşa cum înfloresc pomii – cînd sufletul se va fi îmbogăţit îndeajuns, suferind îndeajuns.

Ortodoxia e, pentru noi, Creştinismul autentic, care trebuie actualizat în proaspete şi calde fapte sufleteşti. Trebuie să fim creştini – pentru a găsi un sens vieţii, sens care să întreaca simpla umanitate, şi să cuprindă din acel suc al metafizicii, care singur ne orientează. Creştinismul ne luminează o axă centrală în Univers şi în noi înşine.

Acele conştiinţe care trăiesc efectiv o viaţă sufletească – nu pot îndepărta altfel sentimentul tragic al existenţei decît prin creştinism. În dreapta şi în stînga – nu e decît gol. Alunecăm în gol, şi sfîrşim roşi de disperare, chinuiţi de o problematică filosofică greşit pusă, sau oprindu-ne pe poziţii sceptice, sau evadînd într-un păgînism senzual care nu poate dărui nici încai uitarea.

(…) Christ a coborît asupra omenirii mîntuirea. Apariţia Lui înseamnă pentru noi axa centrală, nucleul de viaţă, de elan, de dragoste, de creaţie. Christ dovedeşte realitatea transcedentului şi posibilitatea de a-l ajunge prin experienţa religioasă. Omul nu mai e singur cu soarta. Acele suflete, nefericite, care se ridică deasupra fiziologiei şi a instituţiilor civile – nu mai sunt în primejdia disperării. Cunoaştere lui Christ – deşi de esenţă pur mistică, înfăptuindu-se pe plan mistic – transfigurează conştiinţa, o îmbogăţeşte cu roade dulci, zemoase. Cel care cunoaşte ( iubeşte) pe Christ – e un om cu măduva spinală întreagă. Creştinismul înţelege viaţa – fapt de o considerabilă insemnătate, ce întrece cu mult comorile ştiinţei şi ale filosofiei! Creştinismul stăpîneşte sensul vieţii – care nu e un sens tragic. Sau, în orice caz, de un tragic omenesc.

Tragicul creştin (..): neputinţa de a rămîne întotdeuna creştin, dualismul carne-duh, slăbiciunea care îl tîrăşte – şi e bine să-l tîrască – în viaţa păgînă, senzuală. Tragicul vieţii creştine e fecund. Pentru că pe acest dualism dureros carne-duh se întemeiază cel mai mare bine al umanităţii: personalitatea. Eu cred că numai un creştin poate avea o personalitate, care, pentru mine, înseamnă: echilibrarea într-o sinteză originală a celor două tendinţe potrivnice.

Viaţa creştină înseamnă siguranţa valorii sufleteşti şi a permanenţei acestei valori. Aşadar optimism, încredere, drum-drept, rodnicie.

(…) De altfel, ceea ce e frumos în noi e faptul căutării. (…) Noi voim un creştinism efectiv – adică rezultatul unei experienţe, proaspăt, greu de sensuri, cald de viaţă, strălucitor de daruri. Care să ne prefacă, să ne facă din oameni – oameni de ai lui Dumnezeu, adică suflete în trupuri, suflete ce caută să asimileze şi să răspîndească valori Dumnezeieşti în lumea valorilor bestiale sau, rareori, a valorilor omeneşti.

Ortodoxia ne sileşte să renunţăm la o parte din viaţă? Ortodoxia nu ne sileşte nimic. Faptele pe care le facem sub înrîurirea ei sînt fapte fireşti, care nu ne mutilează viaţa – pentru că viziunea acestei veţi e schimbată. Un ortodox poate fi ascet sau păcătos. Ce însemnătate poate avea faptul acesta? Experienţa religioasă, dragostea către Christ – rămîne aceeaşi.

* * *

Aşadar, orice drum ar apuca, o conştiinţă contemporană ajunge la creştinismul ortodox. Poate lucrul acesta se va împlini tîrziu, spre sfîrşit de viaţă tristă. Dar se va împlini. Şi el va fi luminarea de pe urmă. Care, la unii se va rosti: Cred într-unul Dumnezeu. Iar la alţii va transfigura viaţa, făcînd-o rodnică, adîncind-o, lărgind-o şi exaltînd-o pînă la proporţii de vis. Iar la alţii, luminarea va aduce hotărîrea renunţarii la viaţă. Renunţarea eroică, pe care toţi trebuie s-o jinduim, şi către care nu se înalţă decît personalităţile autentice şi crunt încercate de lume.

(…) Am arătat că sensul cel mai rodnic, cel mai desfătător, mai alinător de însetări metzafizice – e cel luminat în suflete de experienţa creştină. Deoarece preţuirea vieţii nu o face traiul bun, nici ştiinţa omenească, ci valoarea pe care omul şi-o dă sieşi, lumii şi existenţei – siguranţa şi seninătatea creştinului, absenţa disperării sînt comori după care sufletele jinduiesc. Şi nu se poate ca un suflet de elită să nu ajungă la creştinism, cînd va fi încercat de experienţe. Noi nu socotim această ajungere ca o refugiere într-un port pe vreme de furtună, sau ca o renunţare la luptă. Ci ca o iluminare lăuntrică, împlinită necesar de funcţionarea conştiinţei pe toate planurile.

(…) Cît de plin, de complet, de integral e creştinismul – nu se poate afla decît prin directa experienţă. De aceea, nu stăruim. Cei care nu cunosc încă creştinismul, ca şi cei care îl cunosc – sînt liberi să se lase răpuşi de toate ispitele, să guste din toate roadele, să rătăcească pe toate drumurile. Personalitatea fiecăruia – nu-i va lăsa să se năruie, să se risipească. De altfel, conflictul dintre creştinismul şi păgînismul actualizat zi de zi – e însăşi izvorul personalităţii noastre.

(Mircea Eliade- Itinerariu spiritual, 1927)