“Secretul Rugului Aprins – pornind de la cateva documente despre Mitropolitul Tit Smedrea”, de Artur Silvestri

[Descarcati de aici lucrarea]

Nota introductiva: Spaima de a continua nefacutul prin amanare

Cartea aceasta nu ar fi trebuit sã existe în aceastã forma cãci materialul cuprins în ea era destinat numai cercetãrii de laborator în vederea restituirii unei opere ce se cunoaşte prea puţin deşi se întrebuinţeazã adeseori, şi se însuşeşte ca şi cum ar fi o creaţie folcloricã şi anonimã. Ea a trebuit fãcutã înainte de a se constitui în etape — ce poate cã nici nu vor exista — atât ediţia de „opere alese“ cât şi reconstituirea de personalitate, fiind, deci, consecinţa spaimei de a continua nefãcutul prin amânare; astfel încât reflectã înţelegerea prioritãţilor de moment, chiar dacã rezultatul va fi indefinit şi corectabil. Felul însuşi cum s-a formulat conţine o fabulã.

Succintul documentar ce urmeazã s-a alcãtuit în câteva ore, înainte de Noaptea de Înviere din acest an, şi s-a definitivat în prima zi de Paşti, aşezându-se în paginile unei cãrţi de mici dimensiuni care nu însemneazã altceva decât imaginea a ceea ce facem noi, ca „spirit“ şi „popor“: eterne recuperãri sub apãsarea timpului pierdut şi a deciziilor amânate, construcţie peste straturi nedesţelenite şi adaos prin înnodare de fire ce s-au întrerupt aparent.

Cãci, la drept vorbind, „cazul Tit Simedrea“ ilustreazã şi el, cu tot atâta putere ca şi nenumãrate alte „cazuri“ de memorie deficitarã şi de nepãsare colectivã, modul nostru de a reacţiona fãrã sistemã şi pierderile periodice de memorie ale cãror urmãri stau în incomensurabil.

Despre el, ca şi despre atâţia alţii ce însemneazã mult (şi, poate unii, „contribuţie capitalã“) se ştie prea puţin, se colporteazã şi se ignorã opera şi „lucrarea“ care, deşi se întrebuinţeazã prin compilaţie şi adeseori „sustragere de patent“, au greutate şi conteazã într-un imaterial al tradiţiei care se traduce treptat într-un folclor de fapte ce se includ în anonimatul deplin. „Medieviştii“ noştri cu aplecare cãtre istoria literaturii ştiu despre imnograful Filotei de la Cozia ceea ce încheiase ca studiu Tit Simedrea şi nu cerceteazã — pornind de aici — absolut nimic ci doar „preiau“; studioşii istoriei tiparului nu mai verificã (şi câteodata nici nu citeazã) concluziile „vladicii de la Cernãuţi“ despre Macarie iniţiatorul de carte scoasã de sub teasc în Carpaţi, acum o jumãtate de mileniu; exegeţii monahismului românesc considerã ideea continuitãţii de aşezare cãlugãreascã ante-nicodemianã, demonstratã de Tit Simedrea, ca fiind imbatabilã dar anonimã. Pare cã totul se orânduieşte într-o continuã uzurpare de lucrare majorã care, fãrã a se încheia, sfârşeşte — prin acceptare tacitã sau ignorantã — sã devinã regula rãului în materie de atitudine faţã de premergãtori. Acolo unde ar trebui sã fie „pomenire“, identificare de „nume“ şi „înfãptuire“, arãtare de treaptã solidã ce reazemã înaintãrile diverse în procesul colectiv de afirmaţie naţionalã, avem numai uitare, aşezãri în penumbrã, „înlãturare silnicã“ în ideea de a se lustrui pe sine „omul recent“ şi fãrã memorie. „Folclorismul“ culturii noastre biruie încã o datã într-o istorie ce nu a ştiut sã impunã document propriu, punct de vedere „local“ şi, deci, universalitatea rãspunsului autohton ce decurge din întreprinderea individualã.

Aici uşurinţa în a substitui „contribuţia de început“ pare colosalã. Lipseşte „ediţia de opere“ mãcar în forma ei selectivã ori de „scrieri alese“ şi lipsesc chiar şi „cãrţile“ în sensul propriu cãci, savant şi cãrturar eminent şi respectat, Tit Simedrea şi-a divulgat concluziile numai în publicaţii de erudiţie ori în „presa bisericeascã“ prea puţin cititã în afara mediului curent unde circulã şi se rãsfoieşte. Dar dacã astfel de neajunsuri — ce sunt generale — nu ar fi existat, s-ar fi vãzut cã opera este vastã, eruditã şi solidã şi cã s-a închegat prin muncã de benedictin valah, având un înalt simţ al necesitãţii de a rezolva teme ce par mãrunte însã au semnificaţie care atârnã mult şi greu. La noi, însã, unde nici un scriitor român nu are încã „ediţie completã“ şi unde nu s-a modificat nimic din 1941 şi pânã azi (de când G. Cãlinescu deplângea lipsa de interes oficial în aceastã materie şi, deci, incapacitatea Statului de a-şi vedea rostul în istorie) a zice cã un autor de studii de material nepopular nu-i cunoscut şi nu se ilustreazã ca întreg fãcut pare un incident şi o extravaganţã care nu poate supãra deşi spune, prin efecte, totul despre atitudinea în ansamblu.

Aceasta se explicã mai mult ca sigur printr-un fel de a fi constituiţi culturaliceşte prin instituţii care, cultivând spiritul creol şi, prin acesta, o pãgubitoare patologie a neîncrederii în noi înşine, ne îndeamnã sã trãim cu privirea aţintitã în pãmânt şi ne împiedicã sã rãzbim prin afirmaie dincolo de „neisprãvit“ şi ipotetic. Însã, cu toate acestea, un „ceva“ nedesluşit ne apãrã şi face ca, acolo unde a rãmas aparenţa de teren pustiu, sã se reînnoade peste timp idei şi „semne“ care, asemeni rugului aprins, renasc şi ard impulsionate de puteri necunoscute care lucreazã parcã de la sine.

Artur Silvestri, 8 Aprilie 2007, Sfintele Paşti

—
ARTUR SILVESTRI (n. 1953) Scriitor, istoric al civilizatiilor, promotor cultural cu activitate enciclopedicã, editor. Doctor în literaturã medievalã al Universitatii din Madras, India. Doctor h.c. al Institutului de Studii Medievale al Cataluniei, Barcelona. Doctor in stiinte aplicate al Universitatii Francofone Internationale, Bruxelles. Initiator, alaturi de Mitropolitul Nestor Vornicescu, al dezbaterii privind epoca literara proto-româna; unul dintre primii adepti ai ideii literare denumite „protocronism“, pe care o sprijina si o ilustreaza pâna astazi. Autorul a zeci de cercetari de istorie literara româna aparute în engleza, franceza, germana, rusa, spaniola si chineza. Autor a peste 200 de studii pe teme de istorie literara româna, peste 40 de carti si 2500 de articole pe teme culturale. Fondator de organizatii culturale, cum sunt Asociatia Româna pentru Patrimoniu (2004) si Asociatia Scriitorilor Crestini din România (2005). Distins in anul 2004 cu „La Croix de Saint Antoine du Desert“, marea distinctie a Bisericii Copto-Ortodoxe din Alexandria (Egipt) si cu titlul de „accademico“ la Centrul Cultural Copto-Ortodox din Venetia (Italia). „Doctor of Divinity“ (D.D.) la Institutul Sf. Efrem din Puerto Rico. Specializat, in ultimul deceniu, în analiza economica.