Replica ta îmi aduce aminte de ţăranii care în timpul unei răscoale, găsind un pian într-un conac, au tăbărât asupra lui cu topoarele şi l-au făcut praf, neînţelegând la ce foloseşte…
Wauuu! Nu cumva au tabarat cu topoarele pe pian fiindca era al boierului, dusmanul lor care-i asuprea? Pe langa pian au mai distrus si alte obiecte din conac. Oricum, metafora ta m-a durut profund.

Este laudabila lupta ta de a incerca sa convingi care este Adevarul, cum sta treaba cu filozofia, teologia, Fiinta Suprema. In orice caz ar trebui sa multumesti unor inculti ca mine fiindca iti dau prilejul sa arati ce instruit cultural si spiritual esti. Popoarele nu au nevoie de filozofie si explicatii metafizice, au nevoie de ajutor, pe care il cer Domnului. Popoarele cred si gata. Popoarele il “simt” pe Dumnezeu. Prezinta-te in fata unor credinciosi si spune-le ce spui pe-aici >:)

când mai apare câte unul ca şi tine pe forum

Corect este “unul ca tine”…”si” se introduce pentru a se evita o cacofonie. Par egzample “ca catolic” il cere pe “si”.

Ti-ar place un forum unde toti sa fie de acord cu ce spui tu? Sa te admire? Sa-ti ceara explicatii asupra filozofiei si metafizicii?
Fa-ti un Forum si poti fi sigur ca nu voi intra. Nu te obosi ca nu-ti voi mai raspunde. Mai bine ma duc la yahoo si joc sah.

În postarea către «Gwalchmai88» am zis că el contrazice tradiţia filosofiei şi teologiei occidentale. Corect este: “tradiţia întregii filosofii şi teologii”, pentru că problema definirii Fiinţei Supreme ca identitate a Fiinţei cu Fiinţa şi, mai exact, a Numelui cu Acela Care Îl poartă, nu este proprie doar creştinismului sau iudaismului, ci ele apar în tradiţia TUTUROR tradiţiilor religioase şi metafizice.

«Nu te supara dar acesta este cel mai slab, ca sa nu zic stupid, argument ce puteai aduce pentru a “demonstra” ca Dumnezeu exista. Dumnezeu exista acolo unde vrea unu sa existe. Il primesti in sufletul tau, ai nevoie de el, crezi ca exista, exista. Toate demonstratiile pro sau contra sint inutile. La fel cum ai demonstrat tu, in termeni speciali, si adaugand si ceva nume, o poate face si un ateu si poate convinge.»

Replica ta îmi aduce aminte de ţăranii care în timpul unei răscoale, găsind un pian într-un conac, au tăbărât asupra lui cu topoarele şi l-au făcut praf, neînţelegând la ce foloseşte…
Nu vreau să te jignesc, dar nu se poate să vorbeşti pe tonul ăsta agresiv cu atât mai mult cu cât nu faci aici decât să-ţi afişezi ignoranţa şi incultura filosofică. Problema argumentului ontologic nu se reduce la « Dumnezeu exista acolo unde vrea unu sa existe », cum îţi închipuieşti tu. Ea are o tradiţie venerabilă în istoria gândirii şi a fost analizată, gândită, afirmată sau contrazisă şi criticată de gânditori dintre cei mai prestigioşi şi mai geniali. Acuma, deh!, poate că tu eşti mai deştept nu atât decât noi, ci decât întreaga tradiţie a filosofiei şi teologiei occidentale… Probabil că Hegel a fost un mucos care, săracu’, nu şi-a dat seama, nu-i aşa?, de ceva atât de banal precum că „Dumnezeu exista acolo unde vrea unu sa existe“…
Nu ştiu cine eşti şi de unde vii, dar în mod cert nu gândeşti, ci te manifeşti, numai, ca într-o combustie spontană, ori de câte ori auzi cuvinte precum „religie“, „Dumnezeu“, „teologie“, „filosofie“, „cultură“ etc. De fiecare dată când mai apare câte unul ca şi tine pe forum şi începe să-şi verse indigestiile împotriva celor care încearcă, măcar, să gândească, se întâmplă ca şi cum aterizează un elefant într-o vitrină cu porţelanuri: distructiv, iraţional şi cu mult zgomot.

a filosofa in afara Bisericii Ortodoxe este “onanie de prestigiu” cum zicea Petre Tutea

daca ne apropiem de Adevar numai prin gandire il vom transforma intr-un Adevar scolastic,intr-o idee filosofica comparabila cu celelalte filosofi .
Dumnezeu este iubire asa ca ne putem apropia de El numai iubind pe El si pe aproapele….

multi cred in Dumnezeu,inclusiv diavolul, dar nu este suficient caci credinta este iubire, mai mult decit contemplatie.

Asa, asa, poporul ales. Nu cumva sa uitam ca ei sint alfa si omega.
Nu te supara dar acesta este cel mai slab, ca sa nu zic stupid, argument ce puteai aduce pentru a “demonstra” ca Dumnezeu exista. Dumnezeu exista acolo unde vrea unu sa existe. Il primesti in sufletul tau, ai nevoie de el, crezi ca exista, exista. Toate demonstratiile pro sau contra sint inutile. La fel cum ai demonstrat tu, in termeni speciali, si adaugand si ceva nume, o poate face si un ateu si poate convinge.

Corp fizic, corp astral si suflet, nu?

“O baba murdara pe picioare, care sta in fata icoanei Maicii Domnului in biserica, fata de un laureat al premiului Nobel ateu - baba e om, iar laureatul premiului Nobel e dihor. Iar ca ateu, asta moare asa, dihor.”
Petre Tutea

” In acest ceas Iisus s- bucurat in Duhul Sfint si a zis:Te slavesc pe Tine,Parinte,Doamne al cerului si pamintului, ca ai ascuns aceasta de cei intelepti si de cei pricepu-ti si le-ai descoperit pruncilor. Asa, Parinte, caci asa a fost inaintea Ta,bunavointa Ta.”

uneori de prea multa filosofie uitam ca Adevarul se traieste……caci Adevarul este o Persoana…. »

Te înşeli. Prea multa filosofie te apropie de Dumnezeu. Vreau să spun, filosofia adevărată, sinceră şi dusă până la capăt, în toate consecinţele ei (nu filosofia de cabinet, a “secretarilor” de idei). Pe mine, de pildă, m-a dus la constatarea că Fiinţa absolută este Treimea. Şi la aceea că celelalte religii şi sisteme metafizice au şi ele adevărul lor, dar cu mult mai ceţos şi inexact/inadecvat (chiar dacă revelaţia Treimii apare DOAR în creştinism; triadele divine din alte religii nu pot fi comparate cu Treimea).

Adevărul este că, în esenţă, organul filosofiei (gândirea) este identic celui al credinţei (contemplaţia). Nu există credinţă adevărată fără gândire. Indiferent sub ce nume se camuflează aceasta din urmă.

«Hathor», astea nu sunt argumente. Că nu toţi credincioşii au o cultură spirituală deosebit de profundă sau, mai exact, că unii au şi alţii nu, este o chestiune colaterală. Câţi oameni ştiu biologie genetică sau numai biologie simplă? Foarte puţini ─ o minoritate. Asta nu împiedică pe nimeni să trăiască şi să mănânce, nici măcar pe animale. Nu trebuie să citeşti Hegel ca să fii credincios, după cum nu trebuie să ştii biologie ca să ai digestie.

În ce îi priveşte pe cei care au o cultură oarecare, dar rămân necredincioşi, asta este, iarăşi, o chestiune colaterală. Cei mai mari gânditori, cei care contează cu adevărat, au fost întotdeauna conştienţi că îndărătul fenomenelor stă ceva care nu mai poate fi fenomenalizat. Mai mult, ştiinţa însăşi se bazează pe nişte postulate fundamentale care, aşa cum se întâmplă în exemplul de mai sus cu digestia şi biologia, nu sunt întotdeauna conştientizate. Dar întotdeauna când s-a întâmplat să se ajungă la aceste fundamente gândirea s-a lovit de ceva care nu mai ţinea de ordinea naturală a lucrurilor. Şi pentru că vorbesc aici de ştiinţă, cred că este destul să amintesc aici ce s-a întâmplat numai în nucleul apodictic al spiritului ştiinţific: în matematică. După ce G. Cantor a “descoperit” numerele transfinite, şi-a găsit el însuşi contradicţiile în propria teorie (i le-a găsit şi Dedekind, mai târziu, dar Cantor nu le publicase în speranţa că va găsi răspunsul la ele înainte ca altcineva să le vadă). Contradicţii fundaţionale, deci de acelaşi tip, s-au găsit şi prin paradoxurile lui Burali-Forti, apoi de către Russell. Acesta din urmă a încercat, în “Principia Mathematica” să ofere soluţia optimă pentru astfel de contradicţii, în “teoria tipurilor” (aplicată în fundamentele logicii, iniţial). Dar, ulterior, prin anii ’50, Gödel a spulberat şi apodicticitatea acestei teorii russelliene când a arătat, prin teorema care îi poartă numele, că entităţile matematicii ─ numerele ─ nu pot fi tipizate. Deci că nu există soluţie pentru contradicţiile fundaţionale deoarece aceste contradicţii ţin de structura ontologică a lumii şi a gândirii.

Probleme similare au apărut şi în fizică prin teoria relativităţii ─ ce este lumina: undă sau corpuscul? ─ şi, de altfel, apar în orice altă ştiinţă când ajunge la fundamente. Pentru că la fundamente ne lovim de paradox: ce stă la baza existenţei ─ continuitatea (infinitul actual, fie şi determinat)? Sau discontinuitatea (unităţile discrete)? Or, acestea sunt probleme de metafizică. Filosofia greacă începe cu aceste probleme (vezi paradoxurile mişcării pe care le pusese în evidenţă prima dată şcoala eleată şi care sunt formele primitive ale paradoxurilor din ştiinţa modernă).

«Hathor» mai spune:
«In fond absolut nimeni nu a putut demonstra existenta lui Dumnezeu.»

Sper că îţi dai seama că, de vreme ce Dumnezeu nu este fenomen, El nu poate fi “demonstrat” prin mijloace ştiinţifice. În acest sens, o dovadă ştiinţifică este nu inexistentă, ci imposibilă şi absurdă încercarea de a o obţine.

Argumentarea existenţei divine prin gândire este însă făcută de mult timp. Primul care a dat o probă ontologică (un argument ontologic) este Parmenide, care a spus: “Fiinţa este.”

(Ceea ce coincide cu ceea ce Dumnezeu spune despre Sine în Exod, 3:13-14: «13. Moise a zis lui Dumnezeu: “Iată, când mă voi duce la copiii lui Israel, şi le voi spune: Dumnezeul părinţilor voştri m-a trimes la voi; şi mă vor întreba: Care este Numele Lui? ce le voi răspunde?”
14. Dumnezeu a zis lui Moise: “Eu sunt Cel ce sunt.” Şi a adăugat: “Vei răspunde copiilor lui Israel astfel: Cel ce Se numeşte Eu sunt, m-a trimes la voi.”»)

Ultimul care a dat o astfel de probă este Gödel. Alţii care au mai făcut-o: Platon, Aristotel, Plotin, Sf. Părinţi, Sf. Anselm de Canterbury, Descartes, Leibniz, Spinoza, Hegel. Dintre cei care au respins argumentul: sofiştii, Aristotel (inconsecvent…), Gaunilon, Kant (cel mai dur critic, de altfel), Brouwer (împreună cu toţi intuiţioniştii matematicii).

Nu voi intra aici în detalii. Am mai scris despre argumentul ontologic la articolul “De ce se tem darwiniştii” din 27.09.2005, de pe Altermedia, la postarea datată “october 18th, 2005 at 10:49 pm”. Te trimit la această postare pe care te invit să ai răbdare să o citeşti în întregime şi cu atenţie.
(http://ro.altermedia.info/opinii/de-ce-se-tem-darwinistii_2719.html#comments)

Şi, în sfârşit, tot «Hathor»:
«Totul este mental.»

Eşti, aşadar, o idealistă subiectivă ─ în tradiţia lui Berkeley, Fichte, Schopenhauer şi, ar zice unii, Kant.

Hai să privim puţin mai îndeaproape acest idealism subiectiv, numit şi solipsism.

Doctrina aceasta spune că realitatea exterioară este, de fapt, propria mea proiecţie dacă toate afectările din afara mea îmi parvin printr-un sistem de receptare a acestor afectări care îmi este constitutiv MIE. Aceasta înseamnă că toate semnalele din afara mea ajung la conştiinţa mea PRELUCRATE de acest sistem de receptare. Kant face, pentru prima dată, analiza acestui sistem (vezi “Estetica transcendentală” din “Critica raţiunii pure”) unde arată că acest sistem are ca structură două forme fundamentale ale sensibilităţii: spaţiul şi timpul. Înăuntrul acestora două, întreaga afectare/impresie a organelor de simţ (vizuale, olfactive, auditive, tactile) se desfăşoară şi îmi oferă reprezentările obiectelor ce par să se afle în afara mea. Pentru că eu nu ajung să cunosc relitatea absolută a acestor obiecte, spune Kant, aceste obiecte mie îmi parvin numai aşa cum ele par să fie ─ cu alte cuvinte, ele sunt FENOMENE. Ceea ce înseamnă că eu nu pot să ajung la esenţa ne-fenomenală (NOUMENALĂ) a obiectelor. Sau, cum se mai exprimă Kant, eu nu pot cunoaşte obiectul-în-sine, aşa cum este el în Realitate.

Idealismul subiectiv accentuează, însă, faptul că toate aceste semnale ale lumii vin prin sistemul arătat şi afirmă că, dacă sistemul de receptare îmi aparţine, fiind constitutiv fiinţei mele, atunci înseamnă că, de fapt, EU SUNT CEL CARE MĂ AUTOAFECTEZ şi, deci, că lumea exterioară este doar reprezentarea mea.

Trec aici peste consideraţiile lui Edmund Husserl din “Meditaţii carteziene” care, ele singure, ar fi suficiente pentru a spulbera orice pretenţie de legitimitate a solipsismului. Şi îţi condensez argumentele împotriva acestui solipsism în următoarele:

dacă lumea nu există decât ca propria mea proiecţie, înseamnă că singura realitate sunt eu (başca faptul că mai există încă vreo câteva milioane de indivizi care, în baza aceluiaşi solipsism, ar putea revendica acelaşi lucru ─ sau, cum zicea, odată, un prieten unui solipsist: “Dar tu cine eşti? Nu de alta, dar nu am obiceiul să stau de vorbă cu propriile mele halucinaţii…” Dar… în sfârşit, treacă de la noi şi asta…).

dacă singura realitatea sunt eu, atunci înseamnă că TOT ceea ce există este identic cu mine.

dacă TOT ceea ce există îmi este identic, atunci eu nu am nici alteritate, nici nevoie de alteritate. Sau, mai clar, alteritatea este pentru monada singură care sunt, un non-sens.

DAR

atunci nu se înţelege DE UNDE îmi vin mie reprezentări ale unei ALTERITĂŢI? CUM de mai pot eu să am chiar şi REPREZENTAREA alterităţii, IDEEA ei, deci a ceva diferit de mine însumi, dacă numai eu exist?

Sper că îţi dai seama că întrebarea este fundamentală şi că răspunsul la ea spulberă solipsismul fără drept de apel.

Rămâne, atunci, faptul că lumea exterioară există, că simţurile mele şi intuiţia mea mi-o reprezintă în mod obiectiv. Dar această obiectivitate nu coincide cu completitudinea ─ ceea ce echivalează cu a spune că lumea îmi este reprezentată parţial. Cu alte cuvinte, eu nu pot cunoaşte prin simţuri decât FENOMENAL, deci parţial, finit, NU infinit. De aici şi imposibilitatea unei experimentări a Totalităţii (în fond, a Divinului) prin simţuri.

Deci nu tot ceea ce este este mental. Mult mai profund ar fi fost să spui că, dincolo de subiect şi de obiect, este Fiinţa, căci, atât subiectul, cât şi obiectul SUNT, adică se află în fiinţă. Atunci trebuie să existe un nivel al existenţei în care subiectul şi obiectul coincid.

Numai că nu ai fi putut să spui aşa ceva, nu-i aşa? Pentru că dacă ai fi făcut-o, ai fi ajuns la concluzia că trebuie să îmi dai dreptate.