Adrian Popovici [alte articole din rubrica Historia universalis]

Motto: ”Parisul merită o liturghie!” (Henric IV-lea , rege al Frantei 1589-1610)”

PARTEA I – SE ADUNĂ NORII

Traditia oralã aminteste de o întâmplare stranie, petrecutã la Curtea Frantei, o datã cu sosirea tinerei Catherine de Medici (1519-1589), spre a se cãsãtori cu regele Henric al II-lea (1547-1559). Acesta, iesindu-i întru întâmpinarea cuvenitã i-ar fi zis: „Doamnã, mã tem cã mirositi a mort…” [1]. Un blestem al soartei sau o profetie fatidicã? [2] Realitatea istoricã sustine faptul cã domnia reginei Catherina a însemnat o paginã nefastã pentru istoria Frantei, deschizând o epocã de intrigi politice, asasinate de curte si, nu în ultimul rând, un sir lung de rãzboaie civile religioase ce au însângerat Franta, culminând cu episodul Noptii Sfântului Bartolomeu, de care ne vom ocupa în cele ce urmeazã. Aceastã perioadã, cuprinsã între 1560-1589, ne-a fost revelatã prin intermediul romancierilor veacului al XIX-lea, ale cãror opere literare au început sã fie savurate la noi începând de prin 1832, datã de la care în cultura si civilizatia francezã se fac resimtite puternic în Principatele Române [3].

Personajele si faptele create de pana renumitilor scriitori francezi precum: Victor Hugo, Alexandre Dumas (tatãl), au înflãcãrat de timpuriu imaginatia cititorilor si fãrã îndoialã cã ele vor încânta generatii întregi, inspirându-se dintr-un timp de mult apus, greu de sondat dacã nu ar fi fost acesti titani ai literaturii universale care sã ne ridice întrebãri. Lãsând operele lor sã fie aprofundate cum se cuvine de cãtre literati, menirea istoricului de specialitate este sã prezinte adevãratele fapte, fãrã exagerãri, cât mai obiectiv.

O criticã atentã de text a documentelor vremii, emise fie de Curtea francezã, cea mai puternicã monarhie crestinã a Apusului de atunci, fie de alte curti europene ale timpului, ne formeazã o imagine de ansamblu a regatului Frantei si a situatiei premergãtoare evenimentelor ce au dus la declansarea cumplitului mãcel din Noaptea Sfântului Bartolomeu (23/24 august 1572), fapte pe care cel mai viabil document, Marea Cronicã (La Grande Chronique) ni le înfãtiseazã într-o succesiune cronologicã si care au fost sursã de inspiratie pentru romanticii veacului al XIX-lea [4].

Succesele militare franceze, care au pus capãt definitiv acelui conflict lung ca duratã, cunoscut sub denumirea genericã de Rãzboiul celor 100 de ani (1337-1453)5, rãzboi ce a opus Franta si Anglia, a dus la consolidarea monarhiei franceze pe plan intern si extern si la fenomenul de centralizare a statului, cu precãdere dupã succesiunea la tron a unor regi foarte capabili, mai putin predispusi la violentã, cât mai ales priceputi într-ale diplomatiei, precum: Ludovic al XI-lea (1461-1483), Carol al VIII-lea (1483-1498), Ludovic al XII-lea (1498-1515) si inegalabilul Francisc I (1515-1547), un mare protector al artelor frumoase aduse în Franta o datã cu rãzboaiele italiene (1483-1559). Regiuni prospere ale Frantei, altãdatã invadate de englezi, au revenit de drept monarhiei franceze. Orasul Calais, port la Marea Mânecii, poarta de intrare pentru armatele Angliei, a fost cucerit de francezi sub domnia lui Henric al II-lea. Influente renascentiste italiene se fac resimtite în Franta o datã cu ocuparea tronului de cãtre regele Francisc I si au atins apogeul printr-o reprezentantã directã a familiei de Medici, Catherine, în acelasi timp o catolicã ferventã. Este epoca primelor contacte diplomatice directe între state, de tip nou, prin intermediul ambasadorilor ca persoane speciale acredi-tate în acest scop, întru care se fac diverse schimburi, vehiculându-se idei. Sunt restaurate castele si domenii devastate sau distruse în perioada rãzboiului de 100 de ani, apar din senin altele noi, ca o adevãratã salbã de-a lungul fluviului Loire.

Nobilimea se schimbã, lepãdându-si vechile pasiuni feudale rãzboinice, pentru altele care sã le absoarbã preocupãrile pe timp de pace, ca de pildã cinegetica. Vânãtoarea devine echivalentul unui sport din zilele noastre, la fel de nobil ca echitatia. Este atât de apreciatã încât fiul Catherinei de Medici, regele de tristã amintire, Carol al IX-lea (1562-1574), o ridicã la rangul de mare artã, dedicându-i un tratat de vânãtoare, actual si astãzi pentru amatorii de asemenea distractii si foarte consultat de contemporani [6]. Însã cum un bine este urmat întotdeauna de un rãu, mai mare sau mai mic, deasupra opulentei curti si monarhii franceze se adunau norii negrii ai Reformei Protestante, care avea sã zguduie puternic Biserica în Apus la finele veacului al XVI-lea si sã arunce mãrul discordiei în Europa. Vecinãtatea Frantei, cu pitorescul tinut alpin al helvetilor, locuitori bine fãcuti ca fizic, adeseori racolati de regalitatea francezã pentru apãrarea persoanei monarhului, a contribuit mult la rãspândirea ereziilor lui Jean Calvin pe pãmânt francez încã din vremea domniei lui Francisc I. În Elvetia, erezia calvinistã a cãpãtat o extindere considerabilã, depãsind granitele sale.

Încã de timpuriu, pe vremea sederii sale în Franta si apoi prin discipolii sãi, atunci când a fost exilat la Geneva în 1541, Jean Calvin atrage spre învãtãturile sale, strânse în monumentala operã Institutia crestinã (1536), multi aderenti din rândurile intelectualitãtii si nobilimii franceze, cãrora le-a dat un semn distinctiv de ceilalti, numindu-i hughenoti sau purtãtori de cocardã. O perioadã, când ideile sale nu erau considerate prea primejdioase, a gãsit refugiu la curtea lui Francisc I. Acest mare rege era implicat în rãzboaiele italice si datoritã lui s-a stabilit frontiera de est a Frantei cu mici retusuri pânã azi [7]. În telurile sale politice a avut sprijinul multor nobili reformati; nu acelasi lucru se va întâmpla si cu urmasii sãi, mai ales prin sosirea Catherinei de Medici, cruda italiancã florentinã [8], care va trece peste cadavre, ucigându-si chiar apropiatii pentru a-si atinge scopul final: reinstaurarea catolicismului.

Dar care au fost treptele pe care le-a urcat Catherine si unde s-a împiedicat, prãbusindu-se în abis si având un sfârsit asemãnãtor reginei Isabel din Vechiul Testament? Iatã câteva întrebãri frapante care au stârnit curiozitatea istoricilor epocii acesteia. O privire atentã asupra criticii de text a celui mai credibil document contemporan evenimentelor premergãtoare Noptii Sfântului Bartolomeu, Marea Cronicã, eliminând totodatã exagerãrile romanticilor veacului al XIX-lea, ne vor ajuta sã elucidãm aspectele controversate ale acestei domnii.

Cetatea Florentei, orasul florilor, de unde i se trage numele, a reprezentat pentru Italia evului mediu, fãrâmitatã politic, focarul luptei de emancipare de sub jugul strãin, o „insulã” care cu timpul va deveni inexpugnabilã, conducându-se dupã tipare proprii. Catherine de Medici s-a nãscut în acest oras, cunoscându-i ambitiile si înarmându-se cu tot ce i-a oferit mediul puternicii familii de Medici. Sângele aprig florentin si tendinta spre absolutism n-au pãrãsit-o nici în ultima clipã. Italia, în ansamblu, a fost una dintre putinele tãri ale Apusului, nelovite de veninul Reformei si unde catolicismul era încã nealterat. Când a sosit în Franta, a gãsit o situatie religioasã confuzã, care ameninta sã dezbine unitatea monarhiei franceze. De aici si pânã la a-si impune respectul supusilor n-a fost decât un singur pas: Divide et impera. Între 1561-1588, regatul va fi condus din umbrã de marea reginã Catherine, iar cei doi fii ai sãi: Carol al IX-lea (1562-1574) si Henric al III-lea (1574-1589) au fost doar instrumentele puterii si ambitiei sale.

Primul, a cãrui superstitie era împinsã pânã în pragul nebuniei, alimentatã abil de mama sa, suferea de apoplexie, era o fire autistã si lunaticã, greu de înteles de cãtre contemporanii sãi. Râsul sãu demonic si crizele de nebunie speculate de Catherine, îl fãceau sã scadã în ochii supusilor. Cel de-al doilea, cunoscut si ca ducele d`Anjou, era o fire afemeiatã, prea putin preocupat de politicã. O vreme a fost si rege al Poloniei, dar dragostea l-a lovit brusc, pãrãsindu-si tronul pentru a cãdea la picioarele femeii iubite, Jeanne de Cléves. Nu micã i-a fost deceptia când a revenit în Franta si nu a mai gãsit-o în viatã, o datã cu moartea fratelui sãu Carol fiind fortat de împrejurãri sã ocupe tronul rãmas vacant. [9] În spatele familiei regale franceze, o serie de comploturi manipulate abil atât de hughenoti, cât si de catolici, ultimii fiind sprijiniti de „serviciile secrete ale Catherinei de Medici”, vizau direct monarhia aflatã într-un oarecare declin al structurilor sale feudale.

Situatia politicã externã îngreuna si mai mult pozitia internã a dinastiei. Douã mari puteri rivale, atât pe bãtrânul continent, cât si în teritoriile de peste mãri, dobândite în urma marilor descoperiri geografice [10], puteau profita de pe urma divizãrii confesionale a regatului Frantei. Nobilimea francezã nu era unitã. Marea Cronicã ne relevã câteva aspecte dramatice: membrii unei familii oarecare de mari seniori se urau între ei de moarte pentru cã îmbrãtisau fiecare în parte alte idei religioase. Este epoca în care „les grands seigneurs” încã se considerau egalii regelui pe domeniile si fiefurile lor, dobândite de la strãbuni.

Acestei situatii, regina-mamã, Catherine de Medici, avea sã-i punã capãt într-un mod straniu: un mãcel pregãtit minutios si în mare tainã, care a culminat cu Noaptea Sfântului Bartolomeu. Pacea sau mai bine spus armistitiul de compromis dintre hughenoti si catolici, încheiat în localitatea Cháteau Cambesis în 1561, pãrea sã aducã o liniste aparentã în tarã. Într-o monarhie de tip universal, în care, dupã plastica expresie a înaintasului sãu, Carol Quintul, „soarele nu apunea niciodatã” (referindu-se la teritoriile de peste mãri detinute de habsburgi, în calitate de regi ai Spaniei), Filip al II-lea, un catolic înflãcãrat, urmãrea sã combatã definitiv erezia protestantã în Tãrile de Jos, care, începând cu 1581, vor deveni prima republicã de tip modern din Europa. În acest scop l-a trimis în zonã pe emisarul sãu, ducele de Alba, un om fãrã milã, mult pretuit într-ascuns de Catherine. Era timpul sã punã în practicã planurile sale diabolice. Desi divizat din punct de vedere religios, regatul Frantei se prezenta ca o mare putere europeanã, mai ales dupã ce-si revenise din socul Rãzboiului celor 100 de ani, astfel cã, teoretic, teritoriul francez nu era amenintat de primejdiile unor invazii din exterior.

Totusi, regina Catherine de Medici a avut grijã sã avertizeze nobilimea reformatã si cea catolicã de „iminenta” pericolului reprezentat de Spania si Imperiul Habsburgic, drept pentru care, începând de pe la 1570 a pregãtit o cursã hughenotilor ce avea ca tel final „Marea Împãcare”, visatã de toti francezii, inclusiv de naivul rege Carol al IX-lea, a cãrui boalã se agrava încet, dar sigur. Marea Cronicã precizeazã cã ilustrul chirurg al epocii si medic al curtii, el însusi hughenot, dar mai pe ascuns, Ambroise Pare, descoperitorul cauterizãrii venoase, si-a dat seama de otrãvirea progresivã a regelui cu arsenicul imprimat pe filele cãrtilor sale, din ordinul expres al reginei-mame11. Marea împãcare avea sã se realizeze cu prilejul unui eveniment festiv, fastuos în epocã prin amploarea sa, cãsãtoria printului de Bearn, nimeni altul decât viitorul Henric al IV-lea, cel mai popular rege al Frantei, cu Marguerite de Navarre sau Margot, sora regelui Carol al IX-lea [12].

(Va urma)

—–
NOTE:

[1]. Anumite fapte pe care le vom dezbate în cuprinsul acestui articol au fost vehiculate prin traditia popularã, specificã nu numai francezilor, ci si românilor. Traditiile orale transmise prin viu grai si ulterior consemnate în scris, sunt studiate de cãtre o disciplinã aparte, etnografia (etnos = popor). Multe dintre aceste traditii populare franceze au constituit o bogatã sursã de inspiratie pentru romancierii veacului al XIX-lea.

[2]. O personalitate aparte, controversatã în epocã, si nu numai, a fost medicul, filosoful si „profetul” Michel de Nostradamus (1503-1566), autorul renumitelor Centurii, interpretabile astãzi, fãrã a se tine seama de realitãtile epocii în care le-a compus, si anume pentru anturajul Curtii franceze. A prevãzut printre altele tragica moarte a regelui Henric al II-lea si prãbusirea monarhiei franceze dupã revolutia de la 1789.

[3]. Dupã anul 1821, în timpul ocupatiei tariste din Moldova si Tara Româneascã, saloanele boierimii liberale din cele douã principate, aservite puterii protectoare (Rusia Taristã), sunt frecventate de cãtre ofiteri nobiliari rusi, rafinati, cultivati, înclinati cãtre cultura francezã a epocii. Este ceea ce am denumi în mod firesc astãzi, curentul filo-francez. Astfel, prin intermediul elitelor tariste, în principatele est-carpatice s-au putut vehicula cãrtile romancierilor francezi. Moda s-a mentinut si dupã Unirea de la 1859 pânã târziu, în preajma primului rãzboi mondial.

[4]. Marea Cronicã reprezintã totalitatea documentelor oficiale emise de Curtea francezã de la Filip al IV-lea si pânã în preajma Revolutiei franceze, scrise de diferiti autori anonimi, care înfãtiseazã fapte si evenimente contemporane, cu exagerãrile tipice epocii. Documentul este scris în limba francezã si constituie unul dintre actele cele mai fidele despre realitãti trecute.

[5]. Binecunoscuta rivalitate anglo-francezã, mentinutã mult timp, pânã în preajma Marelui Rãzboi (1914-1918), dateazã din vremea cuceririi normande a insulelor britanice, la anul 1066 de cãtre ducele Wilhelm al Normandiei (1066-1087), în urma celebrei bãtãlii de la Hastings. Urmeazã etapa regalitãtii franceze în Anglia, prin reprezentatii dinastiei Plantagenet (1154-1399). Originile Rãzboiului celor 100 de ani, analizate retrospectiv, sunt de naturã economicã, grefate pe un substrat de intrigi politice si rivalitãti dinastice între douã case regale, consanguinizate prin cãsãtorii mixte, adeseori între veri primari. Bogata provincie Flandra, astãzi teritoriu belgian, o importantã resursã economicã pentru comertul de postav si lânã, a fost râvnitã deopotrivã de Anglia si Franta în decursul conflictului. Confruntarea anglo-francezã a constituit subiectul unor importante tratate de istorie militarã si studii de specialitate, precum cartea scriitoarei britanice Barbara Tuchman, O oglindã îndepãrtatã urgisitul veac XIV, Editura Politicã, Bucuresti, 1988.

[6]. Pasiunile lui cinegetice erau binecunoscute si la modã în epoca de care ne ocupãm în paginile acestui articol. Fire contemplativã si meditativã, bolnãvicioasã si deloc supusã tiparelor sfârsitului de veac XVI, Carol al IX-lea a lãsat urmasilor sãi un tratat de vânãtoare autentic, în care pasionatii artei cinegetice pot gãsi multe îndrumãri de folos si câteva compozitii muzicale proprii, cântate la corn, adeseori fredonate de tineretul provincial pânã târziu, sub domnia reprezentantilor Casei de Bourbon.

[7]. Tendintele de hegemonie ale statelor germane din est, înglobate politic în mostenirea centralã a Romei antice si Sfântul Imperiu Romano-German (955-1821) amenintau frontiera de est a Frantei. Ultimii regi ai Casei de Valois au încercat sã stabileascã definitiv frontiera de est a Frantei, în linii mari asa cum o cunoastem astãzi, cu mici rectificãri din pricina celor douã conflagratii mondiale ale secolului al XX-lea. Rivalitatea continentalã franco-germanã a avut un apogeu chiar în epoca de care ne ocupãm, prin doi reprezentanti celebri: regele Frantei, Francisc I (1517-1547) si împãratul Carol Quintul (1516-1556), conducãtor renumit, în a cãrui împãrãtie, dupã spusele sale „Soarele nu apune niciodatã.” (rege al Siciliei 1516-1556, principe al Tãrilor de Jos si rege al Spaniei, implicit vicerege al teritoriilor coloniale de peste mãri, va abdica în favoarea fiul sãu Filip al II-lea în anul 1555, dupã Pacea de la Augsburg). Francisc I a rãmas în istorie ca întemeietor a douã institutii mari: Collége de France si Imprimeria Nationalã a Frantei, ambele existente pânã în prezent si prin introducerea în vremea domniei sale a primelor indicatoare rutiere de vamã.

[8]. Prin intermediul rãzboaielor italice, cultura si civilizatia peninsularã pãtrund adânc în mentalul colectiv francez. Rãzmeritele florentine, politica si machiavelismul Casei de Medici erau respectate si temute în epocã. Castelul de la Soissons, una dintre resedintele favorite ale Catherinei de Medici devine cartierul general al reginei-mamã.

[9]. Ultimul reprezentant al Casei de Valois, Ducele d`Anjou, viitorul rege al Frantei, Henric al III-lea (1574-1589), era fiul favorit al reginei mamã regina, Catherine de Medici. A ocupat si tronul Poloniei (1572-1574), fiind asasinat de cãlugãrul Jaques Clément în anul 1589, în castelul de la Meudon. Pe patul mortii l-a desemnat ca succesor legitim pe Henric de Béarn, reprezentantul Casei de Bourbon, originar din pitorescul tinut al Navarrei.

[10]. Spania si Anglia se aflau la apogeul suprematiei mãrilor si oceanelor lumii. Rivalitatea lor se va extinde si în teritoriile noi descoperite, viitoare posesiuni coloniale.

[11]. Datoritã calitãtilor sale taumaturgice miraculoase în epocã, unul dintre precursorii medicinei moderne, chirurgul Ambroise Paré, a devenit protejatul Curtii, dându-i-se o oarecare imunitate de curtean, diplomaticã, am zice azi. Erau cunoscute celebrele otrãvuri florentine care ucideau fãrã sã lase urme. Nefiind experti criminalisti, multã vreme s-au pãstrat tainele lor în table de materii si tratate secrete, consultate de alchimisti. Medicul savant Paré, prin metodele sale empirice, a spart tãcerea multor crime odioase în epocã.

[12]. „Margot” este în francezã si un joc de cuvinte, în traducere mot-á-mot „cotofana”. Viata tumultuoasã a reginei Margot, preferinta ei pentru tinerii cavaleri aventurieri, au dus la cel mai prolific scandal public al timpului. La 30 aprilie 1574 erau executati în public, în vestita piatã Gréve, doi tineri „conspiratori”, care se pare cã nu erau strãini de evenimentele din Noaptea Sfântului Bartolomeu: Hannibal Coconas si Boniface de la Möle, favoritii regentei Marguerite de France.