„«Poporul», aşa cum l-am cunoscut în forma caricaturală care a dat vieţii noastre politice multe emoţiuni falşe şi multe zguduiri de care ar fi putut fi cruţată foarte uşor”(ibidem), „înseamnă naţiunea pentru Revoluţia francesă”(ibidem), revoluţie care „a vorbit de naţiunea politică, n-a vorbit de naţiunea etnică”.,ibidem

„Deosebirea e esenţială, şi să nu profanăm terminul de popor confundând poporul vitejilor tăcuţi, unde sunt, cu «poporul» zgomotoşilor neviteji, unde sunt.

Revoluţia francesă a dat «poporul» acela care trimetea la ghilotină şi acela care, când cădea capul cel mai binecuvintat de Dumnezeu al naţiunii pe eşafod, aplauda scena sângeroasă, aplauda pierderea naţională a unei strălucite inteligenţe, a unui talent fără păreche, a unei virtuţi. Da, Revoluţia francesă a cucerit unde a putut şi a stăpânit unde a putut, şi tot aşa a făcut şi Napoleon I-iu. Dacă conştiinţa naţională s-a trezit pe urmă, a fost nu pentru că a provocat-o Revoluţia francesă, ci pentru că s-a ridicat indignarea împotriva Revoluţiei francese, care continuă tradiţia monarhiei cuceritoare, de a supune popoarele mai slabe popoarelor mai tari”., ibidem, pag. 16, 17

„S-a zis(;) că(;) Revoluţia cea mare n-ar fi făcut decât să puie la gură trâmbiţa şi să anunţe tuturor popoarelor capabile de a trăi şi celor care nu s-au dovedit capabile de a se ridica la o viaţă proprie, că de acum înainte încetează orice apăsare din partea străinătăţii şi că fiecare naţie are dreptul să trăiască deosebit, cu limba, cu tradiţiile, cu viitorul său. Este o mare greşeală. Pentru oratorii de circumstanţă, pentru retorii cu cântec în laringe, pentru specialiştii în cabotinagiu oratoric, de cari avem destui, pentru dânşii Revoluţia francesă a cutreierat Europa de la un capăt la altul, trezind naţionalităţile la viaţă”.,ibidem, pag. 15, 16

Adevăratul popor „sunt oamenii nevoilor multe, cari s-au deprins să tacă(;), sunt oamenii simţirilor fine care au datina să nu flecărească”., Nicolae Iorga, Ce e «Patria»?, Idei dintr-o conferinţă ţinută la Roman în ziua de 21 februarie 1910, Tipografia Neamul Românesc, Vălenii de Munte, 1910, pag. 12

„Să nu-i tăgăduim sentimentul de patrie, fiindcă nu-l spune, nu-l strigă, nu-l speculează”.,(ibidem, pag. 12) Pe aceşti oameni, „dacă voiţi să-i cunoaşteţi în toată majestatea şi puritatea sentimentelor lor, descoperiţi-i în paginile lui Ionescu-Boteni, care oglindesc viaţa de pe liberele plaiuri ale Muscelului. Nici cel mai perfect cavaler stil Ludovic al XIV-lea ori Henric al IV-lea, care se frisează pentru o declaraţie şi îngenunche, întinzând poeticul buchet supt o rază de lumină care-l înconjură cu o aureolă, nici acest tânăr bine crescut care ştie cum se vânează o zestre şi ce înseamnă un contract înscris la secţia de notariat, nici acela n-are distincţia superioară a peţitorului din acele locuri, care spune într-o licărire de fulger, la ceasul pe care l-a vrut Dumnezeu, o vorbă, una singură, care ajunge pentru a lămuri rostul a două vieţi. Şi, dacă aţi şti ce vorbeşte în gândul celui tăcut care, pentru ca doi avocaţi să câştige cei cinci lei pentru mezeluri, a pierdut dreptatea pe care a urmărit-o o viaţă şi care face, fără nici o formalitate, un apel sigur la Dumnezeul care va judeca pe toţi!

Deci, aşa fiind sufletul oamenilor noştri, nu-i întreba, între grijile şi ostenelile lor, ce simt. Nu-ţi vor răspunde sau vor răspunde ca acelor cari-i întreabă degeaba. Întrebaţi însă analele acestei ţări. Ele vor spune că, într-un timp când clasele de sus îşi uitaseră datoriile, când unii ieşeau cu crucea şi evanghelia înnaintea Ruşilor, alţii făceau petiţii Austriei, garanţie a tuturor privilegiilor, şi toţi cădeau în brânci înnaintea Turcilor, ţara s-a ţinut prin munca şi jertfa ţeranilor”.,ibidem, pag. 12, 13

Şi subliniez: „A fost un moment când Ştefan cel Mare s-a bătut şi cu braţul boierilor, dar nu numai cu boierii”., (Nicolae Iorga, La Legea agrară, Discurs rostit în şedinţa din 13 decembrie 1907 a Camerei Deputaţilor, în Nicolae Iorga, Discursuri parlamentare, volumul I-iu, partea I-a, Editura Bucovina, I.E. Torouţiu, Bucureşti, 1939, pag.93, [D.P.v.I.p.I.]) „Războaiele lui Ştefan cel Mare(;) au fost purtate şi cu ţăranii. Şi când Ştefan a fost bătut la Războieni, a fost bătut fiindcă rămăsese numai cu cei dintâiu. Este adevărat că boierii aceştia au fost nişte splendizi ostaşi, cari au pierit până la unul în lunca de la Valea Albă. Dar, iată, când n-au fost ţăranii, a venit înfrângerea. Când la Podul Înalt însă au luptat şi ţăranii lângă Ştefan cel Mare, el a ieşit învingător. Apoi s-a ridicat în Domnia lui un alt rând de boieri din ţara moldovenească, dar până atunci pământul acesta românesc al Moldovei a fost apărat mai departe, nu cu forţe boiereşti slăbite, ci, înainte de toate, cu virtutea îndărătnică a ţăranilor, a ţăranilor proprietari de pământ.

Căci, cu proprietatea de pământ a ţăranului începe epoca de vitejie la noi. Iar cu pieirea proprietăţii mici a ţăranului începe şi ruşinea, umilinţa noastră. Acesta e adevărul istoric”., ibidem, pag. 94

Cum a pierit această mică proprietate?

La noi, „pe lângă străinii răzleţi, care au venit de la sine, se întâlnesc şi alţi străini, veniţi în mare număr, veniţi ca naţiune” (Nicolae Iorga, În chestia scoaterii evreilor din armată, Discurs rostit în şedinţa din 7 martie 1908 a Camerei Deputaţilor, în [D.P.v.I.p.I.], pag. 174) şi „aceşti străini au fost de la început, şi sunt şi în momentul de faţă, cu totul străini”., (ibidem).

„Aceşti străini cari se numesc în Moldova Jidani, cărora li se zice aici [în Muntenia] Ovrei şi cărora, li se mai spune, literar Evrei(;) au venit din Rusia şi din Austria, din ceea ce este astăzi Rusia şi Austria la hotarele noastre, dar care era atunci Polonia. Prin urmare, când nu se mai putea face negoţ în Polonia cu deplină linişte, atunci ei s-au năpustit asupra ţării noastre”.,ibidem, pag. 174, 175

„La 1750 erau [deja] într-un număr îngrijitor, la 1850 ajunseseră să aibă mare parte din viaţa economică a Moldovei.

Nu erau supuşi funcţionarilor ţării; erau supuşi unor funcţionari de încasare, unor strângători de imposite, unor agenţi de poliţie luaţi din mijlocul lor. Situaţia lor ca breaslă străină arată foarte bine cât erau de străini”., ibidem, pag.175

„A trecut câtăva vreme până când s-au întemeiat consulatele străine, care şi-au dat toate silinţele pentru ca să-i apere în judecată, pentru ca să li ferească afacerile. Aceasta era situaţia tuturor consulatelor faţă de Evrei, de la întemeierea lor, pe la 1870. Căci toată Evreimea de la noi s-a dus la deosebitele consulate şi a trecut sub protecţia străină. Până şi consulatul frances avea o foarte bogată clientelă de Evrei; consulatul frances dispunea de mii de supuşi francesi, cari nu aveau nimic din spiritul frances, sau din calităţile poporului frances, ci erau Evrei de la noi, de aceia care se şi numiau, în batjocură, «târtani», – nume supt care acest popor este cunoscut şi astăzi în Moldova –, ceea ce înseamnă: supuşi, de la cuvântul nemţesc «Unterthan». Şi au fost supuşi până în momentul când s-a desfiinţat la noi jurisdicţia consulară”., ibidem

„În veacul al XVII-lea întâlnim ici şi colo evrei care luau în arendă tot felul de venituri, fără adesea să aibă banii necesari. Astfel un evreu arendă de la domnul Gheorghe Ştefan un loc confiscat, un altul cumpără chiar în judeţul Putna o bucată de pământ de la răzeşi şi astfel ajunge împreună cu urmaşii săi proprietar pe pământ moldovenesc.

În veacul al XVIII-lea, evreii, cari, în urma unei învoieli, plăteau tezaurului o dare specială, o ruptă, sunt cunoscuţi ca orândari; adică ei luau în arendă, orândă, bucăţi(;) din moşiile boierilor, deoarece aceştia numai rareori îşi cultivau singuri moşia, de când obiceiul cerea numaidecât prezenţa lor în capitală”., Nicolae Iorga, Decăderea clasei ţărăneşti. Evreii. Viaţa boierilor, în [I.P.R.], pag. 505

„Proprietarii pe moşiile lor aveau în exclusivitate dreptul să vândă vin şi băuturi spirtoase; acum evreii luară în arendă acest drept de desfacere şi acordară ţăranului, pe care hrana proastă cu mămăligă şi lipsa unei ocupaţii rentabile în timpul iernii îl mână la cârciumă, un credit atât de mare, încât bietul om cădea cu totul în mâinile mărinimosului creditor. Chiar şi în oraşe şi în târguri ei aveau astfel de dugheni”. (ibidem, pag. 505, 506) Dugheni în care „rachiul Evreului este aşa potrivit, încât să trântească pe om la pământ, să-i distrugă orice simţ şi el să cadă ca o materie moartă în mâna exploatatorului”., Nicolae Iorga, În chestia Legei cârciumelor, Discurs rostit în şedinţa din 18 februarie 1908 a Camerei Deputaţilor, în [D.P.v.I.p.I.], pag. 143

Aşa Evreii, „în sate alcătuiră elementul care tocmai lipsea pentru ca să ruineze din temelie pe ţăranii moldoveni. De aceea domnii fanarioţi luară măsuri ca să scape pe acest important purtător al greutăţilor ţării din ghearele exploatatorilor şi otrăvitorilor săi”., Nicolae Iorga, Decăderea clasei ţărăneşti. Evreii. Viaţa boierilor, în [I.P.R.], pag. 506

„Grigore Alexandru Ghica procedează foarte radical, interzicând cu totul evreilor şederea în sate, şi(;) Alexandru Moruzi întări această măsură. Cu toate acestea, străinii cămătari rămaseră de fapt în săracele sate stoarse de bani şi fură mai târziu obişnuiţii orândari ai ţării: ei vindeau pe datorie şi popriau prin agenţii lor în casa şi curtea ţăranului până şi lucrurile de cel mai mic preţ, fără măcar să se adreseze ispravnicului”., ibidem, pag. 506

„Ţăranul e dat cu desăvârşire pe mâna arendaşilor evrei, organisaţi în trusturi care dispun de el cum vor”(idem, La legea agrară, în [D.P.v.I.p.I.], pag. 89), încât „aceste elemente prin această politică ne-au adus şi primejdia materială din 1907”., Nicolae Iorga, Partidele şi Ţara, Discuţia la Mesagiu, 23 noiembrie 1909, în [D.P.v.I.p.I.], pag. 77

„Arendaşul are pământul, el fixează preţurile, şi tot el exercită o influenţă covârşitoare asupra administraţiei de toate gradele. Se poate spune că dinastia Fişereştilor, – întrebuinţez acest cuvânt, căci s-a întrebuinţat des, şi l-am auzit şi aici [în Parlament] de curând, – se poate zice că dinastia aceasta a dispus ani de zile de administraţia întreagă a două-trei judeţe din Moldova. Şi nu mai departe decât zilele trecute am primit o scrisoare de la un inspector comunal din Moldova, în care-mi spunea că nu poate face bine ţărănimii, pentru că toată lumea s-a deprins să nu asculte decât de Mochi Fişer, care dispune de administraţie şi de tot. Aş vrea şi aş putea să spun ceva mai mult dar nu mai spun”., ibidem

Deci, „Răscoalele acelea din Martie [1907] au pus în evidenţă starea rea a ţărănimii. Să nu mi se spună că această punere în evidenţă prin răscoală nu are valoare. Pentru că nu există ţăran în Europa care să fie mai cuminte şi mai sfios decât cum sunt ţăranii noştri”. (ibidem, pag. 91, 92) „Un ţăran, care de secole întregi sufere o împilare sistematică, evident că, bietul, numai(;) obraznic nu este şi că peste drepturile lui nu trece”., ibidem, pag. 92

„Ţăranul e blând şi bun ca o oaie. Şi, dacă ţăranul acesta bun şi blând, ţăranul acesta care pleacă fruntea înaintea oricării puteri, legiuite şi nelegiuite, se hotărăşte să facă ceea ce a făcut(;) aceasta înseamnă mare lucru. Mie nu-mi trebuiesc nici statistici, nici teorii: am înaintea mea faptul patent că s-a sculat cel mai supus om de pe faţa pământului. Şi aceasta înseamnă că trebuie să-i dai dreptatea toată omului acestuia supus, şi anume potrivit cu jertfa sa şi cu îndelungata sa suferinţă”., ibidem

„Sute de ani, am trăit înainte de toate în legea creştină. De la dânsa ne-am luat îndreptare, şi între cărţile ei sfinte am trăit”., Nicolae Iorga, Viaţa sufletească a poporului român, Conferinţă din cadrul ciclului de expuneri ţinut la Societatea Femeilor Române din Bucureşti în anii 1904-1905, în [I.R.C.I.], pag. 204

„Pe când ţăranul răspundea la fiecare din întrebările cele mari cu un întreg mănunchi de poveşti înflorite de care era fermecat şi care-l mulţumeau: poveşti de sfinţi ai Bisericii(;), poveşti de zâne, de frumoase fiinţe mai presus de lume – cărturarul, târgoveţul, boierul, citeau la cartea sfântă.

Pentru aceasta el era pregătit prin şcoală. Altă şcoală nu era atunci decât a mânăstirilor şi bisericilor. Călugării aveau nevoie de slujbă; mânăstirea avea nevoie necontenit de preînnoirea călugărilor; ţării îi trebuiau vlădici; în bisericile cele mari se cereau dascăli cu bun meşteşug de citire şi cântare. Pentru citire şi pentru cântare deci(;) au fost cele dintâi şcoli ale noastre”., ibidem pag. 205

„Legea civilă, legătura de căpetenie a trecutului roman, a rămas tot mai mult în umbră; acum legea e religia, cum mărturiseşte şi limba noastră. Duşmanul n-a mai fost duşmanul statului, al stăpânitorului, ci duşmanul Bisericii, al lui Hristos răstignit pe cruce. Literatura au fost cântările bisericeşti, laudele sfinţilor(;); abia câte o cronică a mai trăit pe lângă dânsele, păstrând şi ştiinţa întâmplărilor de la curte, pe lângă cunoaşterea luptei necurmate, înăuntru şi în afară, pentru ortodoxie. Idee conducătoare: totul pentru Hristos. Orice am făcut până la 1650 şi-a căutat îndreptăţirea numai în legea creştină, în iubirea pentru dânsa, în jertfele pe care ea le cere.

Toată vremea noastră cea mai glorioasă, aceea în care fruntea domnilor români a stat neatârnată sub cunună de aur, aceea în care s-a alcătuit şi domnia Ţării Româneşti şi a Moldovei, în care s-au câştigat biruinţele cele mai desăvârşite şi mai roditoare pentru care să fi curs sângele neamului acestuia, anii de la 1300 până la 1500, cei două sute de ani ai tinereţii viteze, au trăit sub acest semn”., Nicolae Iorga, Ideile conducătoare din viaţa poporului românesc, în [I.R.C.I.], pag. 174

„Deci temeiul era ortodoxia. Mai presus de dânsa plutea, în mintea tuturora, ideea marii comunităţi a creştinilor, cari se pot înţelege, cu toată deosebirea de confesie şi de rit, şi au datoria să se ajute. Această idee fusese impusă de primejdia unei cuceriri a tuturora din partea turcilor. Aceştia se înfăţişau în ochii domnilor şi boierilor noştri aşa de îngrozitor, nu numai pentru dorinţa lor de a cotropi, pentru cruzimea şi lăcomia lor, ci şi pentru că, fiind păgâni, ei tăgăduiau adevărul adus pe lume de Hristos şi strigat de pe înălţimea crucii sângerate, pentru că ei ameninţau necurmat [cu] nimicirea legii creştine”., ibidem, pag. 177

Va să zică ele corespund cu tipurile locuinţelor troglodiţilor de pe vremuri, şi atunci, pentru aceşti oameni, cari trăiesc în asemenea condiţii, este de ajuns să apară un şarlatan sau un meşter la învârtit sofisme, ca să se nască o stare de spirit periculoasă.

Mai departe: Locuinţa cutare îşi are ca documente «procesele-verbale de contravenţie la igiena şi salubritatea publică, ea e un focar de febră tifoidă»; până dăunăzi se bea apă «în imediata vecinătate a latrinelor».

Şi la noi se lucrează mereu în aceste condiţii, fără să împiedice nimeni. La fabricile de zahăr, în perioada lucrului celui mai înteţit, se lucrează ziua şi noaptea, fără să intervie nimeni. La noi copiii lucrează la fierăstraiele cu aburi, şi s-au găsit un număr de copii cu degetele tăiate, nu numai din fatalitatea maşinilor, ci şi din lipsa de gospodărie în ce priveşte pe muncitorii de fabrici din România.

Va să zică s-a constatat la fabrica de zahăr din Roman că o singură echipă «lucrează ziua ca şi noaptea, serbătoarea ca şi lucrătoarea», şi domnul Popescu a mai văzut ceia ce se cuprinde în următoarea caracteristică frasă: «Aşternutul lor e scândura goală; nimeni nu se desbracă vreodată».

Va să zică, stau de lucrează cu zilele, cu săptămânile, şi acolo, pe scândura goală, fără să se desbrace, dorm zi de zi. Este raportul oficial.

La Argeş, la o societate de lemnărie, «se hrănesc şi trăiesc detestabil». Locuinţele sunt «surpături scunde, rău luminate, rău ventilate, şi din cale afară de murdare». Pe lucrătorii săteni îi numeşte «iloţii fabricilor noastre», şi, în ceia ce priveşte situaţia generală, ei represintă «cea mai de jos treaptă a propăşirii culturale».

«Femeile locuiesc acolo claie peste grămadă», actele cele mai imorale se petrec zilnic. «Plângerea multora e promiscuitatea în care trăieşte lumea aceasta».

Şi doctorul însemnează anume ce boli se răspândesc acolo. Este şi caracterul exterior, chiar extraordinar de violent pe care îl are răspândirea acestor boli. Nu este aşa?”, ibidem, pag. 343, 344

„La o societate româno-italiană, – şi ştiţi dumneavoastră ce înseamnă o societate româno-ialiană: [şefii] nici Români, nici Italieni, ci toţi Evrei – (;), se vorbeşte astfel despre copii: «Îndemnul la muncă fără preget e, în casul cel mai bun, insulta». Încolo, pentru copii şi pentru adulţi, groaznicul sistem de stoarcere: sweating system.

Sistemul acesta, care este reprobat de toată lumea, este aplicat şi de un oarecare Moriţ Wachtel, din Iaşi, [Evreu] împământenit, care se declară prin ziare «unul dintre întemeietorii industriei naţionale».

Aiurea, vorbind de adulţi, doctorul Popescu zice: «lucrează douăsprezece ceasuri pe zi», de sigur şi copiii. De aceia «nu se observă între băieţi desvoltarea normală a corpului sănătos şi bine hrănit».

La o fabrică de spirt, când a vrut să intre medicul în bordeiu-n care stăteau lucrătorii, nu numai că l-a trăsnit mirosul infect care se desvolta din această gaură de sub pământ, dar zice că s-a creat chiar un fel de ceaţă, care a durat câtăva vreme! Vedeţi, murdăria nu atingea numai mirosul, ci murdăria aceasta lua o calitate visuală, pe care nu o capătă decât în infamele cuiburi africane.

La Steaua Română, societate favorisată de Statul român, şi care stăpâneşte un târg întreg, Câmpina –, acolo unde am vrut să mă duc să vorbesc cu privire la un subiect de literatură românească, dar mi s-a spus: «Cum se poate? Pentru Dumnezeu! Nu ştii dumneata ce este la Câmpina? Vedeţi! Noi suntem ai lor! Ei consimt să fie buni cu noi, dar dumneata cu idealul ce-l represinţi nu ai ce căuta la Câmpina!», – la Steaua Română iată ce constată doctorul Popescu: «Trăiesc şi se hrănesc detestabil. Au paturi de scânduri fără cel mai simplu aşternut». Grajdurile le-a găsit însă în cele mai bune condiţii: «grajdul şi remisele sunt cochet şi bine întreţinute». Natural că dobitoacele patronului au dreptul să trăiască în împrejurări cu mult mai bune decât aceste inferioare animale pe pământul cărora se găsesc şi trăiesc aceşti exploatatori ai bogăţiilor noastre! Se mai adaugă de către doctor: «Steaua Română a clădit şi susţine o şcoală germană».

Mă rog, dacă grajdurile sunt într-o stare bună, dacă se întreţine o şcoală pentru copiii germani şi pentru copiii români şi, mai ales, o şcoală a copiilor germano-români, copii care nu sunt nici germani, nici români, care nu sunt nici una nici alta, ci sunt cam ceea ce sunt, la Iaşi, Italo-Românii, nimeni nu are nimic de spus”…, ibidem, pag. 345, 346

Domnilor, „aceasta este starea lucrătorilor români, stare care ne aruncă în rândul popoarelor sălbatice, stare care nu e numai desonorantă, ci periculoasă pentru noi”., ibidem, pag. 346

„Pe cât timp socialismul a fost represintat de astfel de persoane, nu aveam de ce să ne temem: ţineau măcar instinctiv la clasa socială pe care o combăteau. Atunci însă când încep să se amestece în socialism ceilalţi”(ibidem) – „zăpăciţi la minte şi îndrăzneţi la braţ” (ibidem, pag. 347) – „cari n-au nimic comun cu noi, cari se poate întâmpla să aibă în casa lor o familie ce piere de foame, – a fost altfel.

Socialismul a început să devină periculos îndată ce a trecut la această clasă”., ibidem, pag. 349, 350

Astfel, „astăzi ne găsim înaintea unei stări de spirit care nu înseamnă altceva decât ură împotriva celor de sus, organisaţie pentru rău, pornire violentă împotriva a tot ceea ce există în societatea de astăzi”. (ibidem, pag. 350) „Noi nu suntem oameni: ei sunt oameni cari muncesc, cari sufăr, cari înţeleg, oameni cari merită prin munca şi suferinţa lor a se numi oameni, iar noi suntem un fel de fiare sălbatice, împotriva cărora orice e îngăduit. Aceasta este concepţia socialistă actuală”., ibidem

«Calendarul Muncii» pe anul de faţă. „În calendarul acesta, ca în oricare calendar, e prosă şi poesie. Să începem cu poesia.

Ar zice cineva: începem cu idealul, cu blândeţea, cu bunătatea. Mă rog, să vedem. E o poesie iscălită de un poet cizmar. Poetul cizmar îşi începe poesia aşa:

– «Nesăţioasă bandă de reptile…».

Cu toţii: noi, dumneavoastră, fără nici o deosebire. Pe urmă, continuă cu «reptilele» până ajunge la încheiere, la îndemn, care sună astfel:

«Desfăşuraţi stindardul de ruină».
Aceasta este o poezie. Doriţi să mai aflaţi o a doua?
«Suflete perverse, vulpi, lupi, hiene
cu chipuri omeneşti, cu veninul negru,
nemernici farisei, şerpi înveninaţi,
putrede gunoaie».

După acest al doilea poet, «gunoaiele» şi toate celea suntem noi toţi împreună.

Mai este şi o altă poesie, care priveşte serviciul militar.

În Bulgaria, ştiţi, orice babă de sat nu doreşte mai mare lucru decât să vadă pe nepotul ei soldat, şi, dacă se poate, soldat întorcându-se din luptă cu Macedonia câştigată. Este o stare de spirit. Iată cealaltă stare de spirit, de la noi, unde baba zice: «Mâncai-a-r bolile şi jalea». Acesta este poetul C. Florea, care vorbeşte, în numele babelor din sate, împotriva tuturor acelora cari îngăduie în ţara aceasta barbaria care se cheamă serviciul militar.

Un altul zice: «Să se sfărâme tronurile înalte!»
Vedeţi, domnilor, atentatorul [deunăzi] n-a mers cu răzbunarea decât până la primul-ministru
Acesta cu «sfărâmarea tronurilor înalte» nu şi-a pus iscălitura.
Asta e poesia.

Dar este şi prosă. În prosă se zice cam ce puteţi crede, de toţi oamenii care nu se înscriu în sindicate, de toţi aceia cari nu fac politică revoluţionară.

Aceasta la noi, în România. Dar să vedem ce zice despre partea cea mai nobilă a vieţii politice româneşti, despre(;) lupta Românilor din Ardeal pentru păstrarea naţionalităţii lor româneşti. Iată ce zice: «A treia lipitoare: pretinşii naţionalişti»., ibidem, pag. 350, 351

„Mai departe se zice despre «clericalismul» preoţilor de peste munţi: «Clericalismul e piedestalul naţionalismului precum şi piedica înaintării culturale a poporului român». Adecă să taie pe toţi popii, să ucidă pe toate persoanele care joacă un rol cultural, şi atunci să li fie bine, braţ la braţ cu reprezintanţii socialismului internaţional din Ungaria! Până şi intenţiile luptătorilor naţionalişti de dincolo sunt bănuite; ei sunt trataţi de gheşeftari şi de oameni fără suflet: «Naţionalismul e un fel de izvor al câştigului şi al existenţei unor oameni fără suflet»”., ibidem, pag. 351

„Domnilor, în câte exemplare credeţi dumneavoastră că s-au tipărit lucrările acestea? Tot în calendarul acesta am aflat că România Muncitoare a vândut anul trecut broşuri în număr de 26.730, şi eu cred că nici o carte, cu toată impunerea de Guvern, de Ministerii, nici o carte scrisă în româneşte n-a putut să aibă răspândirea aceasta de 26.730 de exemplare. Se laudă, şi au dreptate.

Domnilor, la această stare de spirite nu avem noi nimic de propus? O stare de spirit nu se poate combate altfel decât prin crearea altei stări de spirit”., ibidem, pag. 352

Ce s-a făcut pentru a crea această stare de spirit?” (ibidem) Biblioteci nu, conferinţe nu – conferinţe pentru ca toată lumea de jos să înţeleagă că aceia ce a spus Racovschi, şi toţi Frimii şi Cristeştii este otravă, este neadevăr şi otravă, este otravă sufletească, pornind dintr-o teorie repudiată de ştiinţă. Iar, dacă li se spune: ce este în cartea asta e ultimul cuvânt al ştiinţii, oamenii ce să zică? «O fi!».

Li-aţi dat dumneavoastră broşuri care să-i lumineze? Li-aţi arătat dumneavoastră că socialismul este un vis rău, care de multă vreme a dispărut din inteligenţa critică a sistemelor economice şi a rămas să alimenteze doar anumite pofte şi tendinţe răsbunătoare? Ştiu cei de jos, deci, că din înţelesul critic al omenirii socialismul a dispărut de mult? Nu! Aceşti oameni cred că, pentru ei, socialismul s-a coborât ca o revelaţie divină din cer! Şi ştiţi ce sunt pentru ei criticile de la România Muncitoare? Sunt ceia ce era mai înainte Visul Maicii Domnului, cu atâta deosebire numai, că în Visul Maicii Domnului se spune: «răbdaţi, căci va veni o dreptate şi pentru voi», iar în criticile de la România Muncitoare li se strigă: «vă mint popii! Apucaţi duşmanul de gât, apucaţi pe burghesul care este duşmanul vostru natural!» Aşa se zice domnilor în Calendarul Muncii! Da! Noi toţi suntem duşmanii naturali ai lor! Cei ce-i înşeală şi-i aruncă înaintea primejdiei, aceia nu sunt duşmanii lor!”, ibidem, pag. 352, 353

„Ei bine, când această stare de spirit există, şi nu de ieri, de alaltăieri, ci există de zeci de ani, când toate Guvernele nu au făcut altceva decât să se apere împotriva adversarilor de partid (;), când nici un Guvern nu s-a gândit să lumineze această întunecime, să umple acest gol de ştiinţă în mintea celor de jos, ne mai mirăm atunci că din această stare de spirite pot să iasă lucrurile cele mai groaznice din punctul de vedere al dreptului şi lucrurile cele mai ameninţătoare din punctul de vedere al interesului societăţii la propăşirea căreia muncim? Şi muncim şi noi adesea o muncă tot aşa de grea ca şi munca celora care stau în ateliere şi cari cu braţele lor ajută la desvoltarea acestei naţiuni, chiar dacă o urăsc!”, ibidem, pag. 353

[37] „Ce represintă «Adevărul»? Un talent mare? O grupare de talente, o autoritate, un ideal? Ce represintă?

Represintă foarte multe lucruri. «Adevărul» represintă tendinţa Evreilor de a se organisa naţional şi de a căuta Sionul. Sunt multe drumuri care duc la Roma, se pare că sunt prea multe drumurile care duc la Sion, şi, fiind atâtea drumurile care duc la Ierusalim, se face cu greu alegerea, şi uite că tot aici sunt naţionaliştii evrei, societăţile lor particulare, congresele şcolare evreieşti, în ţara aceasta a tuturor îngăduinţilor. Şi ştiţi că învăţătorii evrei, adunaţi în congres pentru a represinta ideea Sionului, au fost primiţi cu musica militară la Măcin şi Brăila.

Domnilor, «Adivorul» – am auzit de atâtea ori zicându-se astfel «Adevărului», încât, din când în când, fără voie, rostesc acest nume cum se rosteşte de redacţia şi personalul de administraţie al acestui ziar – e zionist. Zionismul, reprezentat de ziarul «Adevărul», cultivă sentimentul naţional evreiesc, şi-l cultivă împotriva noastră, îi dă un sens negativ, nu un sens positiv. Evreii nezionişti nu ne urăsc uneori, pe când Evreii zionişti ne urăsc totdeauna şi nu ne iartă niciodată pentru faptul că noi suntem unde suntem şi că, neputând încăpea în toate laolaltă unii de alţii, nu ne ducem noi la Sion, pentru a-i lăsa pe dumnealor dincoace.

Va să zică «Adevărul» represintă sionismul. Mai represintă tendinţa Evreilor din ţară de a avea în masă toate drepturile, de a alege şi de a fi aleşi, de a schimba situaţia corpului electoral şi echilibrul dintre partide(;). Va să zică represintă «Adevărul» şi tendinţa Evreilor de a se introduce în masă în cetăţenia română, aşa cum sunt, fără să lepede nimic din apucăturile şi din sufletele lor”., Nicolae Iorga, În chestia manfestaţiilor studenţeşti, Discurs rostit în şedinţa din 17 decembrie 1909 a Camerei Deputaţilor, în [D.P.v.I.p.I.], pag. 363, 364

„Aşadar, «Adevărul»(;) este un fel de ziar naţional evreiesc, în Ţara Românească şi împotriva Ţării Româneşti(;)., ibidem, pag. 364

„În ordinea a treia, «Adevărul», naţionalist evreiesc în două feluri, este şi socialist, adecă internaţionalist. Mai este şi a patra coloare a ziarului, prin care cred că pricinuieşte o mulţime de dificultăţi şi neplăceri unor anumiţi bărbaţi politici din România, pe care îi apără.

Desigur că aceşti bărbaţi primesc cu cel mai adânc desgust laudele pe care li le dă un ziar cu calităţile morale ale «Adevărului».

Va să zică, patru chestii agită ziarul «Adevărul»; trebuie, însă, ca una din ele să fie mai vie decât celelalte. Cei cari vin la [sala] «Dacia» nu fac socialism, ci fac electoralism al partidelor politice, sentimentalism romantic şi revoluţionarism neîngăduit. Va să zică nu este socialismul chestiunea cea mai vie.

Socialismul, represintat prin oamenii culţi, prin oamenii cari, cel puţin într-o oarecare măsură, ştiu ce fac, socialismul acela s-a isprăvit la noi. Socialismul nu poate decât să se isprăvească având basa pe care o avea, pe care o păstrează şi acuma, răzimându-se pe o minoritate de Români şi o majoritate de străini. Prin urmare socialismul nu este partea vie din acţiunea «Adevărului». O fi zionismul? Am văzut multe feluri de Evrei, afară de un fel pe care aş dori să-l întâlnesc: Evreul cuviincios şi recunoscător faţă de ţara în care trăieşte. Dar altfel i-am văzut: i-am văzut mergând în toate direcţiile. Am văzut pe unii mergând către o bancă de opoziţie, pe alţii către o bancă guvernamentală, sau urcându-se şi mai sus ca să capete anumite instrucţii în cutare chestii”., ibidem, pag. 364, 365