Radu Mihai CRIŞAN, doctor în economie – specializarea Istoria gândirii economice

citeste si [Vasile Marin - Ostas unei credinte] [Ion Mota - Prezent la icoana] [Luminii din noi - Testamentul politic al lui Ion Antonescu] [Licar de icoane - Testamentul politic al lui Corneliu Codreanu] [Testamentul politic al lui Mihai Eminescu]

Textul integral al lucrării TOTUL PENTRU HRISTOS! TESTAMENTUL POLITIC AL LUI NICOLAE IORGA, Editura Cartea Universitară, Bucureşti, 2006, ISBN (10) 973-731-402-6; ISBN (13) 978-973-731-402-4.

DOVADĂ CĂ LEGIONARII NU PUTEAU AVEA NICI UN INTERES SĂ-L SUPRIME PE IORGA, ba dimpotrivă, doctrina lor se completează reciproc cu gâdirea politică a ilustrului istoric român.

TOTUL PENTRU HRISTOS! TESTAMENTUL POLITIC AL LUI NICOLAE IORGA

Motto: Săgeata adevărului se înfige în tine, minciuna ce ţi s-a aruncat cade în noroi la picioarele tale. (Nicolae IORGA, Cugetări, pag. 149)

Iubitul mieu Neam Românesc,

„Viaţa unui neam este adeseori hotărâtă într-un chip decisiv şi fatal, căruia nu i se poate împotrivi, de către aria geografică pe care a trebuit să se dezvolte [1]”[2].

[1] „Orice grup omenesc de caracter naţional suferă, fără să vrea, înrâurirea celui care l-a precedat pe acelaşi pământ, fiind nevoit să primească moştenirea aşa cum i se dă, cu datoriile sale şi cu câştigul ei, cu avantajele şi cu obligaţiile ei.

Rusia varegă şi bizantină se ridică după dispariţia jugului tătăresc într-un veşmânt care este cel al foştilor ei stăpâni şi face gesturile politice care-i sunt impuse de ameninţarea lor de neuitat. Ţarul era un han(;), ba chiar şi ortodoxia lui a luat un chip de cezarism laic ce venea din acelaşi loc.

Eliberându-te, imiţi fără să vrei pe cel al cărui jug l-ai scuturat. Lucrul odată creat nu mai piere; el se transmite de la o naţiune la alta”., Nicolae Iorga, Drama preistorică pe pământul românesc, în Nicolae Iorga, Locul românilor în istoria universală, Ediţie îngrijită de Radu Constantinescu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985, pag. 13, [L.R.I.U.]

[2] ibidem

„Ură şi exagerare de sine au îndrumat până acum pana celor mai mulţi dintre scriitorii istoriei românilor şi ce a rezultat de aici nu e greu de gâcit: numai păreri sucite, opuse adevărului, pe care neştiutorii şi le-au însuşit şi răspândit cu o grabă uimitoare.

Numai aşa a fost cu putinţă să se trâmbiţeze peste tot că românii n-ar fi de origine romană şi că, fără a lăsa vreo urmă, s-ar fi strămutat din ţinuturile de miazănoapte a Dunării spre sud, pentru a face loc ungurilor, care tocmai atunci se îndreptau încoace” [3].

[3] Nicolae Iorga, Istoria poporului românesc, Ediţie îngrijită de Georgeta Penelea, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985, pag. 13, [I.P.R.]; Reproduce traducerea în limba română a lucrării în două volume: Nicolae Iorga, Geschichte des Rümänischen Volkes in Rahmen seiner Staatsbildungen, apărută la Gotha în 1905 în colecţia Geschichte der Europäischen Staaten. Traducerea a fost efectuată de Otilia Teodora Ionescu (Enache) şi s-a publicat sub egida Casei Şcoalelor astfel: vol. I, Tipografia Cultura Neamului Românesc, Bucureşti, 1922, vol. II, III, IV-lea la Aşezământul Datina Românească din Vălenii de Munte, cum urmează, II, 1925; III, 1925; IV, 1927

„Ba(;) chiar un rector al Universităţii din Atena a susţinut că un popor de(;) milioane de ţărani ai cărui membri sunt legaţi prin aceeaşi limbă, acelaşi port, aceleaşi obiceiuri şi altele şi care în această privinţă înfăţişează aproape un unicum n-ar alcătui totuşi o naţiune proprie, ci numai un despreţuit amestec de popoare, menit unei apropiate peiri” [4.]

[4] ibidem

„De cealaltă parte se desluşesc sunete nu mai puţin falşe, deşi cu totul opuse. Pentru unii dintre aceştia românii trec drept adevăraţii şi exclusivii urmaşi ai romanilor şi nu drept acei ai populaţiei romanice din Peninsula Balcanică; limba lor de astăzi ar trăda foarte bine – aşa spun ei – care li a fost singura obârşie; barbarii ar fi trecut fără urmă peste ei; aici ca şi dincolo, pe ţărmul drept ca şi pe cel stâng al Dunării ei s-ar fi susţinut neîntrerupt ca reprezintanţi ai vechii culturi; toate descoperirile vremurilor nouă întâi la ei s-ar fi ivit(;) şi tot ce se mai poate spune despre faimă.

Voci nepărtinitoare, în schimb, sunt puţine, dar se pot cita şi câteva de acestea.

Ca orice om cult şi cu simţire normală îmi iubesc şi eu neamul. Dar acest sentiment nu are nimic a face cu istoria colonizării romane, cu măsurile împăratului Aurelian, cu împrejurările din statul bulgar sau român, cu felul propriu al întinderii ungureşti din Transilvania(;); îmi iubesc neamul pentru că e al mieu – şi atâta tot.

Dar pentru a scrie istorie n-am nevoie de iubire, nici de ură; îmi trebuiesc numai izvoare şi minte sănătoasă în atâta măsură, câtă e de nevoie pentru a le lumina” [5].

[5] ibidem

„Una din chestiunile care, din motive politice, au fost cel mai mult exploatate împotriva românilor, pentru a le tăgădui existenţa, în evul mediu timpuriu, - ei apărând, chipurile, printr-un fel de generaţie spontanee, mai târziu, de-a dreptul pe teritoriul pe care-l ocupă şi-l stăpânesc acum pe malul stâng al Dunării –, este cea a părăsirii Daciei traiane de către Aurelian, care ar fi pus să fie transportaţi în noua sa Dacie de pe malul drept înşişi provincialii, lăsând în seama barbarilor, goţilor, teritoriul evacuat, ca şi cum ar fi fost vreodată pe acest teritoriu o Goţie asemenea Franciei francilor, ori Lombardiei longobarzilor.

Încă de multă vreme, chiar fără a ţine seama de reprezentanţii şcolii ardelene din secolul XVIII [6], au fost înfăţişate argumente împotriva unei aserţiuni care se bizuie, în afara unui rezumat târziu al lui Eutropiu [7], care prin el însuşi valorează aşa de puţin [8], pe un singur text, cel al istoriografului lui Aurelian, Flavius Vopiscus” [9].

[6] „şcoală «latinistă» a românilor din Transilvania, care admitea numai supravieţuirea femeilor unui masacru în masă, femei menite să fie măritate cu legionarii romani în retragere”., Nicolae Iorga, Colonizarea Daciei şi sinteza de la Dunărea de Jos, în [L.R.I.U.], pag. 31

[9] Nicolae Iorga, Le problème de l’abandon de la Dacie par l’empereur Aurelian în Revue Historique du Sud-Est Européen, Bucureşti, I, 1924, 1-3, p.37-58, în Nicolae Iorga, Studii asupra Evului Mediu românesc, Textul se regăseşte în culegerea [L.R.I.U.], pag. 45

„În ciuda pretenţiei de a fi cercetat arhive, de a fi cules informaţii în familia lui Aurelian chiar, cu toate scrisorile pe care le intercalează şi care au fost dovedite ca neautentice, Flavius Vopiscus nu este decât un compilator din epoca lui Constantin. Acesta din urmă, vrând să apară ca un nou Augustus, socotise că prestigiul Imperiului suferă din pricina obscurităţii în care era cufundată viaţa Cezarilor din secolul III şi porunci aşadar să li se redacteze biografiile, oricare ar fi fost starea surselor şi calitatea însăşi a istoricilor. Aceştia trebuiau să pună în relief importanţa noii domnii care-şi propusese, între altele, de a recâştiga, de la goţi şi sarmaţi, vechea frontieră a Dunării şi, cu cât părăsirea decretată de Aurelian ar fi apărut mai completă, cu atât mai mare trebuia să reiasă figura împăratului revanşei, care ar fi înfipt din nou vulturii pe ţărmul barbar al Dunării.

Dar pasajul însuşi care povesteşte evacuarea totală nu se află la locul său, acolo unde este vorba de acţiunile militare ale lui Aurelian, ci este amestecat cu alte evenimente şi situaţii. Trebuie dar să admitem că e vorba numai de o notă marginală oarecare pe care un copist de mai târziu a introdus-o în text. Fără doar şi poate, numai ea nu e de ajuns pentru a admite acest fapt cu totul aparte, precum că Imperiul ar fi transportat dincolo de un mare râu o întreagă populaţie.

Există cauze economice, care, dealtfel, au fost adeseori invocate pentru că ele se impun oricui are simţul realităţilor omeneşti, ale unei vieţi permanente a societăţilor, pentru a nu admite posibilitatea acestei mutări în masă. O populaţie nu părăseşte niciodată, chiar şi în faţa celor mai mari restrişti istorice, chiar şi în faţa celei mai înverşunate împotriviri a forţelor înseşi ale firii, pământul în care şi-a înfipt adânci rădăcini: să ne gândim la Neapolul trăind sub un vulcan, la Messina refăcută pe ruinele lăsate de cutremur, la Lisabona reînviată, la insulele japoneze. Ea revine la amintirile sale, la urmele sale, la lucrarea sa, care a sfârşit prin a o domina. Dacă aceasta se petrece în mod obişnuit cu locuitorii oraşelor, lucrul este cu atât mai adevărat în cazul ţăranului, legat de brazda sa, de terenul pe care l-a creat prin truda lui, şi la toţi aceia care, în centrele urbane mărunte ale Daciei, trăiau de pe urma ţăranului şi nu puteau trăi altfel. Cei care, printre români, mai păstrează încă obiceiul de a vorbi de o retragere în munţi în faţa barbarilor năvălitori, prefăcând cu atâta uşurinţă în păstori pe scoborâtorii mai multor generaţii de agricultori, nu-şi dau seama de faptul că schimbarea ocupaţiilor, tradiţionale în faţa unui şoc oarecare al istoriei este o imposibilitate, iar a face dintr-un plugar un cioban nu e mai uşor decât a preface un meseriaş într-un marinar.

Trecerea dincolo de Dunăre nu poate fi de asemenea admisă pentru un alt motiv, care se impune la fel de firesc oricarui spirit liber care vrea să cerceteze problema. Dacă e vorba de păstori – şi într-aceste regiuni erau(;) din epoca preistorică –, ei nu puteau să-şi afle pe un alt teritoriu obiceiurile lor de neocolit, drumul lor, cele două sălaşuri ale lor, de vară şi de iarnă. Dacă e vorba de agricultori, unde li s-ar fi dat lor în Moesia câmpurile de care aveau nevoie, câmpuri ocupate de o populaţie mai demult romanizată, căci nu se putea proceda, pentru a-i reaşeza, la o împărţire a pământurilor, aşa cum au impus-o dealtfel aiurea căpeteniile barbare, ajunse stăpânii ţării.

Aceasta presupunând, ceea ce este absurd, că Imperiul ar fi avut în secolul al III-lea mijloacele de care dispune în epoca noastră un stat modern pentru a da de veste la mii de oameni că trebuie să-şi părăsească aşezările, pentru a se instala la o dată anume, urmând o rută indicată cu precizie, în altă parte, unde aveau să-şi afle locuinţe gata pregătite. S-a văzut în zilele noastre câte sacrificii impune o evacuare, întotdeauna foarte incompletă. Şi încă admiţând că aceşti provinciali, în cea mai mare parte a lor daci romanizaţi, ar fi fost atât de necesari acestui Imperiu, încât el ar fi luat cele mai amănunţite precauţii să nu rămână urmă de ei măcar în provincia pe care socotea că n-o mai poate apăra… A ne gândi la scrupule de onoare şi de prestigiu numai din cauza acelui nume, de «Dacia lui Aurelian», dat vechii Moesii, înseamnă a nu înţelege tot ce era aspră realitate, lipsită de orice sentimentalism, în gândirea romană dintotdeauna: prefăcătoria ipocrită a celui care a dat înapoi, cu laşitate, în faţa presiunii barbarilor, nu reuşeşte să se impună judecăţii noastre.

Din punct de vedere militar, obiecţiile care se prezintă sunt la fel de puternice.

În privinţa romanilor, de obicei, ne înşelăm în chip straniu asupra concepţiilor lor asupra frontierei. Tourneur-Aumont – şi nu e sigurul care o spune – a arătat că nu e vorba de o simplă linie, ca în epoca noastră, ci de un întreg ansamblu, în care trebuiau să intre fortificaţii de cel mai divers caracter, pământuri nelocuite, păduri, mlaştini, acele păduri şi mlaştini care mărginesc şi astăzi malul stâng al Dunării. Această operă de apărare nu era, cu siguranţă, aceeaşi, de la un capăt la altul, din Banat până-n fundul câmpiei muntene, acolo unde ea atinge Sciţia Mică, ce prezenta alte posibilităţi. Rezultă de aici că această frontieră, care nu era decât un front, un front mereu în mişcare, a oscilat după împrejurări, cedând azi într-un punct, pentru a reveni la primii zori de nădejde. Retragerea legiunilor trebuie să fi fost hotărâtă de mai multe ori, la date deosebite. A crede într-un ordin general înseamnă a te încăpăţâna să rămâi într-o gravă greşeală. Dealtfel, dacă s-a ajuns la concluzii, ele înseşi nesigure, prin întreruperea monedei, nu s-a reuşit pe de altă parte să se dea o cronologie sigură părăsirii Daciei.

Imperiul n-a putut să cedeze în chip formal Dacia lui Traian unor barbari a căror stabilire ar fi considerat-o ca fiind în afara graniţelor sale de drept şi prezentând din punct de vedere militar o primejdie permanentă. Noţiunea însăşi a statului, aşa cum au avut-o romanii, s-ar fi împotrivit la aceasta în felul cel mai absolut. A rectifica frontiera dinspre regele Persiei (de fapt un împărat, ba încă cel mai vechi), era cu totul altceva decât această cesiune în favoarea unor barbari, oricare ar fi fost aceştia şi cărora niciodată nu s-a gândit nimeni să le acorde paritatea, ca un stat altui stat. Aceşti goţi cunoscuţi de multă vreme şi cu care, totuşi, din timp în timp, se avuseseră relaţii paşnice, puteau fi folosiţi pentru apărarea însăşi a hotarului în sensul pe care l-am indicat. Împăraţii foloseau de zeci de ani pentru flancurile legiunilor contingente de cavalerie barbară, aşa cum au aşezat în Gallia numeroşi coloni germani, pe care proprietarii din ţinuturile învecinate cu frontiera îi căutau pentru vigoarea lor fizică. Sistemul de federaţii, cărora li se plătea serviciul, – pe care numai concepţia modernă a prestigiului a putut să-l facă a fi socotit ca un tribut, iar tributul ca o umilinţă –, era mai comod decât costisitoarea întreţinere a legiunilor; aceştia erau lăsaţi să trăiască, pe lângă subsidiile şi darurile asupra cărora se ajunsese la o înţelegere, pe seama locuitorului, căruia în schimb nu i se mai cerea contribuţia datorată statului, ceea ce, în fond, era acelaşi lucru [10]”[11].

[10] „Dacă această imagine ni se pare prea deosebită de cele acceptate în mod obişnuit, n-avem decât să ne gândim la ceea ce s-a petrecut într-această epocă bizantină, de imuabilă tradiţie romană, în cursul căreia cutare neam barbar primea un teritoriu, pe această Dunăre de Jos chiar, ca să împiedice înaintarea altor năvălitori înspre hotare, năvălitori cu care nu se ajunsese la o înţelegere încă, făcându-i să intre şi ei, într-un fel sau altul, într-acest sistem imperial, a cărui elasticitate numai a făcut ca statul roman să supravieţuiască atâtor primejdii deosebite”., ibidem, pag. 47

[11] ibidem, pag. 45-47

„Cele dintâi organizaţii de stat româneşti cu căpetenii de judeţe, juzi sau cnezi, ca Ioan şi Farcaş, cu juzi îndeplinind chemări voievodale(;) – ca Litovoi –, şi cu voievozi-domni – ca Seneslav din Argeş – se constată(;) într-un act unguresc de la 1247, întărit de papa la 1251.

Această cristalizare din veacul al XIII-lea, îndată după marea năvălire tătărească, nu era, fără îndoială, cu totul nouă. E sigur că zisa năvălire găsise o asemenea organizaţie, pe care, după obiceiul de a stăpâni şi exploata al turanienilor şi în Rusia(;), ei îl menţinuseră, având tot interesul la aceasta. Căci, precum sultanii turceşti, continuând după atâtea veacuri apucăturile domnilor deşertului şi stepei, nu se pot închipui stăpânind ţerile noastre, rămase în afară de administraţia directă prin paşi, altfel decât cu disciplinatul şi fricosul concurs al fanarioţilor şi al predecesorilor lor, tot aşa hanii, stând în locul, schimbat doar de câteva ori pe an, al reşedinţei îndătinate a hoardei, aveau neapărată nevoie ca în văile Moldovei şi în şesul dunărean să fie, ca şi în părţile ruseşti, stăpânitori mărunţi, de acelaşi neam, de aceeaşi limbă, de acelaşi sânge cu supuşii ceilalţi, cari să strângă dijma, să aducă darurile şi să facă eventualele slujbe, ba chiar să comande contingentele, ce apar în cronica bizantină, ale tătarilor creştini.

Fără o influenţă externă românii ar fi putut să rămână multă vreme în această situaţie de patriarhală alcătuire. Ea s-a păstrat doar la cei din Pind până în ajunul zilelor noastre” [12].

[12] Nicolae Iorga, Cele dintâi cristalizări de stat ale românilor, Comunicaţie făcută la Academia Română, Publicat în Revista Istorică, V, 1919, 1-2, pp. 103-113, Textul se regăseşte în [S.E.M.R.], pag. 42

„Aceasta nu înseamnă însă că la noi concepţia de organizare nu mergea mai departe decât viaţa satului, decât obştea văii şi decât confederaţia unei «ţeri», unitatea imediat superioara «judeţului». Domnul a rămas totdeauna în minţile alor noştri, dar el a fost, după străvechiul înţeles roman al lui dominus, împăratul el însuşi. A trebuit o revoluţie, cea mai însemnată din sufletul naţional, la masele populare româneşti şi la căpeteniile abea desfăcute din mijlocul lor pentru a se preface ceea ce era, după amintirile antice, o autoritate într-o realitate, într-una teritorială care era şi naţională, – legături ce caracterizează epoca modernă –, creindu-se astfel domnia a toată Ţara Românească de pe la 1300 desigur, dar poate încă de la 1240, căci de aceea se pare că i se spune în diploma menţionată mai sus a lui Seneslav: «Olacus», adică «românul», titlu pe care nu-l au nici Ioan, nici Farcaş.

Ideea unităţii naţionale – fără un amestec de feudalitate, pentru care lipseau aici legăturile istorice şi dispoziţiile de spirit, stările sufleteşti corespunzătoare –, n-a putut fi împrumutată pe de-a-ntregul de la vecini, cei din Balcani fiind stăpâniţi de visul imperial roman al ţarilor slavi, iar cei de peste munţi având pentru regii lor, foşti voievozi de modă slavă, modelul carolingian din Apus, cu binecuvântarea, indispensabilă, de la papa. Totuşi atacurile ungureşti, încălcările regilor arpadieni, au trebuit să influenţeze în sensul unei grupări, necesare, de puteri. Şi, oricum, atacului venind de la Coroana unică a Sfântului Ştefan, a trebuit să se simtă nevoia de a i se opune şi dincoace o singură coroană, aceea pe care reprezentările iconografice din bisericile noastre o poartă domnii de calitate politică imperială” [13].

[13] ibidem, pag. 43

„Scaunul roman introduse, în Ungaria, la anul 1000, în Cipru, Armenia, Serbia, Bulgaria, (unde împăratul era pentru Roma care-l crease, un rege) – şi nu fără legături cu amintiri şi drepturi consecutive –, la sfârşitul secolului al XI-lea datina regalităţilor noi de creaţiune apostolică [14].

[14] „Societatea politică a evului mediu este «Biserica lui Hristos», Ecclesia Christi, al cărei «rege adevărat», singurul e Hristos. Domnul e vizibil însă, în Apus, prin urmaşul aceluia pe care l-a făcut «piatră de temelie» a Bisericii Sale , apostolul jertfit în Roma. «Servii servilor lui Dumnezeu» cari sunt episcopii Romei, al căror titlu de papă «părinte», a ajuns numele unei atotputernice instituţii universale, au oarecum dreptul de a anula prin prezenţa lor, care înseamnă cea dintâi emanare politică a divinităţii, orice altă autoritate, de o derivaţie mediată şi mai târzie.

Cercul de acţiune e tras astfel pentru această regalitate(;)”.,Nicolae Iorga, Originea şi sensul direcţiilor politice în trecutul ţerilor noastre, Şedinţa din 23 mai (5 iunie) 1916, Publicat în Analele Academiei Române. Memoriile Secţiunii Istorice, s. II, t. XXXVIII, 1915-1916, p. 921-941, textul se regăseşte în [S.E.M.R.], pag. 78, 79

Dar românii n-aveau pe cine moşteni, şi niciunul din voievozii şi cnejii lor nu puteau aduce scaunului roman servicii care să merite o coroană regală. Şi totuşi ei aveau încă de la 1240-1250 – Litovoi şi Seneslav cel puţin – teritorii mai mari decât acelea care îndreptăţeau pe un biet cneaz-conte din Hlmul adriatic să-şi zică rege.

Când părţile oltene şi argeşene se uniră, după înfrângerea lui Litovoi de către unguri, pe la 1300, ţara cea nouă se formează după o concepţie originală, avându-şi rădăcinile numai în tradiţia proprie. E un caz de cristalizare politică spontanee. Domnia e «a toată Ţara Românească», - şi pentru întâia oară apare în Răsărit o astfel de concepţie naţională echivalentă cu concepţia teritorială, bază modernă pentru statele din Apusul Europei. Şi voievodul, marele-voievod are calitatea de domn, de dominus, de autocrat, luată, nu de la tătari – fără a tăgădui cu totul o influenţă din această parte, - nici de la suveranii slavi din Balcani, - regalitatea sârbească având chiar alt caracter decât al autocraţiei –, ci din neîntrerupta transmisiune, pe cale populară, a ideii politice romane. Tot astfel naţional şi teritorial compactă va apărea peste treizeci de ani «Ţara Românească» a Moldovei [15]”[16].

[15] „Fundarea Moldovei a fost la început o armă de luptă a lui Ludovic cel Mare contra întemeierii independenţei româneşti la Argeş. Aceluia care pe mormântul său de la Câmpulung îşi zice limpede şi apăsat: «domn de sine stătător», lui Alexandru Vodă, el îi opunea pe maramureşanul Dragoş, căpitan regal la Baia Moldovei, dar «voievod român» şi el. Nu e vorba de o nouă ţară, ci de o creaţiune de concurenţă, prin trimiterea unui simplu şef de provincie, faţă de aceia cari întemeiaseră o ţară, «Ţara Românească».

[16] Nicolae Iorga, Sârbi, bulgari şi români în Peninsula Balcanică în Evul Mediu, Şedinţa de la 9 octombrie 1915, Publicat în Analele Academiei Române. Memoriile Secţiunii Istorice, s. II, t. XXXVIII, 1915-1916, p. 107-126, textul se regăseşte în [S.E.M.R.], pag. 60, 61

„Vom atrage atenţia şi asupra repulsiei pentru omagiu pe care o arată toţi domnii pe rând. Pentru refuzul de omagiu şi de tribut se luptă şi cade Litovoi. Pentru acelaşi motiv Basarab provoacă intervenţia militară a regelui Ungariei care e zdrobit la Posada în 1330. Războiul lui Vlaicu-Vodă cu Ludovic cel Mare e adus, nu numai de chestia Vidinului, dar şi de aceleaşi griji pentru drepturi feudale ale regatului vecin. Pe cât ţine de mult suveranul să afirme aceste drepturi, fie şi cu preţul unor cesiuni teritoriale sub formă de feude, – Făgăraşul şi Amlaşul –, pe atâta de mult, profitând totuşi de aceste cesiuni, domnii noştri caută să scape de datorii feudale. Dacă le primesc în declaraţiile făcute regelui, în actele latine date pentru ştiinţa lui, ei nu ştiu în diplomele interne de altceva decât de autocraţia lor «cu mila lui Dumnezeu»” [17].

[17] ibidem, pag. 61

„Şi aceeaşi privelişte o prezintă Moldova. Ea începe prin ruperea unei legături feudale, pe care de repetate ori regele Ludovic cată s-o înnoade din nou. Pentru refuzul de omagiu regele Sigismund pătrunde până la Hârlău şi se mulţumeşte cu această formă de atârnare. Până la Ştefan cel Mare nu o dată Ungaria face încercări în acest sens, aici ca şi în Ţara Românească. Acelaşi lucru îl cer polonii de la domnul moldovenesc, în care se îndărătnicesc a vedea un simplu «palatin». Şi, când Ştefan cel Mare se pleacă la sfârşit înaintea regelui Casimir la Colomea, el o face cu sfâşierea de inimă a unui sfârşit de tragedie, pe când regele, poruncind să cadă pânza cortului în care se săvârşea acest act politic de mult dorit, arată solemn valoarea pe care i-o atribuia.

Şi de ce această repulsie faţă de forme în cari, fără umilinţa nimănui, trăise veacuri întregi tot Apusul, regele Angliei disputând cu înverşunare provincii regelui Franciei fără să se gândească, un moment măcar, în toiul luptei, la ruperea unor legături de vasalitate cu învinsul suzeran, în care el vedea numai o firească tradiţie de drept? Şi aceasta atunci când în Balcani actele de închinare se fac fără nici o jignire, craii sârbi îndeplinindu-le cu plăcere, în formă de sărutarea gurii şi a pieptului, căutând astfel de legături şi cu împăraţii apuseni în trecere. Pentru că, între imperialismul cu bază antică al Bulgariei, între semi-feudalismul sârbesc şi feudalitatea deplină a Ungariei şi Poloniei, ţinuturile româneşti se organizaseră în forma statului modern, care nu suferă atingerea drepturilor de suveranitate absolută fără care nu poate exista. De aceea legătura cu turcii, numită numai abuziv «suzeranitate», dar care consista în simpla datorie de tribut şi ajutor armat, care era în tradiţiile chineze ale lui Ginghizhan combinate cu prescripţiile Coranului faţă de învinşi, a fost primită cu bucurie. Iar Ardealul lui Sigismund Báthory, moştenitor al tradiţiilor lui Sigismund împăratul şi Matiaş Corvinul, refăcea la 1595, în dauna lui Mihai Viteazul şi lui Ştefan Răsvan, nexul perfect al vasalităţii, înnoind o tradiţie care şi astăzi formează baza tendinţelor de expansiune, medievale în esenţă, ca şi tot dreptul de stat al maghiarilor, ale regatului unguresc” [18].

[18] ibidem, pag. 61, 62

„Moldova se deosebea de Ţara Românească în două privinţe mai ales, cari sunt hotărâtoare: ea n-avea nimic de cerut Ungariei, cel puţin în faza ei de organizare, când uşurinţa unei cuceriri spre răsărit, de la Siret la Prut, de la Prut la Nistru, o stăpânea şi o îndrepta. Originile râurilor ei nu erau, ca acelea ale principatului muntean, în Ardealul regelui unguresc, ci în părţile Haliciului. Şi, al doilea, atacul turcesc care ameninţa în acelaşi timp pe domnul din Argeş şi pe regele din Buda, nu constituia în acelaşi moment o primejdie de moarte pentru creaţiunea lui Bogdan Vodă. Iar, despre partea Ungariei, în noua vreme de realism militar şi politic care începea, ea nu era ameninţată de ceea ce se petrecea dincolo de Carpaţii secuimii ca de viaţa nouă ce se desfăşura pe cursurile dincolo de munţi ale Jiului şi Oltului.

Nici pe departe nu s-a dezvoltat Ţara Românească, ale cărei origini sunt aşa de vechi şi în care găsim încă de la 1240-1250 judeţe şi voievodate în deplină consolidare, ca Moldova, care în câteva decenii a putut atinge graniţa Nistrului la răsărit şi graniţa Dunării la miazăzi” [19].

[19] idem, Originea şi sensul direcţiilor politice în trecutul ţerilor noastre, în [S.E.M.R.], pag. 86

„Intervenţii în Balcani n-au încercat domnii din Argeş decât foarte rar. Numai când ţaratele de peste Dunăre se vor desface, ei vor fi ispitiţi să intervină, căutând a le lua moştenirea, într-un moment când aceasta nu mai era o manifestaţie de ambiţie, ci o imperioasă datorie” [20].

[20] idem, Sârbi, bulgari şi români în Peninsula Balcanică în Evul Mediu, în [S.E.M.R.], pag. 62

„Mircea(;) va ajuta silinţele creştinilor balcanici împotriva turcilor şi, la desfacerea Bulgariei, va fi stăpân al Dobrogei, al Silistrei, după ce Vlaicu luase, în chip trecător, Nicopolea. De atâtea ori, împotriva sultanului, oşti româneşti trecură Dunărea, şi până lângă Adrianopol.

(Va urma)